CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ

Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, evoluează de la tipicitatea
realistă, oglindită sub determinare socială (omul nemulțumit de condiți socială mânat de
dorința firească a prosperității), la individualizare sub determinare psihologică și morală.
Astfel, protagonistul nuvelei lui Slavici parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, fiind un
personaj credibil, rotund, verosimil. Acesta concentrează în devenirea sa întreaga
problematică a nuvelei, destinul său consumat tragic ilustrând consecințele nefaste ale
voracității.

 Statutul social al protagonistului este conturat la nivelul primelor două capitole ale
nuvelei. În incipit, Ghiță este surprins în ipostaza unui cizmar nemulțumit de
condițiile modeste de viață. Protagonistul apare în ipostaza unui veritabil pater
familias, aflat într-o relație de armonie cu membrii acesteia. Conștientizând că este
necesară o schimbare pentru a asigura bunăstarea familiei, Ghiță decide să ia în
arendă cârciuma de la Moara cu noroc, dovedindu-se inițial ospitalier și onest.
Decizia schimbării statutului social are o motivație generată de responsabilitatea față
de familie, căreia vrea să îi asigure un trai mai bun; cu toate acestea, plecarea din
lumea patriarhală a satului și mutarea la fatidica Moară cu noroc vor implica și o serie
de metamorfoze la nivelul psihologic și moral prin asocierea cârciumarului cu Lică
Sămădăul, șeful porcarilor din pusta arădeană.
 Statutul psihologic al lui Ghiță suferă schimbări dramatice odată cu apariția
Sămădăului la crâșmă. Dacă inițial cârciumarul reprezenta un caracter tare, dublat de
un spirit întreprinzător, mai apoi, prin asocierea cu Sămădăul, acesta devine un tip
labil. Firul epic al nuvelei psihologice oglindește o personalitate scindată, măcinată de
contradicții, care oscilează între cele două sensuri existențiale reprezentate de familie,
simbol al iubirii și al traiului dus în tihnă, și nelegiuitul șef al porcarilor, simbol al
pervertirii sufletești.
 Pe fondul metamorfozelor de natură psihologică, statutul moral al personajului
suferă o vizibilă alterare, relația sinuoasă a acestuia cu Lică declanșând decăderea
morală a protagonistului. Nevoia irepresibilă de îmbogățire determină o serie de
mutații interioare care se reflectă în comportamentul și atitudinea cârciumarului:
dintr-un om integru, onest și un familist convins, Ghiță devine mohorât, fricos,
violent, duplicitar și complet subordonat influenței maladive exercitate de șeful
porcarilor din zonă. Abatarea de la normă va avea drept consecință disoluția
personalității și evoluția inevitabilă a acestuia către un sfârșit tragic.

 Scenele semnificative

O primă scenă semnificativă se profilează în capitolul al III-lea și este reprezentată de

