Moara cu noroc, Ioan Slavici

-nuvelă psihologică-

Perioada marilor clasici, căreia îi aparţine Ioan Slavici alături de Ion Creangă, Mihai
Eminescu şi I.L. Caragiale, este una foarte importantă în evoluţia literaturii române, prin
modelele literare propuse generaţiilor viitoare. În opera acestor autori se remarcă o mare
varietate la nivel tematic ( banul, dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri), dar şi la
nivelul orientării stilistice.
„ Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică deoarece este construită pe baza unui
singur fir narativ și a unui conflict puternic, cu o construcţie riguroasă, cu personaje relativ
puţine ce pun în evidenţă evoluţia personajului principal, puternic individualizat. Încadrarea în
realism, intens manifestat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poate fi justificată prin
răsfrângerea obiectivă și veridică a realităților ardelenești ale timpului, prin crearea unor
personaje bine ancorate social. .
Având, pe de o parte, o evidentă concepție clasică, didactică și moralizatoare asupra
rolului literaturii, dar probând, pe de altă parte, o cunoaștere profundă și rafinată a sufletului
omenesc, Slavici dezvoltă un dublu registru tematic. Sfera socialului este dominată de tema
puterii în relațiile interumane și a parvenirii, pe fundalul economic al pătrunderii capitalismului
în Transilvania sfârșitului de secol XIX. A doua dimensiune tematică, mai intens reliefată,
trimite către avatarurile psihicului uman oglindite prin efectele nefaste şi dezumanizante ale
dorinţei de înavuţire, creionându-se dezechilibre interioare subtil urmărite de-a lungul acțiunii.
În nuvela realistă se observă, pe de o parte, tendinţa de obiectivare a perspectivei
narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III- a. Pe de altă parte, pe lângă
perspectiva obiectivă a naratorului omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în
intervenţiile simetrice ale bătrânei, dar care exprimă mesajul moralizator al nuvelei.
Titlul nuvelei este un element paratextual, ce ascunde o ironie, deoarece toposul ales,
cârciuma „ Moara cu noroc”, înseamnă mai degrabă „ Moara cu ghinion” pentru că uşurinţa
câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave.În acest context, așteptările lectorului sunt anulate
de evoluția epică, simbolul definitoriu din titlu fiind „moara”. Aceasta cunoaște o deviere de la
sensul de bază, deoarece este transformată în cârciumă, apoi pentru că, este plasată la răscruce
devenind un spațiu germinativ al răului.
Simetria incipit-final este strategia narativă ce reflectă viziunea realist-clasică a lui
Slavici asupra existenţei: încălcarea normei este o provocare la adresa destinului necruţător.
Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, iar vorbele ei vor avea valoare de avertisment: „ omul să
fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, în
timp ce Ghiţă, aparţinând unei alte generaţii, doreşte schimbarea tipic tineneţii.
Deşi acţiunea este simplă, structura narativă a nuvelei este complicată, datorită
expoziţiunii, nuvela părând a începe „ex abrupto” cu intriga. De fapt, nuvela este construită în
manieră clasică, având un prolog şi un epilog care încadrează acţiunea propriu-zisă. Primul
capitol al nuvelei are valoare de prolog şi cuprinde avertismentul soacrei, care devine o normă
morală. Cizmar sărac, dar onest, muncitor şi harnic,echilibrat sub toate aspectele, situație care

