CAP III - SPAȚIU ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ȘI

CONFLICT, ÎN EVUL MEDIU ȘI LA ÎNCEPUTUL

MODERNITĂȚII

A. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE, SEC XIV-XV

Statutul internațional al Țărilor Române a fost rezultatul raportului dintre politicilor marilor
puteri europene, obiectivele politicii externe românești și mijloacele pe care românii le aveau
la îndemână pentru a-și atinge obiectivele.

a. Obiectivele politicii externe românești au variat de la o epocă la alta, în raport cu

diplomația partenerilor. Ele au avut ca principal scop: afirmarea individualității statale,
menținerea sau recuperarea independenței, apărarea integrității teritoriului .

b. Mijloacele folosite de români în politica externă, în relația cu alte state, au fost:

1. diplomatice:
- contacte diplomatice: scrisori, trimiterea sau primirea de soli
(scrisoarea lui Ștefan cel Mare către principii Europei, in ianuarie 1475 sau trimiterea de soli
către Veneția, în 1476);
- tratate cu caracter politico-militar sau economic (tratatul de la Brașov,
1395, sau privilegii comerciale acordate negustorilor sași din Brașov);
- plurivasalitate (acceptarea suzeranității altor state: Ungaria, Polonia
sau/și Imperiului Otoman). În practică, vasalitatea dublă sau triplă echivala cu anularea
vasalității. Ex: Mihai Viteazul, vasal al principelui Transilvaniei, la 1595, apoi al lui Rudolf
II, al Austriei, la 1598)

2. militare:
- conflictele asimetrice (Fl. Constantiniu): s-au datorat faptului că, în
majoritatea cazurilor, voievozii români au avut de făcut față unor atacuri, mai ales din partea
Imperiului Otoman, superioare ca desfășurare a forțelor militare. Ca urmare, toți voievozii
români au căutat să evite confruntarea directă, în câmp deschis și au aplicat tactici militare
proprii, folosindu-se de avantajul terenului și elementele naturale (Posada, 1330), au ales ca
moment decisiv de atac zile cu ceață (Vaslui, 1475) sau au ales atacul surpriză (Tîrgoviște,
1462) etc.
De asemenea, au completat cu alte măsuri, menite să diminueze posibilitatea armatelor de a
deplasa și aproviziona în bune condiții pe teritoriul românesc: retragerea populației din calea
armatelor invadatoare, distrugerea resurselor (pârjolirea pământului, otrăvirea fântânilor),
- cruciadele creștine - cruciadele târzii - au avut caracter ofensiv și au
fost purtate împreună cu alte state creștine, amenințate de expansiunea otomană (Cruciada de
la Nicopole, 1396, Liga Sfântă, 1594-1599). Țările Române au considerat că fac parte din
Europa creștină, din peisajul politic al momentului. De asemenea, și pentru Țările Române,
expansiunea Imperiuljui Otoman era o amenințare la fel de mare ca pentru oricare stat
european.

CONTEXTUL EUROPEAN, SEC XIV-XV

Tabloul Europei Răsăritene era alcătuit, în sec XIV-XV, din următoarele elemente:
 - un Imperiu Bizantin, aflat în declin, a cărui slăbiciune a facilitat avansul, spre
Balcani - în sec XIV, apoi spre Europa Răsăriteană și Centrală - în sec XV, a tânărului stat
otoman (se constituia, la sf sec XIII, în Asia Mică, apoi a trecut în Balcani, în prima jum a sec
XIV, amenințând tinerele state creștine din Balcani, abia ieșite din confruntările cu ultimul val
de populații migratoare),
- dominația Ungariei și Poloniei, state catolice, în Europa Centrală și Nordică,
- amenințarea Imperiului Otoman - musulman - la adresa Europei creștine.
- În această situație, statele europene, atât catolice, cât și ortodoxe, s-au aliat în numele
creștinătății și a menținerii statale și au organizat ample campanii antiotomane - cruciadele
târzii - desfășurate de-a lungul sec XIV-XVI.
În numeroase cazuri, conducătorii statelor creștine au ales, în același timp cu lupta
antiotomană, soluția diplomatică, a încheierii unor tratate de pace cu Imperiul Otoman, numite
capitulații sau ahdname. Potrivit acestor documente, pentru statele creștine care apelau la o
asemenea soluție diplomatică, statutul putea fi, în raport cu Înalta Poartă, de stat tributar -
pentru o sumă de bani, era păstrată pacea, sau de stat vasalic - care presupunea o sumă de
obligații față de Imperiul Otoman și era recunoscută suzeranitatea otomană.

Principalele personalități ale acestei perioade în spațiul românesc:

- Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești (1386-1418)
- Iancu de Hunedoara, ban de Severin, 1438, voievod al Transilvaniei (1441-1456) și
guvernator al Ungariei din 1446
- Vlad Țepeș, domn al Țării Românești (1448, 1456-1462, 1476)
- Ștefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504)

ACȚIUNILE MILITARE ȘI DIPLOMATICE ALE SEC XIV-XV

MIRCEA CEL BĂTRÂN

1. Bătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei, 1389)

În a doua jum a sec XIV, Imp Otoman se afla deja în plină expansiune în Pen Balcanică.
Sultanul Murad I a inițiat o amplă expediție militară la Kosovo, în sudul Dunării, unde se afla
una dintre cele mai importante zone de intersectare a drumurilor comerciale din Balcani.
În acest context, a avut loc bătălia de la Kosovopolje, în 1389, între armata otomană și o
coaliție de forțe creștine, alcătuită din sârbi, bulgari, bosniaci și albanezi, condusă de cneazul
sârb, Lazăr.
La bătălie a participat și un corp de oaste trimis de domnul Țării Românești, Mircea cel
Bătrân.
La început, victoria părea a fi de partea creștinilor, mai ales că însuși sultanul Murad I a fost
ucis în luptă. Dar, fiul sultanului, Bayazid - Yldîrîm - printr-un atac surpriză, a întors
rezultatul confruntărilor în favoarea Imperiului Otoman. Mai mult, ulterior acestui moment,
popoarele din sudul Dunării au început să plătescă tribut și să furnizeze otomanilor soldați
pentru viitoarele campanii militare ale acestora.