apariția lui Lică Sămădăul la hanul luat în arendă de Ghiță. În punctul în care protagonistul
credea că viața i se va schimba departe de satul marcat de modestia mijiloacelor materiale în
care trăia, apariția lui Lică, personaj demonic, care exercită forță și autoritate asupra celor din
jur, constituie punctul de intrigă al nuvelei. Manifestându-și orgoliul superiorității și
comportându-se ca un adevărat stăpân al locurilor, Lică îi atribuie lui Ghiță, pe un ton
autoritar, rolul de informator, în încercarea de a-l intimida. Dialogul dintre cei doi bărbați este
mai curând un duel verbal între două forțe la fel de puternice: protagonistul răspunde scurt,
omițând detaliile, un mod de a sugera că nu dorește să inițieze o comunicare adevărată și nici
un fel de relație cu interlocutorul său. Sămădăul are însă o temeritate dusă la extreme,
eliberat atât de constrângerile interioare, cât și de reticența încălcării preceptelor morale, iar
personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia spre rău vor determina
dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță. Episodul marchează o nouă ipostază a cârciumarului, cea
a omului dilematic, întrucât în sufletul protagonistului iau naștere primele opțiuni
contradictorii: aceea de a rămâne cinstit sau aceea aducătoare de bani, dar nefavorabilă
conștiinței sale, prin împrietenirea cu șeful porcarilor.
În scurt timp, cârciumarul este atras în afacerile necurate ale porcarului și, dominat de
aviditatea de bani, se implică tot mai mult în acțiuni oneroase, fapt ce va antrena prăbușirea
morală morală și socială a protagonistului. Astfel, pentru prima dată în literatura română, este
urmărit raportul existențial victimă-călău. Pe fondul înstrăinării de familie, Ghiță se
obișnuiește cu înțelegeri tacite, profitabile și necinstite, ajungând să comită sperjur în
favoarea lui Lică, care este acuzat de jaf și omucidere.
A doua scenă semnificativă este reprezentată de punctul culminant, moment-cheie ce
ilustrează deformarea interioară și dezumanizarea totală a protagonistului, care degenerează
în gestul radical de a-și omorî soția. Încercarea lui Ghiță de a-l da pe sămădău pe mâna lui
Pintea nu numai că nu îl salvează pe protagonist de la prăbușirea inevitabilă, dar contribuie la
distrugerea cuplului și, finalmente, la sfârșitul tragic al acestuia. Plecat pe furiș pentru a-l
aduce pe jandarm, fără să-și avertizeze soția, aceasta cade în păcatul adulterului, într-un
moment de labilitate emoțională. Intrate sub zodia fatalității, declanșate de vina tragică,
personajele au sfârșit nefast: Ghiță își ucide nevasta și este, la rândul lui, omorât de Răuț, iar
sămădăul alege sinuciderea, pentru a nu ajunge pe mâna autorităților.

 Mijloacele de caracterizare

Procesul devenirii lui Ghiță este surprins prin mijloacele analizei psihologice, prin
monologul interior și dialogul polemic, prin faptele și gândurile personajului, dar și prin
însumarea opiniilor și a judecăților de valoare ale celorlalte personaje. Caracterizarea directă,
făcută de personaje și de narator, reflectă devenirea acestuia. Ana îl consideră ,,om drept și
blând la fire” precum și ,,om cu minte”, bătrâna soacră afirmând frust că ,,Ghiță-i om harnic
și sârguitor”. Ipostaza omului moral este surprinsă și la nivelul caracterizării făcute de către
narator: ,,harnic și priceput”, ,,sârguintor”. Cea de-a doua ipostază, a omului dilematic, care
pendulează între dorința de a rămâne cinstit și ispita câștigului, este înregistrată obiectiv de
către vocea narativă: ,,se făcuse tot mai ursuz”, ,,își pierdea lesne cumpătul”. Ghiță se închide
în sine, refuzând comunicarea cu Ana, devine sumbru, taciturn și irascibil. Pe fondul
metamorfozei sale, se alterează și relația cu soția sa care îi reproșează duplicitatea și lipsa
inițiativei unui dialog onest, deschis: ,,ești un om netrebnic și grozav trebuie tu să te fi
ticăloșit în tine”.
Analiza psihologică a naratorului omniscient îi descifrează gândurile personajului,
evidențiind setea de înavuțire pe care nu și-o poate controla:,,vedea banii grămadă înaintea lui
și parcă i se împăinjeneau ochii”. Voracitatea îl determină să accepte o viață periculoasă,
plină de riscuri, încălcând principul fundamental al cumpătării. Un moment de culminație în
criza morală a personajului este scena procesului: deși convins de de vinovăția Sămădăului în
jefuirea arendașului și în dubla crimă din pădure, Ghiță depune mărturie falsă, contribuind la
disculparea lui Lică. Acesta se dovedește astfel un caracter slab, ușor de stăpânit, pierzându-și
identitatea și axa morală prin subordonarea totală față de sămădău, care îi speculează
vulnerabilitățile.
Monologurile interioare denotă frământările sufletești puternice, alienarea și chiar
sentimentul solitudinii, personajul autocacterizându-se ca fiind un om necinstit, trăsătură de
care îi este rușine, dar pe care o motivează pueril printr-o pornire interioară de nestăvilit,
dând vina pe destin. Deși și-a dorit prosperitatea, fondul său sufletesc nu a putut susține
independența câștigată, de aceea personajul devine victima propriei sale iluzii. Parcursul
involutiv al lui Ghiță poate fi scrutat și prin raportarea acestuia la familie: o aruncă pe Ana în
brațele sămădăului, dintr-o pornire irațională spre distrugere, folosindu-se de ea în mod
egoist, meschin, pentru atingerea țelurilor. Deși sesizează că este un ,,tată...ticălos” , în
momentele în care își face reproșuri sincere și dureroase, acesta persistă în greșeală, ultima sa
ipostază fiind cea a omului căzut din demnitatea ființei morale în zonele obscure ale
instinctelor, omorându-și nevasta.