1
amenință a fi deteriorată prin hotărârea protagonistului de a lua în arendă cârciuma de la Moara
cu noroc.
Cârciuma este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii, descrierea drumului
fiind realizată în manieră realistă, prin tehnica detaliului. Semnele părăsirii ( vechea moara „ cu
lopeţile rupte”, cele cinci cruci) anticipează destinul tragic al familiei. Ghiţă se dovedeşte a fi
harnic şi priceput, afacerile cârciumarului merg foarte bine, până în momentul în care îşi face
apariţia Lică Sămădăul. Acest moment marchează intriga acțiunii, Lică apărând în ipostaza unui
adevărat agent malefic care va răsturna iremediabil oaza de liniște a familiei.
O prima secvența narativa este esențială pentru înțelegerea raportului viitor de forțe
dintre cei doi. Lică este ofensiv și autoritar, conducând discuția, care se transformă într-un
interogatoriu, iar Ghiță este defensiv și prudent, răspunzând cu replici scurte și evazive. Se
instituie un raport de vasalitate între cei doi, al cărui prim efect este resimțit de Ghiță imediat
după plecarea Sămădăului. Lică este individualizat printr-un portret realizat în mod direct de
narator, în manieră realistă, de la exterior spre interior, deoarece trăsăturile fizice anticipează
dimensiunea interioară: Biciul –simbolul puterii brutale- și privirea iscoditoare vin să creioneze
un individ autoritat și stăpân, acestea devenind atributele sale esențiale. Cârciumarul nu-i oferă
informații clare Sămădăului și omite să-i spună despre cei trei porcari care trecuseră pe la han
fără să achite consumația.
Desfășurarea acțiunii surprinde efectele acestui prim compromis, constând în
complicitatea eroului la fărădelegile lui Lică. Cu toate că îşi dă seama de pericol, Ghiţă nu se
poate sustrage influenţei malefice pe care Lică o exercită asupra lui. În sufletul cârciumarului se
declanşează conflictul interior între dorinţa de a rămâne om cinstit şi tentaţia de a se îmbogăţi
alături de Lică.
Mai întâi, Ghiţă îşi ia măsuri de precauţie împotriva lui Lică: cumpără de la Arad două
pistoale, doi câini şi angajează încă o slugă. Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul
procesului de înstrăinare a cârciumarului faţă de familie. Devine ursuz, violent, îi plac jocurile
primejdioase, are gesturi brutale faţă de Ana, pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal şi cu
cei mici. Datorită generozităţii sămădăului, starea materială a lui Ghiţă este tot mai bună, dar
acesta începe să-şi piardă încrederea în sine. Prin intermediul monologului interior sunt redate
frământările personajului: „ Ei! Ce să-mi fac?...Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât
voinţa mea?”
După ce Lică și oamenii lui îl prădează pe arendaș,o omoară pe femeia ce le era complice
la vânzarea lucrurilor furate și pe copilul acesteia- creându-și alibiul de a fi prezent la cârciumă-
Ghiță se trezește prins în jocul necurat al sămădăului. Susţinându-l pe Lică, el nu face decât să
ascundă faptul că acesta l-a tâlhărit pe arendaş, atrăgând atenţia autorităţilor. Reţinut de comisar,
fiind acuzat de complicitate, Ghiţă depune mărturie mincinoasă fiind condamnaţi Buză-Ruptă şi
Săilă Boarul. Pe drumul de întoarcere de la proces, descoperă împreună cu Pintea cadavrul unui
copil şi al mamei lui, fapt ce –l determină pe cârciumar să-l ajute pe jandarmul Pintea în
prinderea lui Lică.
Punctul culminant este destul de extins și primește un caracter romantic (iubire trădată,
răzbunare, crimă pasională, intenție suicidală), dar și unul naturalist – insistența asupra detaliilor
din timpul uciderii Anei. Ghiță își lasă soția în compania lui Lică, ca o jertfă absurdă, pe care o
percepe ca inevitabilă, necrezând ca „Ana, Ana lui , să se deie vie în mâinile unui om ca Lică.”

2
 O altă secvență narativă reprezentativă pentru tematica nuvelei se coagulează în scena
morții personajelor care este dramatizată într-o manieră romantică, deoarece crima pasională a
soțului gelos este dublată de dorința vindicativă, iar cadrul în care se petrece este nocturn. Deși
se întoarce din vreme cu Pintea și cu alți doi jandarmi, pentru a-l prinde pe Lică având asupra lui
dovezile jafului, acesta scapă fugind călare. Simțind că totul e pierdut, Ghiță își pierde echilibrul
și își ucide soția.. Împușcarea lui Ghiță de către Răuț, incendierea hanului la comanda lui Lică,
precum și sinuciderea acestuia prin izbirea cu capul de un stejar , încheie seria acțiunilor tragice
din nuvelă.
Deznodământul are valoarea unui epilog, deoarece, în mod simetric, sunt aduse vorbele
soacrei, care vede și judecă actele eroilor aflați în prim-planul acțiunii.
În concluzie, ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea
personajelor. Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să îşi dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul şi prezentând relaţiile dintre ele.