Tema și viziunea despre lume în romanul realist-mitic

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

„Baltagul” este un roman realist-mitic și a fost publicat de către

Mihail Sadoveanu în anul 1930 și corespunde etapei de maximă
maturitate artistică a creatorului, fiind considerat de către Nicolae
Manolescu „probabil singurul roman obiectiv al scriitorului”. Romanul a
generat numeroase controverse de interpretare, începând de la
încadrarea într-o specie literară (este considerat de către George
Călinescu mai degrabă o nuvelă polițienească realizată în stil țărănesc)
până la tipologia personajului feminin asociată cu marile eroine tragice
precum Antigona sau cu personajul shakespearian, fiind numită de
același George Călinescu un „Hamlet feminin”.
Tema romanului este reprezentată de monografia satului
moldovenesc de la munte pe fundalul căreia este prezentată drama
individuală a Vitoriei care părăsește societatea patriarhală și se
confruntă cu necunoscutul pentru a găsi trupul neînsuflețit al soțului
dispărut și pentru a pedepsi vinovații de moartea lui Nechifor. Titlul
romanului este ambivalent și cumulează mai multe semnificații
simbolice. Pe de o parte, baltagul lui Nechifor Lipan este arma prin care
se realizează „hybrisul” fiind instrumentul prin intermediul căruia este
ucis oierul. Pe de altă parte, baltagul sfințit de către părintele Dănilă și
purtat de către Gheorghiță rămâne arma imaculată, pură a flăcăului și
semnul distinctiv al inițierii sale virile
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului
obiectiv, omniscient și heterodiegetic asupra evenimentelor relatate la
persoana a III-a, iar atitudinea auctorială care reise din relaţia sa cu
personajele, profilează focalizarea zero şi viziunea "dindărăt",
argumentând caracterul obiectiv al romanului. Opera poate fi împărțită în
trei secvențe narative. Prima secvență surprinde frământările Vitoriei și
hotărârea ei de a pleca pe urmele celui dispărut alături de Gheorghiță,
cea de-a doua secvență narativă prezintă călătoria eroinei, iar ultima
secvență relatează demascarea vinovaților, pedepsirea lor și reluarea
vechilor ocupații. În roman sunt dezvoltate două tipuri de conflicte:
interior și exterior. Un prim conflict, cel interior, este prezent la începutul
acțiunii și surprinde neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența
prelungită a lui Nechifor, ea neștiind ce soluție să adopte. Al doilea tip de
conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei
la praznicul de pomenire. Incipitul romanului reprezintă o sociogonie în
care, printr-o povestire alegorică spusă de către Nechifor Lipan, se
justifică mentalități, prejudecăți și etichete atribuite unor popoare. Din
istorisire reise că pentru munteni viața nu este deloc ușoară. Pentru a
face față greutăților, Dumnezeu nu le poate da locuitorilor de la munte
„decât o inimă ușoară, ca să se bucure de ce e al lor și să li se pară
toate bune.”
O primă secvență semnificativă pentru ilustrarea viziunii
autorului asupra lumii este prezentă la începutul romanului unde
acțiunea este plasată într-un timp aureolat, însă lumina în care este
prezentat cadrul romanului poartă aluzia sfârșitului: „Nevasta lui
Nechifor Lipan își aducea aminte, stând singură pe prispă, în lumina de
toamnă și torcând.” Această imagine a eroieni o apropie de Penelopa,
soția lui Ulise, care își aștepta bărbatul, țesând un lințoliu. De altfel,
Alexandru Paleologul constată că așteptarea perpetuă a Vitoriei este
similară cu cea a Penelopei, ea așteptându-l pe Ulise dintr-o mare iubire,
iar el întârziind din cauza lui Calypto. De asemenea, din portretul eroinei
naratorul insistă asupra privirii ei care asigură legătura cu un orizont
străin: „ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului, erau duși departe”. Din notațiile naratorului se conturează nevoia
de pătrundere a misterului, de comunicare spirituală cu cel dispărut.
„Ochii aprigi și încă tineri care căutau zări necunoscute” reprezintă o
metonimie pentru tenacitatea protagonistei care va păși într-o lume
străină pentru a realiza ritualul de îngropare a soțului.
Comunicarea simbolică dintre Vitoria și Nechifor se realizează atât
prin vise cât și prin semnele pe care eroina știe să le citească deoarece
existența ei este puternic ancorată în trăirea mitică. O altă scenă
relevantă este primul vis al Vitoriei unde „se făcea că vede pe Nechifor
Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare
de ape.” Visul face posibilă ștergerea granițelor dintre lumi și conturează
chemarea Vitoriei spre locul în care se află rămășițele celui dispărut. De
asemenea, asfințitul este o metaforă a morții, iar „revărsarea de ape”
devine un simbol al trecerii. În plus, credințele populare întăresc
certitudinea protagonistei că trebuie să plece la drum în căutarea lui
Lipan: „cocoșul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn și cu
piscul spre poartă.”