2. Tratatul cu Polonia 1389-1390

Conștient de puterea crescândă a turcilor și urmîrind să înlăture influența politică a Ungariei

asupra Țării Românești, prin mijlocirea lui Petru I Mușat, Mircea cel Bătrân a încheiat între
1389-1390 un tratat de alianță cu regele Poloniei, Vladislav Jagello (de origine lituaniană,
creștinat de curând). (Tratatul a fost semnat la Radom, in 1389 și ratificat la Lublin, in 1390)
Tratatul era încheiat de pe poziții de egalitate, ca între 2 suverani și prevedea ajutor reciproc
contra oricărui atac din partea Ungariei și sprijin împotriva altor inamici. Tratatul a fost
reînnoit în 1391 și avea ca scop, în planurile domnitorului român, limitarea și chiar înlăturarea
suzeranității maghiara și îndepărtarea pericolului otoman.

3. Bătălia de la Rovine (1394/1395)

Ca urmare a politicii externe a lui Mircea cel Bătrân (1388 - anexarea Dobrogei la Țara
Românească; 1389 - implicarea în confruntările de la Kosovopolje, alaința cu Polonia),
Imperiul Otoman a inițiat o campanie militară de pedepsire la nordul Dunării.
Bătălia principală s-a dat în oct 1394. O a doua a avut loc în mai 1395. Izvoarele și tradiția au
contopit aceste două confruntări în una singură, cu numele de bătălia de la Rovine.
În prima confruntare, victoria a revenit domnitorului Țării Românești. Degringolada creată a
dat posibilitatea unei facțiuni boierești să ridice în scaunul domniei pe pretendentul Vlad
(Vlad Uzurpatorul), care controla o parte din Țara Românească și acceptase să plătească tribut
lui Baiazid - situație care pare să se fi menținut până în 1397.
Având un tratat cu SIgismund de Luxembourg, regele Ungariei, încheiat la Brașov, în martie
1395, Mircea cel Bătrân, retras în zona Olteniei, a organizat un al doilea atac asupra armatelor
otomane, dar fără succes.

4. Tratatul de la Brașov, 1395.

În contextul pericolului otoman, după victoria din prima confruntare de la Rovine, Mircea cel
Bătrân s-a apropiat de Ungaria, condusă de Sigismund de Luxembourg. Acesta era conștient
de amenințarea otomană, tot mai iminentă și mai apropiată de frontierele Ungariei si era,
totodată, implicat în planul Europei creștine de a realiza o primă cruciadă antiotomană.
Tratatul, semnat la Brașov, în martie 1395, prevedea ajutor reciproc antiotoman; este primul
tratat antiotoman din sud-estul Europei și a avut ca și concretizare implicarea lui Mircea cel
Bătrân în cruciada de la Nicopole din 1396.

5. Cruciada de la Nicopole (1396)

După confruntarea de la Câmpia Mierlei, 1389, otomanii au cucerit cea mai mare parte a
Balcanilor, amenințând prin politica lor expansionistă, statele europene, inclusiv cele din
centrul și vestul continentului.
În acest context, papa Bonifaciu IX, în 1394, a proclamat organizarea unor noi cruciade,
împotriva turcilor otomani, la care s-au raliat atât state catolice, cât și ortodoxe.

S-a format o alianță ce cuprindea cavaleri burgunzi, germani, englezi, oastea regelui Ungariei,
Sigismund de Luxembourg. La cruciadă a participat și Mircea cel Bătrân, care semnase un
tratat de alianță și colaborare cu regele Ungariei.
Pe baza experienței pe care o avea în confruntările cu otomanii, domnitorul Țării Românești a
cerut să conducă atacul de deschidere a bătăliei. S-a opus, însă, Filip cel Îndrăzneț, conte de
Nevers, fiul ducelui Burgundiei.
Strategia adoptată de cruciați s-a dovedin greșită și, în final, prima mare cruciadă s-a încheiat
cu un dezastru.
Acest succes al lui Baiazid i-a permis să desființeze al Doilea Țarat Bulgar și, din cetățile
ocupate în dreapta Dunării să atace cu mai mare ușurință Țara Românească, Moldova și
Transilvania.

IANCU DE HUNEDOARA

1. Campania cea lungă (1443-1444)

Formarea unei coaliții creștine europene în spiritul cruciadei târzii părea să asigure condiții
favorabile unei noi acțiuni europene comune pentru alungarea turcilor otomani din Europa. În
acest context, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, a
adoptat o politică ofensivă, declansând în toamna anului 1443 o amplă operațiune militară în
interiorul Pen Balcanice - Campania cea lungă.
În timpul desfășurării acesteia a reușit să elibereze orașele Niș și Sofia. Mai mult, încurajate
de acțiunile militare ale lui Iancu de Hunedoara, popoarele din Balcani, ocupate de Imp
Otoman, s-au alăturat voievodului Transilvaniei, astfel că armata creștină a reușit să amenințe
chiar centrul Imperiului Otoman. Doar apropierea iernii a oprit acestă ofensivă spre
Adrianopol. La începutul anului următor, 1444, Iancu de Hunedoara a reușit să obțină o
victorie importantă care a avut ca rezultat încheierea unei păci - pacea de la Seghedin -
semnată de regele Ungariei, Vladislav Jagello, cu Inalta Poartă, cu valabilitate pe 10 ani.

