Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul

Mediu și la începuturile modernității

Statele medievale românești s-au constituit între secolele al XII-lea

și al XIV-lea într-un context extern complex în care predominau state
precum Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Hanatul
Hoardei de Aur.
Politica externă a țărilor române era coordonată de către domnitor.
Obiectivele politicii externe românești au fost: păstrarea statalității și a
independenței acesteia, dar și menținerea integrității teritoriale. Aceste
obiective erau însă amenințate de Regatul Maghiar și de Imperiul
Otoman care au devenit, începând cu secolul al XIV-lea, principalul
pericol la adresa țărilor române.
Statutul internațional al țărilor române a fost influențat de doi
factori:
a) obiectivele de politică externă ale domnitorilor români;
b) raportul de putere dintre Imperiul Otoman și statele creștine;
Conform dreptului islamic, otomanii împărțeau statele lumii în trei
case:
- Casa Islamului în care erau incluse statele musulmane;
- Casa Războiului care cuprindea țările vizate direct de ofensiva
otomană: Serbia, Ungaria și Austria;
- Casa Păcii în care erau incluse țările române;
Astfel, domnitorii beneficiau de diplome de privilegii din partea
sultanilor numite capitulații sau ahd-nâme.
Între români și otomani s-a desfășurat un conflict asimetric din
cauza disproporției forțelor armate. De aceea românii au aplicat o
strategie defensivă în cadrul căreia au folosit tactica „pământului pârjolit”.
De asemenea, domnitorii români se aliau cu statele creștine vecine
precum Ungaria și Polonia sau cu cele occidentale în cadrul cruciadelor
antiotomane. Acestea erau expediții militare organizate de catolici pentru
alungarea otomanilor din Europa.
 Românii au utilizat mijloace militare, dar și diplomatice pentru
reglementarea relațiilor cu otomanii. Până în secolul al XVI-lea au
predominat acțiunile militare datorită eficienței Armatei Mari, dar și a
posibilității alierii cu Regatul Ungariei împotriva turcilor. Din secolul al
XVI-lea, românii au utilizat cu precădere negocierile sau acțiunile
diplomatice pentru îmbunătățirea statutului politico-juridic.
Din 1417 în Țara Românească și 1456 în Moldova s-a impus
regimul tributar în raport cu poarta, el semnificând răscumpărarea păcii.
Ulterior, regimul de vasalitate a fost instaurat în secolul al XVI-lea, el
constând în creșterea obligațiilor către Poartă (haraci), dar și confirmări
de domnie: mucarelul mic și mare, pecheșiuri, etc. De asemenea,
sulanul numea domnitori, iar tributul devenise un impozit financiar. În
secolul al XVIII-lea a fost impus egimul fanariot (în 1711 în Moldova și în
1716 în Țara Românească) prin numirea unor domnitori greci din cauza
neîncrederii în domnitorii români.
 Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a fost domnitorul Țării Românești între anii 1386
și 1418 și domnit în condițiile extinderii statului otoman până la Dunăre.
În primii ani ai conducerii a stabilit alianțe cu Petru I Mușat, domnitorul
Moldovei, dar și cu Vladislav Jagiello, regele Poloniei. El a semnat cu
Vladislav tratatul de la Radom în 1389, având un caracter antimaghiar
din cauza pericolului reprezentat de Sigismund de Luxemburg, regele
Ungariei.
În 1393, Imperiul Otoman a cucerit Țaratul Bulgar, devenind
principalul pericol extern. Mircea cel Bătrân a organizat o campanie la
Sud de Munții Balcani împotriva bazelor de akingi care înfăptuiau
incursiuni de paradă la Nord de Dunăre.
Pe 7 martie 1395 domnitorul a semnat tratatul de la Brașov cu
regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Încheiat de pe poziții de
egalitate, tratatul prevedea ajutor reciporc împotriva otomanilor, iar
Mircea era recunoscut drept duce al Amlașului și al Făgărașului.
Otomanii au organizat o campanie împotriva Țării Românești sub
conducerea sultanului Baizaid I Ildrâm. Domnitorul român a aplicat
tactica pământului pârjolit, retrăgându-se spre munți. Confruntarea a avut
loc într-o tabără cu șanț întărit la Rovine pe 10 octombrie 1394/17 mai
1395. Victoria a aparținut românilor, dar Mircea a fost trădat de boieri
care l-au impus pe tron pe Vlad Uzurpatorul.
În 1396, Sigismund de Luxemburg a organizat o cruciadă
antiotmană la care au luat parte și cavaleri din occident. Mircea a
participat în fruntea unui corp de oaste muntean cerând inițierea atacului
împotriva turcilor. Confruntarea a avut loc la Nicopole, cetate din Sudul
Dunării, unde cruciații au fost înfrânți pe 26 septembrie 1396.
Consecința acestei participări a lui Mircea a fost reluarea tronului un an
mai târziu.
În anul 1402, sultanul Baiazid I a fost înfrânt în bătălia de la Ankara
de către conducătorul Timur Lenk. Între fii lui Baizaid s-a declanșat un
război pentru tron în care s-a implicat activ și domnitorul muntean.
Acesta i-a sprijinit pe Musa ș Mustafa împotriva lui Mehmed, dar acesta
a devenit sultan între 1413 și 1421. Noul sultan a organizat o campanie
la Nordul Dunării, instaurat regimul tributar și a anexat Dobrogea în
1417/1420.

