Lupta antiotomană în sec XIV-XVI

La începutul secolului XIV continentul european este amenințat de o nouă putere, urmașii lui Osman I, care au
ocupat Asia Mică și și-au propus extinderea credinței islamice și a teritoriilor. Principalul obiectiv îl constituia
Constantinopolul, dar și Belgradul care deschidea calea spre Europa centrală. Amenințarea otomană în Balcani,
l-a deterninat pe prințul sârb, Lazăr să conducă o coaliție a trupelor țării sale, macedonenilor și kosovarilor lui
Brankovici, și contingente bosniece, ungurești și albaneze. Cele două armate s-au întâlnit la Kosovo Polje
(„Câmpia Mierlei”) pe 15 iunie 1389. Bătălia de la Kosovo Polje a fost o mare victorie pentru otomani, în ciuda
uciderii sultanului Murad I de către Miloș Obilici. În vreme ce otomanii nu au mobilizat și rezervele din
Anatolia, sârbii, care își convocaseră toate trupele pentru această bătălie, nu au mai fost capabili să înlocuiască
pierderile suferite pe câmpul de luptă, iar principele a fost ucis. În cei trei ani care au urmat acestei victorii,
atacurile otomanilor i-au silit pe toți liderii regionali sârbi să accepte să fie vasali ai noului sultan, Baiazid I. În
această bătălie s-a implicat și domnul muntean Mircea cel Bătrân (1386-1418), care de fapt inițiază războiul
antiotoman în spațiul românesc.
Lupta antiotomană a Țărilor Române
Majoritatea domnitorilor Basarabi și Mușatini s-au opus expansiunii sultanilor, percepută drept pericol pentru
credință. Potrivit dreptului internațional islamic, otomanii au două modele de extindere teritorială: djîhadul
(Războiul sfânt contra necredincioșilor), care prevede transformarea teritoriilor în pașalîk și metoda închinării
benevole, care presupune răscumpărarea păcii prin haraci. Voevozii români au opus rezistență curajoasă, în
multe cazuri cu forțe inegale și au strălucit în victorii precum Rovine (10 octombrie 1394), Vaslui (10 ianuarie
1475), Călugăreni (23 august 1595). Folosind oastea mare, strategii militare iscusite, alianțe și perfecționând
permanent armamentul, voievozii români au făcut cunoscut acest popor în toată Europa. O pagină strălucită o
reprezintă participarea românilor în cruciade. După bătălia de la Rovine, regele ungar Sigismund de Luxemburg
a iniţiat formarea unei coaliţii europene antiotomane. În 1396, el a pornit o cruciadă împotriva otomanilor. În
acest scop, a adunat la Buda cavaleri din Anglia, Franţa, Germania, Burgundia, Italia, pe care, împreună cu
oastea sa, i-a îndreptat, prin Timişoara, Orşova şi Vidin, spre Nicopole, pe malul drept al Dunării. Acolo îşi
aduseseră oştile lor şi Mircea cu Ştibor. În câmpia de lângă Nicopole s-a dat, la 25 septembrie 1396, o grea
bătălie între cruciaţi şi armata sultanului. Cele două armate aveau cam acelaşi efectiv uman: câte 60 000 de
oameni de fiecare. Trupele lui Baiazid erau însă organizate mai bine şi mai disciplinate, cu toate că în armata
creştină se aflau vreo 16 000 de cavaleri. Biruinţa turcilor a fost categorică. Cavaleria cruciată a fost nimicită în
mare măsură, regele ungar şi Mircea abia reuşiră să-şi salveze o parte a trupelor. După luptă, turcii au ocupat
Vidinul şi cetatea Turnu, ceea ce a mărit vulnerabilitatea teritoriului românesc în faţa agresiunii otomane.
Înfrîngerea cruciaţilor la Nicopole a constituit o premisă pentru o atenuare a ostilităţilor dintre ţările ameninţate
de agresiunea otomană. Prestigiu de cruciați „eliberatori ai Europei” și-au avut mai mulți domnitori români-
Dan al II-lea cel Viteaz (1425), Vlad Țepeș (1459), Iancu Corvin de Hunedoara (1456). Deasemenea evidențiem
inițierea cruciadei de către Ștefan cel Mare în 1475 printr-o scrisoare adresată principilor europeni, în care
numește Moldova „poarta Europei”. În 1595, domnitorul Mihai Viteazul a aderat la Liga Creștină și participă în
importante lupte antiotomane, remarcate și de sultanul Mehmed III. Mihai Viteazul reușește pentru o scurtă
perioadă (1600) să realizeze unirea celor 3 Principate române sub domnia sa. Sunt remarcabile alianțele
regionale, dar și cele continentale, care impresionează prin dimensiunea lor. Românii au reușit să lupte alături
de polonezi, unguri, venețieni, germani și francezi și să se opună turcilor. Sigur că aceste lupte nu au menținut
independența statelor românești, dar a fost posibilă continuitatea credinței și valorilor naționale.
\