2. Cruciada de la Varna, 1444

Fragilitatea aparentă a Imp. Otoman în Pen Balcanică, după Campania cea Lungă, l-a
încurajat pe regele Ungariei să încalce pacea semnată la Seghedin și să inițieze o nouă
ofensivă antiotomană, în 1444.
Iancu de Hunedoara nu a fost de acord cu această decizie militară, dar a participat alături de
suzeranul său la noua cruciadă. Principala bătălie s-a dat la Varna, în 1444. Chiar dacă Iancu
de Hunedoara a reușit, printr-o tactică superioară d eluptă, să câștige câteva poziții strategice,
în timpul luptelor, regele Ungariei a fost ucis, iar armata creștină a fost înfrântă.
Înfrângerea de la Varna a avut ca rezultat reafirmarea puterii otomane în Balcani și pregătirea
unor noi expediții militare otomane spre centrul Europei.

3. Cruciada de la Belgrad, 1456.

În contextul cuceririi Constantinopolului, de către otomani, în 1453, Mahomed II a declanșat

o nouă ofensivă asupra Europei Centrale, având ca prim obiectiv cucerirea Belgradului,
considerat cheia de intrare a Europei.

Ofensiva otomană a fost declanșată în 1456, iar cel care a organizat apărarea cetății Belgrad a
fost Iancu de Hunedoara. Chiar dacă armata creștină era inferioară numeric celei otomane,
voievodul Transilvaniei a inițiat un atac surpriză, cu care a reușit să îi alunge pe otomani.
Însuți sultanul Mahomed II a fost rănit în luptă.
După bătălie, în cetate a izbucnit o epidemie de ciumă, Iancu de Hunedoara numărându-se
printre victime (în tabăra de lângă Zemun).

Acest succes a lui Iancu de Hunedoara a fost foarte apreciat în epocă, mai ales că a reușit să
oprească înaintarea otomanilor spre centul continentului pentru aproximativ 70 de ani
(următorul asalt otoman a fost organizat în timpul sultanului Soliman Magnificul, în 1521).
VLAD ȚEPEȘ

1. Atacul de noapte de la Târgoviște (16-17 iunie 1462)

În anul 1462, sultanul Mahomed II a declanșat o campanie împotriva Țării Românești, ca

reacție la acțiunile anterioare ale domnitorului Vlad Țepeș, care refuzase plata tributului, la
1459 și atacase cetățile turcești de pe linia Dunării, în iarna lui 1461-1462.

Pentru a face față invaziei armatei otomane, mult superioară cantitativ, domnitorul valah a
adoptat o strategie militară defensivă, folosind și tactica pârjolirii pământului și otrăvirii
fântânilor. În același timp, prin atacuri rapide, a hărțuit armata otomană.

La 16-17 iunie 1462, printr-un atac surpriză, desfășurat noaptea, a reușit să provoace confuzie
și pierderi importante în tabăra sultanului, stabilită lângă capitala Țării Românești.
În ciuda acestui atac, sultanul a continuat înaintarea prin Valahia, în încercarea de a-l captura
pe Vlad Țepeș și de a tranforma statul nord-dunărean în pașalâc.
Nici unul dintre aceste obiective nu a fost atins, Vlad Țepeș retrăgându-se în tot acest interval
la zona subcarpatică - în așteptarea unui sprijin militar din partea regelui Ungariei, Mathias
Corvin - astfel încât sultanul Mahomed II a fost nevoit să se retragă.
În ansamblu, campania din 1462, împotriva Țării Românești s-a dovedit un eșec: sultanul nu
și-a atins scopul, de a-l captura pe Țepeș și de a transforma Țara Românească în pașalâc.

ȘTEFAN CEL MARE

1. Tratatul de la Overchelăuți, 1459

La începutul domniei lui Ștefan cel Mare, relația cu Polonia a fost încordată, mai ales din
cauza unor conflicte dintre domnitorul Moldovei și regele Poloniei, Cazimir IV. Acestea
aveau la bază prezența în Polonia a lui Petru Aron Vodă, fost domnitor și pretendent la tronul
Moldovei, dar și interesul polonezilor pentru restabilirea legăturilor comerciale, prin
Moldova, cu cetățile de la gurile Dunării: Chilia și Cetatea Albă.
Ca urmare a unei incursiuni militare a lui Ștefan cel Mare, în 1458, în Polonia, regele Cazimir
IV a început negocierile cu Moldova. În anul următor, acestea au fost finalizate prin semnarea
tratatului de la Overchelăuți, pe Nistru, prin care: Polonia recunoștea domnia lui Ștefan cel
Mare, în Moldova; cele două părți se obligau să se sprijine militar în caz de nevoie; Ștefan
recunoștea, formal, suzeranitatea poloneză.

2. Bătălia de la Baia, 1467

În sec XV, cetatea Chilia era un important centru economic și strategic și obiect de dispută
între statele din zonă. Chilia era, la începutul domniei lui Ștefan cel Mare, sub ocupația
Regatului Ungariei (fusese cedată, la 1448 de Petru II lui Iancu de Hunedoara).
În 1465, domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, a reușit să alipească Chilia la Moldova. În
consecință, interesele Ungariei au fost afectate.
Acest fapt a condus la declanșarea campaniei regelui Ungariei, Mathias Corvin, din 1467,
împotriva Moldovei. Înainte de a ajunge la Suceava, armata lui Mathias Corvin a fost atacată
de oastea Moldovei la Baia, unde regele Ungariei se oprise pentru a pregăti atacul final.
Trădat de unul dintre boieri, Ștefan cel Mare nu a reușit să învingă decisiv oastea maghiară.
Lupta a rămas nedecisă, iar Mathias Corvin a părăsit Moldova, fără a-și fi atins obiectivul.
Bătălia de la Baia a reprezentat ultima încercare a Ungariei de a-și impune, prin forță,
dominația asupra Moldovei.