Iancu de Hunedoara

Iancu de Hundeoara a fost voievodul Transivaniei între 1441 –

1456 provenit dintr-o familie de mici nobili catolici români din
Transilvania. În 1441 a devenit voievod datorită capacităților sale politice
și militare deosebite și a desfășurat o politică antiotomană, inițiind politica
„blocului românesc”.
În 1442, armata otomană a pătruns în Transilvania și a fost înfrântă
de către Iancu de Hunedoara care i-a urmărit pe drumul de întoarcere pe
turci, zdrobindu-i în bătălia de pe râul Ialomița.
În 1443 – 1444 voievodul a organizat „campania cea lungă” la
Sudul Dunării împotriva otomanilor. El a cucerit orașele Sofia și Miș
astfel încât otomanii au cerut pacea semnată în iulie 1444 la Seghedin.
Ea era avantajoasă pentru creștini fiind încheiată pe 10 ani.
Din cauza dorinței regelui maghiar de a ocupa Peninsula Balcanică
a fost organizată cruciada de la Varna, înfrântă însă în toamna lui 1444.
Iancu de Hunedoara a devenit guvernator al Ungariei, participând în
1448 la o altă cruciadă la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei). În același an,
domnitorul a instalat o garnizoană militară maghiară în cetatea Chilia din
Moldova.
În 1453, sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul
devenind astfel capitala otomană. În 1456 el a asediat și Belgradul
considerat atunci „cheia Europei centrale”. Iancu de Hunedoara a
condus apărarea Belgradului și a reușit să respingă ofensiva otomană în
iulie 1456.
 Vlad Țepeș

Vlad Țepeș a fost domnitor al Țării Românești și a avut trei domnii:

1448; 1456 – 1462; 1476. În 1448 a devenit domnitor cu sprijinul lui
Iancu de Hunedoara, dar a fost îndepărtat însă de boieri, pribegind apoi
prin Transilvania.
În 1456 a reluat tronul și a declanșat o acțiune antiotomană. Astfel
a încetat plata tributului către Poartă și a încheiat o alianță cu regele
Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara.
În vara anului 1462, Mehmed al II-lea a organizat o mare ofensivă
împotriva Țării Românești. Turcii nu au obținut nicio victorie importantă,
iar Vlad Țepeș a organizat pe 16 – 17 iunie 1462 atacul de noapte de la
Târgoviște.
Vlad Țepeș a fost înlăturat de la tron și a fost închis de către Matei
Corvin la Vișegrad. A fost eliberat în 1476 la intervenția lui Ștefan cel
Mare, dar a fost ucis câteva luni mai târziu într-o confruntare cu otomanii.
 Ștefan cel Mare

