Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Ioan Slavici, prozator ardelean din a doua jumătate a secolului XIX-lea, cunoscut ca un
deschizător de drumuri prin crearea romanului realist-obiectiv și prin integrarea elementele de
analiză psihologică în scrierile sale. Membru al societății ,,Junimea” la începutul anului 1870.
Moara cu noroc a apărută în anul 1881, în volumul ,,Novele din popor”, ilustrând
deoptrivă estetica realistă, prin observația socială pe care se construiește imaginea spațiului
ardelenesc la sfârșitul secolului XIX – lea.
Nuvela Moara cu noroc este proză de factură realistă, ce reflectă particularitățile acestui
curent literar. Realismul reprezintă un curent literar și artistic care s-a manifestat în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Temele specifice sunt
familia, înavuțirea, moravurile, căsătoria, iar pesonajele sunt tipologice reprezentative din punct
de vedere moral și social. Proza realistă se remarcă prin interesul pentru psihologia personajelor,
cultivând descrierile ample ce surprind detaliile semnificative.
O primă trăsătură ce încadrează nuvela Moara cu noroc în estetica realismului este
surprinderea în mod veridic a societății ardelenești de la sfârșitul celui de-al XIX-lea secol.
În opera lui Slavici se remarcă o amplă reflectare a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și a
datinilor, a moralei și a prejudecății oamenilor simpli, toate aceste aspecte alcătuind un autentic
tablou etnografic, psihologic și social al spațiului transilvănean. Impresia de veridicitate a
universului diegetic este regăsit și prin prezența indicilor spațio - temporali. Spațiul ficțiunii face
trimitere la câmpia arădeană , din zona Ineului. Timpul este a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, durata evenimentelor fiind marcată prin prezența indicilor religioși: sărăbătoarea Sfântului
Gheorghe, Paștele.
O a doua trăsătură ce circumscrie nuvela în estetica realismului sunt evedințiate și prin
intermediul personajelor, tipologii umane verosimile și credibile, urmărite nu numai din
prisma detaliului fizic, ci și din cel interior. Prin analiza comportamentală, stărilor interioare și
prin scrutarea conflictului interior este realizată o analiză psihologică progresivă, treptată a lui
Ghiță a căruia degradare umană este provocată de patima înavuțirii, de relația acestuia cu banul.
În spiritul realismului psihlogic, protagonistul este surprins în mai multe ipostaze care
evidențiază metamorfoza sa morală.
Tema dezvăluie un autor preocupat de o problemă etnică și psihologică, având rădăcini în
eterna dorință de bogăție și parvenire socială a omului. Pe fundalul unei societăți în schimbarea
economică și morală, nuvela urmărește dezumanizarea ca o consecință a patimii devotatoare de
îmbogățire. În acord cu tema, viziunea este una pronunțată de factură clasicistă, creația lui
Slavici încearcă să distrugă echilibrul interior al omului, îl îndepărtează de familie, anulându-i
libertatea interioară. Titlul are rolul unui autentic motiv anticipativ, închizând în el amară
ironie. ,,Moara cu noroc” este numele hanului așezat la răscurce de drumuri, un loc fatidic,
departe de ordinea satului patriarhal, norocul dovedindu-se înșelător.
O primă scenă semnificativă pentru tema și viziunea nuvelei realiste se regăsește în
capitolul al III-lea și este reprezentată de apariția lui Lică Sămădăul la hanul luat în
arendă de Ghiță. În punctul în care protagonistul credea că viața i se va schimba departe de
satul marcat de modestia mijloacelor materiale în care trăia, apariția lui Lică, personaj demonic,
care exercită forță și autoritate asupra celor din jur, constituie punctul de intrigă al nuvelei.
Manifestându-și orgoliul superiorității și comportându-se ca un adevărat stăpân al locurilor, Lică
îi atribuie lui Ghiță, pe un ton autoritar, rolul de informator, în încercarea de a-l intimida.
Dialogul dintre cei doi bărbați este mai curând un duel verbal între două forțe la fel de puternice:
protagonistul răspunde scurt, omițând detaliile, un mod de a sugera că nu dorește să inițieze o
comunicare adevărată și nici un fel de relație cu interlocutorul său. Sămădăul are o temeritate
dusă la extreme, eliberat atât de constrângerile interioare, cât și de reticența încălcării preceptelor
morale, iar personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia spre rău vor determina
dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță. Episodul marchează o nouă ipostază a cârciumarului, cea a
omului dilematic, întrucât în sufletul protagonistului iau naștere primele opțiuni contradictorii:
aceea de a rămâne cinstit sau aceea aducătoare de bani, dar nefavorabilă conștiinței sale, prin
împrietenirea cu șeful porcarilor.