3. Bătălia de la Vaslui, 1475.

Pentru a scoate Moldova din luptă, Imperiul Otoman a pregătit o campanie militară împotriva
lui Ștefan cel Mare (după cucerirea cetăților Caffa și Azov de la Marea Neagră și impunerea
suzeranității asupra Hanatului Crimeii). Acțiunea se impunea cu atât mai mult, cu cât în
regiune existau condițiile creării un front antiotoman, cu Moldova, Ungaria și Polonia
implicate. Mai mult, din 1473, Ștefan cel Mare refuzase să mai plătească tribut otomanilor.
Astfel, în 1475, sultanul Mahomed II a organizat o expediție militară, condusă de bey-ul
(beglerbegul) Rumeliei, Soliman.
Fiind în inferioritate numerică, domnitorul Moldovei a adoptat o tactică militară defensivă.
Bătălia principală a avut loc langă Vaslui, la 10 ian 1475, cunoscută și ca bătălia de la Podul
Înalt. Otomanii au fost înfrânți, suferind pierderi grele.
Lupta de la Vaslui a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnitorului în Europa și a
integrat Moldova în relațiile internaționale de mare amploare.

4. Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către principii Europei, 25 ian 1475

Vestea victoriei lui Ștefan cel Mare împotriva armatei otomane, la Vaslui, s-a răspândit rapid
în Europa.
În acest context, conștient de posibilitatea unui nou atac otoman, Ștefan cel Mare a trimis
principilor europeni o scrisoare (scrisoarea circulară) solicitând sprijin militar. Argumentul
major îl reprezenta poziția strategică a Moldovei și importanța acesteia în apărarea Europei în
fața atacurilor Imperiului Otoman. (Moldova: poartă a creștinătății)
Acest ajutor era cu atât mai necesar cu cât otomanii cuceriseră deja nordul Mării Negre, până
la Nistru.
Însă apelului domnitorului Moldovei nu i-a răspuns decât regele Ungariei, Mathias Corvin, cu
care a încheiat o alianță, în iulie 1475.

5. Tratatul dintre Ștefan cel Mare și Mathias Corvin, 1475.

În împrejurările grele ale anului 1475, odată cu victoria de la Vaslui și după apelul adresat
Europei, Ștefan cel Mare a început negocierile cu regele Ungariei.
Tratatul a fost încheiat în iulie 1475 și prevedea sprijin militar reciproc antiotoman,
îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Moldovei sau Ungariei, iar orice neînțelegere
urma să fie rezolvată pe cale pașnică.
Acest tratat punea capăt unei stări tensionate dintre cele două state, generată de preluarea
Chiliei de către Moldova, în 1465, apoi de atacul Ungariei la 1467.

6. Bătălia de la Războieni, 1476.

În iunie 1476, sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, a condus o campanie

militară împotriva Moldovei, pentru a înlătura umilința înfrângerii din anul anterior.
Pentru a-și asigura victoria, Mahomed II a ordonat și un atac al tătarilor din Crimeea, pe care
Ștefan cel Mare l-a respins, însă cu pierderi importante.
Armata otomană, de aprox 100 000 de soldați, a înaintat spre Suveava. Bătălia principală a
avut loc lângă Războieni, în 1476. În ciuda planului complex de apărare, Ștefan cel Mare a
fost nevoit să se retragă. Armata otomană a părăsit Moldova abia în luna august, fără ca
vreuna dintre cetățile Moldovei să fie cucerite sau domnitorul prins. Astfel, campania lui
Mahomed a însemnat, în faăt, un eșec pentru Înalta Poartă, dar și pierderi enorme pentru
Moldova, uman și economic.

7. Tratatul de la Colomeea, 1485.

Pierderea Chiliei și Cetății Albe, în 1484, cucerite de Imperiul Otoman, a însemnat o mare
primejdie pentru sistemul de apărare al Moldovei, dar și o însemnată pierdere economică.
Ca urmare, Ștefan cel Mare a fost nevoit să se îndrepte către Polonia, pentru un eventual
ajutor militar (cu atât mai important cu cât, în 1483, Ungaria semnase pacea cu otomanii).
Astfel, în 1485, domnul Moldovei, în prezența nobilimii poloneze, a depus jurământ de
credință regelui Cazimir IV, în schimbul promisiunii ajutorului militar.
Ulterior, Ștefan cel Mare a fost nevoit să respingă singur alte atacuri otomane, deoarece
Polonia nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din statutul de stat suzeran. Iar în 1489, Ștefan
cel Mare a fost nevoit să încheie, el însuși, pacea cu turcii, acceptând să plătească tribut și
recunoscând suzeranitatea otomană.

8. Bătălia de la Codrii Cosminului, 1497

În 1497, s-au confruntat în nordul Moldovei, armata lui Ștefan cel Mare și cea a regelui
Poloniei, Ioan Albert.
În acest an, regele Poloniei a intrat în Moldova, cu pretextul de a elibera cetățile de la gurile
Dunării de controlul otoman. În realitate, armata poloneză s-a îndreptat spre cetatea Suceava,
pe care a asediat-o timp de 3 săptămâni. Într-ucât exista riscul unei intervenții militare a
Ungariei, în apărarea Moldovei, regele Ioan Albert a renunțat la asediul Sucevei și a ordonat
retragerea. Ștefan cel Mare l-a ajund din urmă la Codrii Cosminului și, cu ajutor muntean și
transilvănean, a învins armata poloneză.
După acest conflict, relațiile dintre Moldova și Polonia au părut să se îmbunătățească, iar în
1499 a fost semnat un tratat între cele două state.