Domnia lui Ștefan cel Mare (1456 – 1504) a reprezentat o perioadă

de consolidare internă, dar și de afirmare în plan internațional a
Moldovei.
În plan intern a introdus o pace socială prin crearea unei noi
boierimi (boierimea ștefaniană) și prin îmbunătățirea situației țărănimii
libere (răzeșii). De asemenea, a acordat privilegii negustorilor străini
sprijinind dezvoltarea comerțului și a orașelor. A consolidat autoritatea
domnească, fixânduși mai multe centre politice: Suceava, Roman,
Cotnari, Hârlău.
În plan extern a urmărit să reimpună independența Moldovei. De
aceea s-a confruntat succesiv cu statele vecine care aveau pretenții de
suzeranitate asupra Moldovei.
Raporturile cu Ungaria
Pentru confruntarea cu ungurii, Ștefan cel Mare a încheiat un tratat
de alianță cu Polonia pe 4 aprilie 1459 la Overchelăuţi. Tratatul
prevedea vasalitatea domnitorului, sprijin militar antimaghiar și refuzul de
a-l primi în regat pe Petru Aaron, unchiul lui Ștefan cel Mare.
În 1465, domnitorul a ocupat Chilia controlată de unguri. Drept
replică regele maghiar, Matei Corvin, a pătruns la Est de Carpați pentru
înlăturarea lui Ștefan cel Mare de la tron. Confruntarea a avut loc pe 15
decembrie 1467 la Baia unde moldovenii au obținut o importantă
victorie.
Ulterior, pe 12 iulie 1475 a fost încheiat un tratat de alianță
antiotomană cu Matei Corvin, fiind semnat de pe poziții de egalitate.
Raporturile cu Poarta
Ștefan cel Mare a profitat de conflictul dintre Poartă, Veneția,
Ungaria și Statul Oilor Albe al lui Uzun Hassan și a declanșat
confruntarea cu otomanii, încetând în 1473 plata tributului.
 Otomanii au organizat o mare campanie împotriva Moldovei.
Armata otomană formată din peste 120 000 de oameni era condusă de
către Soliman Pașa, beglerbegul Rumeliei. Ștefan cel Mare a aplicat
tactica „pământului pârjolit”, alegând drept loc de confruntare, mlaștina
Bârladului. Pe 10 ianuarie 1475 s-a desfășurat bătălia de la Vaslui sau
Podul Înalt unde românii au obținut o victorie strălucită.
În același an, Ștefan cel Mare desfășoară o activitate diplomatică
intensă, trimițând o scrisoare principilor creștini pe 25 ianuarie în care
cere ajutor antiotoman.
Otomanii au organizat o nouă campanie sub conducerea marelui
sultan, Mehmed al II-lea, un an mai târziu. Având la dispoziție doar
Armata Mică, domnitorul a fost înfrânt pe 26 iulie 1476 în bătălia de la
Războieni. Totuși otomanii nu au reușit să ocupe cetățile Moldovei, fiind
obligați să se retragă.
În 1479, Veneția a încheiat pacea cu Poarta astfel că Ștefan cel
Mare semnează și el o pace temporară cu otomanii în 1480.
Raporturile cu Polonia
Ștefan cel Mare era vasal al regelui Cazimir al IV-lea, încă din anul
1459. În condițiile cuceririi de către otomanii conduși de către Baiazid al
II-lea a cetăților Chilia și Cetatea Albă, Ștefan cel Mare a reluat alianța
cu Polonia. Astfel, în 1485 a depus personal jurământul de vasalitate față
de regele Poloniei. Tratatul de alianță recunoștea stăpânirea Hotinului de
către domnitorul moldovean, dar și ajutor militar antiotoman. De aceea
românii s-au confruntat alături de poloni cu otomanii la Scheia și
Cătlăbuga în 1485 și 1486.
Ștefan cel Mare a murit pe 2 iulie 1504, lasând un stat cvasi-
independent transformat într-un factor de echilibru în Europa de Sud-Est.
 Mihai Viteazul

