I.

Baltagul
De Mihail Sadoveanu

RI: ,,Baltagul” este, după spusele lui George Călinescu ,,una dintre
cele mai bune scrieri ale lui Mihail Sadoveanu”, o operă de
maturitate publicată în anul 1930, în perioada interbelică.
Complexitatea operei este dată de numeroasele teme pe care
autorul le dezvoltă și le dezbate: călătoria expolartivă și inițiatică,
iubirea statornică, familia, monografia vieții satelor de la munte.
Opera analizată reflectă principiile estetice ale realismului. În
primul rând, autorul își propune o reflectare veridică, verosimilă a
vieții societății moldovenești de la începutul secolului XX.
Textul abordează o tematică specifică acestui curent: familia,
parvenitismul, viața pastorală. Personajele întruchipează tipologii
specifice pentru societatea înfățișată. Protagonista, Vitoria Lipan se
înscrie în categoria muntencei aprige și a justițiare, iar
Gheorghiță,fiul său, ilustrează tipul novicelui, care se va iniția.
Nararea se realizează în manieră obiectivă, din perspectiva
naratorului omniscient, omniprezent.
Arhitectura complexă a romanului a făcut posibilă analiza lui
din perspective diferite. Opera se înscrie în categoria romanului
tradițional, de observație socială, cu acțiune liniară, personaje tipice,
final închis și narator omniscient.
Raportându-se la tematica sa, ,,Baltagul” este un roman
monografic, de dragoste, mitic, cu intrigă polițistă.
RII: Titlul așază universul cărții sub semnul dualității. Substantivul
din titlu denumește o secure cu două tăișuri, utilizată atât ca
unealtă a păstorilor moldoveni, cât și ca armă a crimei și a
înfăptuirii actului justițiar. Din punct de vedere conotativ, baltagul
dobândește semnificație justițiară prin care este restabilită ordinea.
Din punct de vedere compozițional, romanul este alcătuit din 16
capitole, grupate în 3 părți. Primele 6 capitole descriu așteptarea
tensionată a lui Nechifor Lipan și decizia soției de a porni în
căutarea lui. A doua secvență include capitolele de la 7 la 13,
dedicate călătoriei, care se încheie cu descoperirea osemintelor. În
ultima parte (4-16) se înfăptuiește actul justițiar.
Strcutura romanului însumează trei planuri. Planul epic principal
este dedicat existenței individuale și familiale, urmărind călătoria
explorativă și inițiatică a Vitoriei și a lui Gheorghiță Lipan. Acest
plan se dezvoltă în jurul unui conflict exterior, de interese
Cel de-al doilea plan narativ este monografic și oglindește
aspectele vieții pastorale, dezvoltând un conflict de natură morală,
generat de încălcarea normelor etice ale comunității tradiționale.
Ultimul plan, mitic și simbolic se conturează cu ajutorul semnelor
și superstițiilor arhaice, sosite din lumea visului sau născute din
interpretarea semnelor naturii. Toate acestea generează conflictul
interior al Vitoriei.
Acțiunea romanului este plasată într-un spațiu cuprins între
Valea Tarcăului și regiunea Dornelor, oferind o imagine construită
în opoziție între lumea veche, muntele( conservatoare, tradițională,
patriarhală) și lumea nouă , țara cealaltă, unde se aflau stăpânirea,
autoritățile, prefectul, poșta, trenul, condicile în care se înscriau
turmele de oi.
 În ceea ce privește indicii temporali, remarcăm faptul că acțiunea
este plasată în primele decenii ale secolului XX. Referirea la timp
se realizează cu ajutorul unor mari sărbători creștine: Sfântul
Andrei, Crăciunul, Bobotează, cei 40 de mucenici.
Romancierul apelează la diverse tehnici narative. Narațiunea
avansează liniar prin înlănțuirea secvențelor narative. Discursul este
întrerupt, uneori, de secvențe retrospective: amintirile Vitoriei despre
soțul ei. Prin tehnica detaliului semnificativ , autorul dezvăluie
frământările protagonistei, supărările care o fac să se
interioriezeze ,,Fusul se învârtea harnic,dar singur”:
RIII: O secvență relevantă pentru tema inițierii este reprezentată de
dialogul Vitoriei cu Gheorghiță înainte de plecare la drum. Astfel,
îngrijorată de absența nejustificată a lui Nechifor, Vitoria decide să-
și trimită băiatul în căutarea tatălui. Schimbul de replici o
determină să-și schimbe planul, întrucât mama conștientizează
imaturitatea lui Gheorghiță: ,,îl văzu sfios și nesigur”. Băiatul pare
absent și se gândește la hora de a doua zi, fără să ia în calcul
posibilitatea ca Nechifor să fie în pericol.
Naivitatea sa este evidențiată și de incapacitatea de a înțelege
abilitatea mamei de a-i citi gândurile ,,mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare”. În aceste condiții, Vitoria decide să-l însoțească.
O altă secvență semnificativă pentru tematica abordată este scena
coborârii în râpă ,unde Gheorghiță a fost nevoit să vegheze asupra
oaselor lui Nechifor. Băiatul a înțeles cu adevărat ce s-a întâmplat
cu tatăl lui și s-a maturizat, trecând de la copilărie la adolescență.
De asemenea, finalul romanului, unde Gheorghiță a înfăptuit actul
justițiar cu ajutorul baltagului, lovindu-l pe Calistrat Bogza care se
repezise asupra lui reprezintă un moment esențial în maturizarea
acestuia. Scena marchează faptul că băiatul este pregătit să preia
rolul tatălui în gospodărie.
Opera impune un model etic și estetic , care dincolo de timp
rămâne în memoria cititorului, viața satului românesc fiind
conturată în mod strălucit, țăranul reprezentând locuitorul de la
munte cu o viață aspră ca meleagurile pe care este sortit să
trăiască.