9. Tratatul de la Hârlău, 1499

Prin prevederile conținute de document, stabilește o poziție de egalitate între cele 2 state.
Astfel, Moldova și Polonia își propun ajutor militar reciproc, liniște și pace veșnică. Dar,
problema Pocuției, (parte a Moldovei, ca urmare a împrumutului acordat de Petru Mușat lui
Vladislav Jagello, în 1387, dar controlată de Polonia), a persistat, Ioan Albert refuzând să
cedeze acest teritoriu Moldovei, căreia i se cuvenea de drept.
Ca urmare, relațiile dintre cele două state nu au cunoscut o îmbunătățire reală, în următorii
ani.
B. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE SEC.XVI-PRIMA JUM A SEC XVII

Începând cu sec XVI, relațiile internaționale suferă câteva modificări, datorate reconfigurării
tabloului marilor puteri ale Europei Centrale și Răsăritene și a relațiilor dintre ele.
Dacă în perioada anterioară, sec XIV-XV, sunt promovate marile conflicte antiotomane sub
forma cruciadelor târzii, cu scopul alungării otomanilor din Europa, în sec XVI-prima
jumătate a sec XVII atitudinea față de Imp Otoman se schimbă. Politica de cruciadă este
abandonată, multe state europene acceptă prezența acestei noi puteri în Europa și aleg soluția
diplomatică. Astfel:
- Franța este primul stat creștin care încheie o alianță cu Imperiul Otoman, în 1529;
- Ungaria, în urma înfrângerii de la Mohacs din 1526, în fața armatelor lui Soliman
Magnificul, se prăbușește ca putere a Europei Centrale și devine, din 1541, pașalâcul de la
Buda;
- Regatul Poloniei, pe fondul problemelor interne, preferă soluția diplomatică în relația
cu Înalta Poartă, încheiind din 1533 așa numita pace perpetuă cu otomanii;
- Imperiul otoman însuși cunoaște maximul de extindere și putere, sec XVI fiind
cunoscut ca secolul de aur: cucerește în 1521 cetatea Belgradului, poarta de intrare în
Europa; în 1529 organizează primul asediu, nereușit, asupra Vienei;
- Imperiul Habsburgic rămâne singura și ultima putere a Europei Centrale care se
opune prin forță Imperiului Otoman.

Începând cu a doua jumătate a sec XVII, puterea Imperiului Otoman începe să descrească ca
urmare a încercărilor numeroase și nereușite ale otomanilor de a cuceri Viena și pe fondul
intern, al crizei autorității centrale și a instabilității economice.
Această realitate avea să fie speculată de Imp Habsburgic și de Imp Țarist, în plină afirmare,
cu o politică de mare putere.

SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE, SEC XVI-PRIMA JUM A

SEC XVII

Și în sec XVI-XVII, în relațiile internaționale, politica externă a Țărilor Române a urmat

același tipar ca în secolele anterioare, alternând soluția militară cu cea diplomatică.
A doua jumătate a sec XVI a adus pentru Țările Române regimul de vasalitate în raport cu
Imperiul Otoman.
Regimul de vasalitate se deosebea de cel tributar prin dublarea dominației economice cu
cea politică:
- autonomia Țărilor Române (politica internă, vechile structuri ale statului, norme
proprii) era respectată, dar politica externă era subordonată Porții otomane;
- armatele Țărilor Române erau obligate să însoțească trupele otomane în campanii;
- domnitorii au mai fost aleși o vreme de țară (boieri, mitropolit), dar trebuiau
confirmați de sultan; ulterior, din ce în ce mai des, sultanul îi numea direct, fără a mai fi
consultată boierimea, iar domniile devin mai scurte;
- capitalele sunt mutate la Iași și Bucureștim pentru a putea fi mai ușor controlate
- obligațiile economice au devenit mai numeroase și mai apăsătoare: haraciul -
tributul, plătit în bani; peșcheșurile - daruri oficiale pentru sultan și marii dregători otomani,
mucarerul - sumă de bani plătiți pentru confirmarea domniei, obligațiile de aprovizionare a
pieței otomane - vânzari la prețuri stabilite de Poartă, devenite din 1751, monopol comercial
otoman.
Această realitate conduce la concluzia, printre domnitorii români, că statutul internațional al
Țărilor Române nu mai putea fi modificat decât în împrejurări externe prielnice și cu ajutor
militar european.

PERSONALITATEA POLITICĂ A VREMII - MIHAI VITEAZUL, DOMN AL ȚĂRII

ROMÂNEȘTI (1593-1601)

În 1593, conform obiceiului vremii, Mihai, fost Ban de Craoiva, ajunge domn prin
cumpărarea tronului. Inițial, a dus o politică de aparentă fidelitate față de Imp Otoman. În
scurtă vreme, a devenit unul dintre cei mai importanți actori ai Cruciadei târzii, având și o
politică diplomatică foarte activă.

1. Aderarea Țării Românești la Liga Sfântă

În 1591, se constituise în Europa o noua alianță antiotomană constituită la inițiativa papei

Clement VIII, din care făceau parte inițial Statul papal, Spania, Austria și statele italiene
Toscana, Mantova și Ferrara. Ulterior, la această alianță a aderat și Moldova, în 1594 și
Transilvania, în 1595. Încă din 1593, papa Clement VIII a intenționat să îi solicite lui Mihai
Viteazul implecarea în această alianță; în scrisoarea pregătită pentru domnitorul Țării
Românești, papa menționa: Am auzit despre tine că ai un suflet mare, iar despre poporul tău
că se trage din latini și din italici [...] voi râvnind și dorind a dobândi gloria strămoșilor
voștri; prin urmare, trebuie să vă puneți în mișcare acolo, căci sunteți creștini și să căutați a
vă angaja ăn salvarea stindardului crucii.
În 1594, Mihai Viteazul a luat singur inițiativa și a trimis soli în Transilvania și Moldova și a
ajuns la o înțelegere fermă cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei și Aron Vodă al
Moldovei stabilind o acțiune comună împotriva otomanilor într-un viitor apropiat, care
presupunea că principele Bathory ar fi în fruntea acestei alianțe ca principe al Daciei.

Astfel, în noiembrie 1594, izbucnește concomintent la București și Iași răscoala antiotomană.