Context internațional
La mijlocul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman s-a extins până în
Europa centrală. A asediat Viena în 1529 și a transformat Ungaria în
pașalâc în 1541. Împotriva otomanilor, statele creștine au organizat o
coaliție numită „Liga Sfântă” care cuprindea state precum Spania,
Austria, statul papal și ducatele din centrul Italiei. Transilvania era
condusă spre sfârșitul secolului al XVI-lea de către principele Sigismund
Bathory. Acesta a aderat la Liga Sfântă, încercând să atragă împotriva
otomanilor și celelalte două state românești. Mihai Viteazul, membru al
unei importante familii boierești, a fost numit domnitor al Țării Românești
în 1593.
Domnia lui Mihai Viteazul
Țara Românească se afla într-un regim de vasalitate efectivă față
de Imperiul Otoman. Aceasta se manifesta prin numirea domnitorilor,
creșterea obligațiilor financiare, dar și prin impunerea monopolului
comercial cu Poarta. În fața imposibilității plății acestor obligații, Mihai
Viteazul a decis să declanșeze confruntarea cu turcii. Astfel, în
noiembrie 1594 i-a chemat la București pe creditorii levantini și pe
soldații otomani pe care i-a ucis. Ulterior, Mihai Viteazul a atacat
garnizoanele otomane de pe linia Dunării de la Giurgiu, Silistra și
Hârșova. În același timp, tătarii au atacat la Nordul Dunării, fiind înfrânți
de munteni la Stănești și Șerpătești.
În 1595 s-au continuat atacurile reciproce la granița româno-
otomană. În scopul constituirii unui front românesc antiotoman au fost
încheiate tratate de alianță între Transilvania și Moldova, dar și între
Transilvania și Țara Românească.
 Pe 20 mai 1595, o delegație a marilor boieri munteni a semnat
alianța cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, la Alba Iulia.
Delegația boierilor nu a respectat condițiile alinaței fixate de Mihai
Viteazul astfel încât tratatul era defavorabil domnitorului muntean.
Tratatul prevedea:
- sprijin militar reciproc antiotoman;
- Mihai Viteazul se subordona lui S. Bathory, devenind vasalul
acestuia;
- statul era condus de marii boieri, domnitorul rămânând cu o putere
formală;
- românii din Transilvania intrau în subordinea Mitropoliei de la
Târgoviște;
Otomanii au organizat o mare ofensivă la Nord de Dunăre sub
conducerea lui Sinan Pașa. Mihai Viteazul a declanșat bătălia de la
Călugăreni pe 13/23 august 1595. Victoria a aparținut românilor după
cum afirmă cronicarii străini precum Balthazar Walter.
Otomanii, fiind mult mai numeroși, au reușit să ocupe Bucureștiul și
Târgoviște, începând astfel transformarea țării în pașalâc. Mihai Viteazul
s-a retras în munți, în Transilvania, așteptând sprijunul lui Sigismund
Bathory. Împreună cu acesta a reușit să elibereze cele două capitale și
să obțină victoria de la Giurgiu din 15 – 20 octombire 1595. Astfel, turcii
au fost alungați la Sudul Dunării.
Au continuat confruntările cu turcii în Peninsula Balcanică până în
1597 când a fost încheiată pacea cu Poarta. Ea prevedea domnia pe
viață a lui Mihai Viteazul și scăderea tributului către poartă.