Tema și viziunea asupra lumii în nuvela „Moara cu Noroc”

de Ioan Slavici

Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este

unul dintre adepții realismului clasic. Publicată în 1881 în volumul
„Nuvele din popor”, nuvela realistă de factură psihologică „Moara cu
noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea autorului
asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. Opera lui Slavici
aparține curentului realist prin existența unor teme specifice precum
tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivarea perspectivei narative
sau prin prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea prin tehnica detaliului semnificativ în descriere
(drumul dinspre ineu spre moară) și în portretizare (Lică Sămădăul).
Tema nuvelei o reprezintă dorința de înavuțire cu orice preț și
consecințele nefaste ale acestei patimi: dezumanizarea personajului,
alienarea de familie, pierderea libertății interioare, degradarea valorilor
morale și în cele din urmă, moartea. În titlu este prezent toposul mitic al
morii care are semnificații apropiate de cel al hanului din „Hanul Ancuței”
de Mihail Sadoveanu. Dacă hanul reprezintă un loc al povestirii, un
spațiu deschis în care sunt anulate diferențele etnice, sociale sau
religioase, în schimb moara este un topos închis în care narațiunea este
concentrată și uneori chiar sumbră și încrâncenată. Sintagma din titlu „cu
noroc” sugerează destinul personajelor, traseul lor sinuos, norocul fiind
repede schimbător: după o perioadă în care moara îi oferă lui Ghiță
câștig de bani și iluzia unui trai prosper, această îi va aduce de
asemenea și confruntarea cu forțele răului căruia protagonistul îi va
cădea pradă.
Perspectiva narativă este obiectivă, evenimentele fiind relatate de
către un narator omnsicient și heterodiegetic, iar în ceea ce privește
structura nuvelei, opera este alcătuită din șaptesprezece capitole dintre
care primul are valoare de prolog, fiind reprezentată în mod simbolic, prin
spusele bătânei, teza operei, iar ultimul capitol fiind un epilog în care
este prezentat sfârșitul personajelor și al conflictelor. Ca mijloace de
caracterizare directă, naratorul instistă asupra portretului lui Lică
Sămădăul, prin utilizarea tehnicii detaliului semnificativ („înalt, uscățiv și
supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi”), iar în ceea ce îl
privește pe Ghiță, portretul lui fizic este aproape absent. Conflictul
central, interior al protagonistului este unul moral și psihologic. Ghiță
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința
de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Simetria dintre incipitul
și finalul nuvelei se realizează prin vorbele bătrânei, soacra lui Ghiță,
care la începu afirmă că: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar la sfârșit pune
întâmplările tragice pe seama destinului necruțător: „așa le-a fost dat”.
O secvență semnificativă este prezentă în cel de-al doilea capitol
unde se prezintă drumul dinspre ineu spre moară, motivul drumului fiind
o metaforă a traseului ontologic parcurs de către protagonist. În mod
simbolic, drumul face trecerea de la spațiul patriarhal al satului, loc
securizant în care omul este legat de comunitatea din care face parte,
spre pustietate. Ieșirea familiei lui Ghiță din sat și intrarea în pustietate
creează premisele involuției eroului, pustiul fiind locul în care omul se
sălbăticește, se depărtează de oameni, de credință și de sine însuși. De
asemenea, drumul trece prin pădure, loc labirintic în care oamenii pot fi
încercați și supuși unor probe. Este un spațiu al obscurității și al
necunoscutului, asociat adesea credințelor populare cu un loc bântuit de
spirite rele. De asemenea, descrierea spațiului pustiu anticipează
manifestarea răului și a pericolelor care pândesc ființa umană. Pustiul
reprezintă astfel o contrapondere a frumuseții locului de la moară și
simbolizează izolarea omului prin obsesiile lui devoratoare sau cu
slăbiciunile căruia îi subminează verticalitatea morală.
O altă secvență semnificativă este prezentă în capitolul al treilea
unde se realizează o pagină de monografie a ținuturilor transilvănene în
care se insistă asupra ocupației de porcar și asupra condiției sămădăului
care conduce și răspunde de turmele de proci. În acest capitol își face
apariția Lică Sămădăul, moment care reprezintă intriga nuvelei.
Prezentarea Sămădăului este un prilej de enumerare a trăsăturilor unui
bărbat arătos, înstărit și conșitent de valoarea sa. Epitetul antepus
„vestitul” este o avertizare și un semnal privitor la rolul important pe care
îl joacă Lică în destinul celorlalți. Surprins la o vârstă a deplinei
maturități, Lică este o prezență ce inspiră autoritate, îndrăzneală, dar și
teamă, calități care o vor copleși treptat pe Ana, soția lui Ghiță. Intrarea
lui Lică pe traseul sinuos al personajelor va crea instabilitate, va pune în
pericol căsnicia lui Ghiță cu Ana și va alimenta dorința arzătoare de
înavuțire cu orice preț a protagonistului până la sfâșitul tragic al acestora.