Mihai Viteazul îi ucide pe creditorii levantini și atacă garnizoana otomană. Acțiunea făcea
parte din politica de cruciadă târzie dusă de Liga Sfântă. Este urmată de atacul asupra
cetăților otomane de pe linia Dunării, Rusciuk, Silistra, Brăila, în ianuiarie 1595. Oștile Țării
Românești ajung până în Balcani, împreună de cele ale lui Aron Vodă, unde li se alătură și
trupe ale bulgarilor și sârbilor.
Deoarece Imperiul Otoman anunță o acțiune militară represivă de mare amploare, sub
comanda lui Sinan pașa, Mihai Viteazul avea nevoie de sprijinul deplin al lui Bathory, iar
acesta a profitat pentru a se face legal suzeranul celor doi domnitori români: în locul lui Aron
Vodă, mai puțin maleabil, îl pune domn pe Ștefan Răzvan, care acceptase condițiile
principelui Transilvaniei.
Iar la 20 mai 1595, un tratat între Ardeal și Țara Românească a fost semnat la Alba
Iulia, Mihai Viteazul fiind reprezentat de o delegație de 12 boieri. Documentul stabilea că
Bathory devenea suzeranul Țării Românești, iar Mihai Viteazul era subordonat al acestuia și
locțiitor pe tronul de la București, în schimbul ajutorului militar antiotoman și al subordonării
Bisericii Ortodoxe din Transilvania față de Mitropolia Țării Românești.

2. Bătălia de la Călugăreni, august 1595

În contextul adoptării politicii antiotomane, prin aderarea la Liga Sfântă și răscoala

antiotomană din 1594, Imperiul Otoman organizează o campanie de pedepsire a Țării
Românești. La începutul lui august 1595, armatele lui Sinan pașa au trecut Dunărea pe un pod
de vase, înaintând spre București. Mihai Viteazul nu putea da lupta în câmp deschis, dată fiind
disproporția forțelor. A ales un loc special la Călugăreni, în zona mlăștinoasă a Neajlovului.
Bătălia decisivă a avut loc la 23 august 1595 și a fost câștigată de domnitorul valah. Pentru
victoria deplină, lupta ar fi trebuit continuată a doua zi și turcii urmăriți până la Dunăre. Dar
forțele lui Mihai nu au fost suficiente. A trebuit să se retragă spre munte, în așteptarea
ajutorului principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory.
Între timp, turcii au ocupat Bucureștiul, au transformat mănăstirea Radu-Vodă în moschee, au
ocupat ulterior și Tîrgoviște. Țara trebuia să devină provincie turcească.
În octombrie 1595, cu ajutor militar transilvănean și moldovean, din partea lui Ștefan Răzvan,
Mihai Viteazul a eliberat cele 2 capitale, apoi a urmărit armata otomană, aflată în retragere,
până la Giurgiu. Aici a obținut un nou succes împotriva lui Sinan pașa, alungând armata
otomană peste Dunăre (eșecul lui Sinan pașa a atras destituirea sa de cître sultan).

Anul 1596 adus, însă, noi schimbări în raporturile de forță de regiune. În Moldova, intervenția
polonezilor a impus ca domn, în locul lui Ștefan Răzvan, pe Ieremia Movilă; Polonia
intenționa să numească și pe tronul Țării Românești un apropiat și supus, Simion Movilă.
Armatele Imperiului Habsburgic erau înfrânte în luptele cu otomanii la Keresztes. În aceste
condiții, după un efort care secătuise țara, Mihai a acceptat tratative cu otomanii, după ce a
explicat personal - în decembrie 1596, la Alba Iulia - situația în care se afla, factorilor de
decizie din Transilvania: ori se ridica toată creștinătatea, și atuncii turcii vor fi ușor înfrânți,
ori se va ajunge la pace cu aceștia. Principele Transilvaniei, a dat un răspuns evaziv, astfel că
domnitorul Țării Românești a fost nevoit să încheie pace cu Imperiul otoman, care avea
menirea să îi ofere un răgaz, pentru ca în 1599 a fost confirmat în domnie de aceștia.

3. Tratatul de la Tîrgoviște, 1598

După mai multe etape de negocieri, în iunie 1598, la Târgoviște, Mănăstirea Dealu, a fost
semnat tratatul dintre Mihai Viteazul și Rudolf II, împăratul habsburgic, care prevedea:
- ajutor financiar lunar cu care Mihai putea înarma 5000 de lefegii/mercenari,
- domnitorul trebuia să îndepărteze îi oprească pe otomani la Dunăre și să îi ajute pe
ardeleni împotriva acestora,
- Mihai recunoștea suzeranitatea împăratului și, în schimb, îi era recunoscută domnia
ereditară și toate drepturile și hotarele țării.
Prin încheierea acestui tratat, se anula relația de vasalitate a domnitorului valah cu principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory, stabilită la 1595.

4. Bătălia de la Șelimbăr, 1599

În 1598, Sigismund Bathory a renunțat la tronul Transilvaniei, în favoarea vărului său,

cardinalul Andrei Bathory. Acesta era fidel politicii Poloniei, de bună pace cu Imperiul
Otoman. Ca urmare, atât Transilvania, cât și Moldova, condusă de Ieremia Movilă au ieșit din
Liga Sfântă, punându-l pe Mihai Viteazul într-o situație dificilă. Mai mult, unii boieri
unelteau pentru aducerea în Țara Românească a lui Simion Movilă, cu ajutorul Transilvaniei,
Moldovei și Poloniei.
În condițiile confirmării domniei de către sultan, în 1599, Mihai Viteazul a pus în aplicare un
plan militar, realizat cu ajutorul lui Rudolf II: în octombrie 1599, a intrat în Transilvania și în
urma luptei de la Șelimbăr, l-a alungat pe Andrei Bathory (acesta, înfrânt, a încercat să se
refugieze în Moldova, dar a fost prins și ucis de secui).
În noiembrie, Mihai Viteazul intra în capitala principatului transilvănean, Alba Iulia, fiindu-i
recunoscută autoritatea de către nobilimea maghiară: era numit de Dietă principe sau
conducător al Transilvaniei.
Apoi a informat Poarta despre luarea Transilvaniei și a primit din partea acesteia steag de
domnie (în Țara Românească îl lăsase pe fiul său, Nicolae Pătrașcu).
Cu imperialii negocierile au fost mai grele, deoare Rudolf II vroia Transilvania pentru sine,
iar Mihai Viteazul dorea să o conducă efectiv.
În mai 1600, Mihai Viteazul a intervenit și în Moldova, alungându-l pe Ieremia Movilă, astfel
că în intervalul iulie-august 1600 este, practic, domnitor al celor trei state. Într-un document
din iulie 1600 se intitula domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei.
Dar, măsurile aplicate în Transilvania au vizat și populația majoritar românească, nu doar
stările privilegiate, astfel că, foarte curând, nobilimea maghiară mai ales a început să
uneltească împotriva Valahului.