A doua scenă semnificativă pentru tema și viziunea nuvelei realiste este reprezentată
de punctul culminant, moment-cheie ce ilustrează deformarea interioară și dezumanizarea totală
a protagonistului, care degenerează în gestul radical de a-și omorî soția. Încercarea lui Ghiță de
a-l da pe Sămădău pe mâna lui Pintea nu numai că nu îl salvează pe protagonist de la prăbușirea
inevitabilă, ci și contribuie la distrugerea cuplului, antrenând sfârșitul tragic al acestuia. În
duminica Paștelui, Ghiță pleacă pe furiș pentru a-l aduce pe jandarm și își lasă propria soție drept
momeală pentru Lică, nesesizând inconștiența gestului său, născut nu dintr-un gest justițiar, ci
din dorința de a se răzbuna pe cel cu care se întovărășise. Pe fondul problemelor care au
deteriorat cuplul și fără a o avertiza pe Ana cu privire la planul său, tânăra soție cade în păcatul
adulterului într-un moment de labilitate emoțională. Intrate sub zodia fatalității, declanșate de
vina tragică, personajele au sfârșit nefast: Ghiță își ucide nevasta și este, la rândul lui, omorât de
Răuț. Hanul, simbol al unei lumi fatidice, este incendiat, fiind purificat prin foc.

Perspectiva narativă se subordonează canonului narativ al prozei realiste. Aceasta este

obiectivă, omniscientă, relatarea fiind făcută la persoana a III-a, de către un narator detașat și
heterodiegetic. În acest sens, stilul nuvelei este unul sobru și auster, iar analiza protagonistului se
face prin notarea obiectivă a schimbărilor comportamentale, armonizată cu stilul indirect liber și
monologul interior, prin intermediul cărora sunt sondate stările conștiinței. Perspectiva obiectivă
a naratorului este dublată de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei,
intenția moralizatoare a nuvelei fiind pusă sub masca obiectivității.

Conflictul nuvelei este complex, manifestat atât la nivel interior, cât și exterior.
Conflictul interior ilustrează natura dilematică a protagonistului și întregul proces al derulării
contradicțiilor sale sufletești. Aceste frământări vor determina alterarea psihică și criza morală a
acestuia, generată de incompatibilitatea opțiunilor de viață: dorința de a se îmbogăți alături de
Lică, dar și de a rămâne un om cinstit. Conflictul exterior este manifestat în cazul cuplului de
personaje Ghiță-Lică. Tentativa eșuată a cârciumarului de a se împotrivi sămădăului e urmată de
acceptarea compromisului moral. Acesta din urmă lovește în demnitatea lui Ghiță, în autoritatea
de soț și părinte și ulterior în imaginea de om cinstit. Dorința cârciumarului de a-l da pe Lică pe
mâna autorităților este un reflex al răzbunării față de cel pe care îl consideră autorul moral al
degradării sale. De asemenea, se poate vorbi și de un conflict al mentalităților generat de
tensiunea dintre cele două concepții de viață: viziunea practică, mercantilă, al lui Ghiță și
perspectiva conservatoare, moderată, a soacrei sale.
Nuvelă solidă cu subiect de roman (G.Călinescu), Moara cu noroc ilustrează concepția etică
a lui Slavici cu privire la lume și viață, prin intermediul unor personaje memorabile, cu o
psihologie abisală. Realismul evocării lui Slavici anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice, creând un teren fertil pentru apogeul prozei de analiză din perioada
interbelică.