 Elemente de structură și compoziție ( simetria nuvelei, perspectiva narativă,

conflictul)

Compoziția nuvelei este clasică, cele 17 capitole urmărind șirul întâmplărilor în

succesiune cronologică. Arhitectura textului este relevantă pentru tema și viziunea despre
lume, un rol semnificativ avându-l simetria incipitului cu finalul. Incipitul are valoarea
simbolică a prologului din tragedia antică prin valoarea sa anticipativă, aducând în prim-plan
vorbelei soacrei, personaj-reflector și alter ego narativ al autorului, care formulează teza
morală a nuvelei. Aflată la vârsta senectuții și cu o bogată experiență de viață, soacra lui
Ghiță afirmă providențial că ,,liniștea colibei” este fundamentul unei vieți armonioase, iar
lipsurile pecuniare nu stau în calea fericirii omului, întrucât familia este matca împlinirii
umane. Finalul reiterează imaginea bătrânei soacre, ca ultim martor al destinelor personajelor,
care pune tragedia pe seama fatalității inexorabile. Astfel, bătrâna soacră este, în mod
simbolic, ,,vocea” sapiențială a lumii patriarhale, iar morala acesteia se întemeiază pe
credința în valorile autentice și în soartă.
Perspectiva narativă se subordonează canonului narativ al prozei realiste. Aceasta
este obiectivă, omniscientă, relatarea fiind făcută la persoana a III-a, de către un narator
detașat și heterodiegetic. În acest sens, stilul nuvelei este unul sobru și auster, iar analiza
protagonistului se face prin notarea obiectivă a schimbărilor comportamentale, armonizată cu
stilul indirect liber și monologul interior, prin intermediul cărora sunt sondate stările
conștiinței. Perspectiva obiectivă a naratorului este dublată de tehnica punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei, intenția moralizatoare a nuvelei fiind pusă sub masca
obiectivității.
Conflictul nuvelei este complex, manifestat atât la nivel interior, cât și exterior.
Conflictul interior ilustrează natura dilematică a protagonistului și întregul proces al derulării
contradicțiilor sale sufletești. Aceste frământări vor determina alterarea psihică și criza
morală a acestuia, generată de incompatibilitatea opțiunilor de viață: dorința de a se îmbogăți
alături de Lică, dar și de a rămâne un om cinstit. Conflictul exterior este manifest în cazul
cuplului de personaje Ghiță-Lică. Tentativa eșuată a cârciumarului de a se împotrivi
sămădăului e urmată de acceptarea compromisului moral. Acesta din urmă lovește în
demnitatea lui Ghiță, în autoritatea de soț și părinte și ulterior în imaginea de om cinstit.
Dorința cârciumarului de a-l da pe Lică pe mâna autorităților este un reflex al răzbunării față
de cel pe care îl consideră autorul moral al degradării sale. De asemena, se poate vorbi și de
un conflict al mentalităților generat de tensiunea dintre cele două concepții de viață: viziunea
practică, mercantilă, al lui Ghiță și perspectiva conservatoare, moderată, a soacrei sale.

 Concluzie

Nuvelă solidă cu subiect de roman (G.Călinescu), Moara cu noroc ilustrează concepția

etică a lui Slavici cu privire la lume și viață, prin intermediul unor personaje memorabile, cu
o psihologie abisală. Realismul evocării lui Slavici anunță romanele rebreniene și
meticulozitatea investigării psihologice, creând un teren fertil pentru apogeul prozei de
analiză din perioada interbelică.