5. Bătălia de la Mirăslău, sept. 1600

În sept 1600, nobilimea maghiară din Transilvania, nu răspunde chemării lui Mihai Viteazul
de a convoca Dieta, ci se întrunește la Turda. Aici în proclamă principe pe Istvan Csaky și
proclamă răscoala. Acestora li se alătură și generalul imperial Gheorghe Basta.
În confruntarea care a urmat, la Mirăslău, Mihai este învins și pierde Transilvania.
Între timp, în sept-octombrie 1600, polonezii au intervenit Moldova unde l-au reînscăunat pe
Ieremia Movilă, apoi în Țara Românească, unde a fost numit domnitor Simion Movilă, cu
susținerea unei părți a boierimii locale.

6. Bătălia de la Gurăslău, 1601

În aceste condiții, Mihai Viteazul a solicitat ajutorul împăratului habsburgic, pe care l-a
obținut în final după mai multe luni de așteptare la VIena și Praga și 2 audiențe.
Între timp, nobilii maghiari se răsculaseră în Transilvania și împotriva împăratului, Basta
fusese arestat apoi alungat, iar Sigismund Bathory readus pe tronul de la Alba Iulia. Pentru
imperiali, principatul era pierdut. Singurul care îl putea recupera era Mihai Viteazul.
Mihai a pornit cu armată imperială spre Ardeal, din care făcea parte si Gheorghe Basta. În
iulie 1601, când se afla la Satu Mare, pregătind lupta de la Gurăslău, a aflat că boierii fideli lui
din Țara Românească, în frunte cu frații Buzești, îl înlăturaseră pe Simion Movilă și îl
așteptau iar ca domn.
La 3 august 1601 a avutloc lupta de la Gurăslău, lângă Zalău. Sigismund Bathory a fost
înfrânt de armatele lui Mihai și ale lui Basta. Ulterior, în tabăra de la Turda, unde Mihai
Viteazul vroia să își separe oastea de a lui Basta și să pornească spre Țara Românească, a fost
asasinat pe 19 august, din ordinul generalului imperial (probabil din invidie, pentru că dorea
să conducă Transilvania, sau poate pentru a face plăcere Imperiului Habsburgic).

Din perspectiva relațiilor internaționale, Mihai Viteazul, înciuda unor interese personale
uneori, s-a considerat membru al republicii creștine. A devenit vasal sau aliat al principelui
Transilvaniei, apoi al împăratului habsburgic în cadrul celei mai largi alianțe europene a
timpului, Liga Creștină. Prin aceasta, a demonstrat vocația europeană a sa și a românilor și s-a
înscris ferm în efortul general de apărare a valorilor consacrate ale Europei.
C. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE SEC XVII-ÎNCEPUTUL SEC XVIII

CONTEXT EUROPEAN

O caracteristică a relațiilor internaționale în sec XVII-XVIII este declinul politic și economic

al Imperiului Otoman, care marchează începutul Crizei orientale.
Criza orientală a reprezentat o situație care a marcat relațiile internaționale din Europa
central-răsăriteană. A implicat Imperiul Otoman - aflat în declin, Imperiul Habsburgic și
Țarist - aflate în expansiune, în regiune. A început la sfârșitul sec XVII, odată cu ultimul
asediu otoman, eșuat, asupra Vienei (1683) și s-a încheiat odată cu prăbușirea Imp. Otoman,
la începutul sec XX.
Criza statului otoman a determinat reacția expansionistă a puterilor vecine.
Astfel, Imp Habsburgic a devenit cea mai importantă forță din Europa Centrală, preluând
controlul asupra unor teritorii pierdute de Înalta Poartă:
- Transilvania, cedată oficial, prin Pacea de la Karlowitz, 1699;
- Banatul și Oltenia, cedate habsburgilor în 1718, prin Pacea de la Passarowitz
(în 1739, Oltenia revine Țării Românești, prin Pacea de la Belgrad);
- Bucovina devine provincie austriacă în 1775, după Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi (1774).

Pe de altă parte, în estul Europei a început să se afirme ca o mare putere Imp Țarist. În numele
protejării creștinătății ortodoxe din Balcani, Rusia a profitat de slăbiciunea otomană, cu
scopul de a-și impune influența politică sau de a se extinde teritorial. Astfel, după tratatul de
la Kuciuk-Kainargi, 1774, obține, neoficial, dreptul de stat protector în Moldova și Țara
Românească (intervenție în politica internă). De asemenea, obține pentru prima dată ieșire la
Marea Neagră.

În aceste condiții, Țările Române, vasale ale Imp Otoman și aflate la intersecția zonelor de
interese ale celor 3 imperii, devin adevărate zone de conflict ale acestora, cu mari implicații
umane și materiale.
În condițiile politicii expansioniste habsburgice și rusești, Imp Otoman accentuează regimul
dominației în Țările Române/Principate, prin impunerea, în 1711 ]n Moldova, respectiv, în
1716, în Țara Românească a regimului fanariot.
Acest regim politic s-a caracterizat prin:
- impunerea domnitorilor străini, majoritatea greci, proveniți din cartierul Fanar al
Constantinopolului;
- monopol comercial otoman (1751);
- înăsprirea obligațiilor economice;
- desființarea armatei Țărilor Române, reintrodusă oficial, prin Regulamentele
Organice.

SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE

În aceste condiții, Țările Române au ajuns, practic, încercuite de Imp Otoman. După domnia
lui Mihai Viteazul, foarte rar domnitorii au încercat să se opună dominației otomane. Ulterior
asediului Vienei, de la 1683, clasa politică românească (partida națională) a încercat
modificarea statutului internațional al Țărilor Române prin mijloace aproape exclusiv
diplomatice. Astfel, unii domnitori, alături de partida națională, s-au angajat într-un joc
diplomatic, pe cât de periculos, pe atât de inevitabil, al cărui scop era atât înlăturarea
suzeranității otomane, cât și evitarea pretențiilor pe care marile puteri creștine vecine le
puteau avea asupra țărilor române.

Principalele personalități ale vremii:

a. ȘERBAN CANTACUZINO, domn al Țării Românești, 1678-1688
b. CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, domn al Țării Românești, 1688-1714
c. DIMITRIE CANTEMIR, domn al Moldovei, 1710-1711

ȘERBAN CANTACUZINO - a participat, ca vasal al Imp otoman, la asediul Vienei, din

1683. Cu toate acestea, pe ascuns, i-a încurajat pe asediați și le-a transmis mișcările trupelor
otomane.
După înfrângerea otomanilor, Cantacuzino a trecut la o politică externă activă, purtând
tratative secrete cu habsburgii. Împăratul Leopold I i-a garantat domnia ereditară, i-a acordat
chiar titlul de Baron al Imperiului și i-a promis un ajutor de 6000 de ostași. Mai mult, era
garantată independența Țării Românești. Moartea neașteptată a domnitorului Țării Românești,
în 1688, a împiedicat finalizarea acestor negocieri într-un document.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU - a desfășurat o vastă activitate diplomatică, stabilind

contacte cu marile puteri ale regiunii. În vremea lui, Țara Românească a fost considerată un
adevărat mediator între marile puteri.
Brâncoveanu a acordat o mare atenție relațiilor cu Imperiul Otoman. Ca urmare, în 1699,
otomanii l-au recunoscut domn pe viață, mai ales că Înalta Poartă pierduse controlul asupra
teritoriului transilvănean, în același an, prin pacea de la Karlowitz.
În același timp, Brâncoveanu a negociat și încheiat un acord secret cu Imp Țarist, la 1709,
care prevedea acțiuni comune antiotomane.
În urma acestor demersuri diplomatice secrete antiotomane, în 1714, Constantin Brâncoveanu
a fost mazilit (înlăturat din domnie), fiind executat la Constantinopol, împreună cu cei patru
fii ai săi.

DIMITRIE CANTEMIR
A provenit dintr-o familie de mari boieri care au dat Moldovei alți 2 domnitori: Constantin și
Antioh Cantemir. A petrecut o perioadă la Poartă ca ostatic sau chezaș pentru Constantin
Cantemir, apoi capuchehaie pentru Antioh Cantemir.
A încercat să pună capăt luptelor dintre grupările boierești; principiile sale de conducere erau
inspirate de ideile absolutismului luminat, bine reprezentat de Petru cel Mare.
A încercat să acrediteze ideea domniei ereditare în familia Cantemir.
Pe plan extern, afinitățile lui Cantemir s-au îndreptat spre Imp Țarist. Tratativele sale cu Rusia
fuseseră inițiate cu acordul Porții, potrivit vechiului obicei al turcilor de a încredința
domnitorilor români rolul de negociatori cu statele creștine.
Tratativele cu Rusia s-au încheiat în aprilie 1711, prin parafrarea Tratatului de la Luțk.
Prevederile acestuia, redactate aproape în totalitare de domnitorul Moldovei, stabileau:
- intrarea Moldovei sub protecția țarului,
- alăturarea Moldovei la efortul militar antiotoman iar în cetățile și orașele moldovene
urmau să fie instalate trupe rusești,
- recunoașterea domniei ereditare în fam Cantemir,
- înlăturarea stăpânirii otomane și a oricăror obligații economice față de Înalta Poartă,
- stabilirea graniței dintre Moldova și Imp Țarist pe Nistru și garantarea integrității
frontierelor moldovenești.
Tratatul a fost păstrat secret până la declanșarea operațiunilor de război.
Bătălia de la Stănilești-Prut, 1711
La campania rusă a participat însuși țarul Petru I, care, după o vizită în Polonia, a sosit la Iași.
În tabăra de la Stănilești, pe Prut, a sosit și Toma Cantacuzino, spătarul lui Constantin
Brâncoveanu, punând astfel în pericol pe domnitorul Țării Românești (dar care concretiza
înțelegerea secretă a lui Brâncoveanu cu Imp Țarist, din 1709).
Trupele rusești, inferioare numeric celor otomane au adoptat, în timpul luptelor, o strategie
greșită. Ca urmare, Petru cel Mare a fost nevoit să trimită emisari pentru a iniția pace cu
otomanii. Acestea au fost finalizate în iulie 1711. Ca urmare, trupele țariste și-au început
retragerea din Moldova, iar armata lui Cantemir a fost nevoită să se retragă la rândul ei.
Însuși domnitorul Moldovei a părăsit țara, retrăgându-se în Rusia, unde a rămas până la
sfârșitul vieții, în 1723. (În exil, Cantemir a excelat pe plan intelectual, fiind acceptat ca
membru corespondent al Academiei din Berlin - pentru care a redactat Descriptio Moldavie - ,
a realizat, de asemenea, altă lucrare celebră Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor)

Experiența cu ultimul domn pământea numit pe tronul Moldovei a determinat puterea

suzerană să ia măsuri drastice: au fost instituite domniile fanariote și, odată cu ele, un nou
statut politic al domniei și al țării față de Poartă.

Ulterior, în Țara Românească se vor produce aceleași schimbări, după mazilirea lui
Constantin Brâncoveanu și o scurtă domnie a lui Ștefan Cantacuzino., 1716.