FLORI DE MUCIGAI

de Tudor Arghezi

Temă și viziune despre lume într-un text poetic modernist/interbelic

 Introducere (triada interbelicilor moderniști, modernismul eclectic)

Tudor Arghezi este una dintre marile conștiințe creatoare, înregistrat de exegeza
literară drept cel de-al doilea poet român de după Eminescu, care a revoluționat paradigma
limbajului artistic. Poet greu clasabil, cu o formulă estetică proteică, Arghezi a fost situat atât
în ariergarda tradiției creatoare, cât și în triada marilor poeți interbelici (alături de Blaga și de
Ion Barbu), ilustrând direcția modernismului eclectic.
Flori de mucigai inaugurează volumul omonim, apărut în anul 1931, oglindind o
viziune singulară în peisajul modernismului interbelic, ce se revendică de la estetica urâtului,
întregul volum fiind legat, sub aspect biografic, de experiența încarcerării poetului, din
motive politice, la închisoarea Văcărești.

 Modernismul poetic (formula novatoare, estetica urâtului, insolitul limbajului)

Modernismul cuprinde, în sens larg, o serie de tendințe și de orientări manifestate în

artă și literatură, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea , care marchează ruptura
de tradiția creatoare anterioară, prin impunerea unor principii de creații novatoare și a unui
limbaj original, insolit. În literatura română, estetica modernismului este legată de teoria
sincronismului, formulată de Eugen Lovinescu, prin care creația trebuie să se alinieze la
,,spiritul veacului”, la experiențele poetice occidentale, prin ruptura de tradiționalism.
Intelectualizarea emoției, metaforismul, ermetismul limbajului și al simbolurilor, exploatarea
unor zone tematice inedite (filosofia, matematica, estetica urâtului), precum și renunțarea la
rigorile prozodice constituie coordonatele estetice ale modernismului poetic românesc,
manifestat plenar în perioada interbelică.
În primul rând, sensibilitatea modernistă se distinge prin interesul pentru artele
poetice, texte programatice care impun o viziune originală și trădează preocuparea pentru
procesul de creație. Astfel, arta poetică argheziană impune estetica urâtului, conform căreia
aspecte rebarbative ale realității poate fi transfigurate în poezie. Inaugurată la nivelul poeziei
europene prin apariția volumului Florile răului, capodopera lui Charles Baudelaire, aceasta
presupune o schimbare de paradigmă și o revoluție a limbajului poetic, ,,categoriile negative”
(H. Friedrich), precum urâtul, scabrosul, macabrul sau grotescul, constituind premise
esențiale pentru afirmarea unui univers poetic original, ce valorifică resurse imagistice noi.
Astfel, lirismul Florilor de mucigai ilustrează o aplicare a acestui tip de estetică, aunțată încă
din poezia Testament.
În al doilea rând, particularitățile moderniste ale textului arghezian pot fi reperate și la
nivelul limbajului poetic. În trena esteticii urâtului, poate fi invocată noua alchimie a
limbajului poetic, rezultată din exploatarea variatelor resurse stilistice și a straturilor lexicale.
Astfel, vocabula poetică ocură în combinații lexicale neașteptate, alături de argou sau de
termeni arhaici ori termeni prozaici: mucigai, firidă, ghiară, tencuială. Inovația rezultă din
resemantizarea unor termeni considerați nepoetici, care capată noi sensuri și valențe, în
virtutea unor analogii metaforice inedite: stihuri de groapă, unghia îngerească, foame de
scrum. Perturbarea topică a discursului, reperabilă în finalul poeziei îmbogățește sugestiile
poeziei moderniste, ce abandonează constrângerile formale și tiparele sintactice consacrate.

 Tema și viziunea despre lume

Fiind o artă poetică, tema textului oglindește viziunea autorului despre creație și condiția
poetului. Arta poetică ilustrează schimbarea de paradigmă prin renunțarea la forma
tradițională de creație, precum și condiția dramatică a poetului modern, o conștiință lucidă și
dilematică, chinuită de frământări și de tulburări interioare.

 Două idei/imagini poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume

O primă idee poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume poate fi reperată
în incipitul poeziei: Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală.
Toposul evocat poartă sugestiile unei lumi carcerale, rebarbative, din care ia naștere actul
poetic. Întunericul, umezeala, vidul existențial și singurătatea constituie elementele de
recuzită ale universului sordid în care spiritul încearcă să fixeze în scris, pe tencuiala
pereților, într-un gest ostentativ, experiența lirică.
O a doua idee poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume a artei poetice
argheziene se conturează în jurul ,,unghiei”, simbol al condeiului, ce redimensionează actul
scrisului. Nimicită de efort, unghia îngerească este înlocuită, în virtutea unui efect contrastiv,
cu ,,unghiile de la mâna stângă”, conotând neputința umană, dublată de dorința de a consuma
ultimele resurse de creației într-un mediu ostil spiritului artistic. Sintagma comportă o
simbolistică aparte, conotând conversiunea demonică a ființei poetice și sugerând o
inevitabilă schimbare a sensului creației: un efort materializat într-un gest sublim de salvare a
ființei prin actul scrisului.

 Elemente de structură/compoziție și de limbaj poetic (titlu, imaginarul poetic,

elementele de prozodie)

Titlul este o metaforă oximoronică, ilustrând dimensiunea modernistă a textului

arghezian și reverberând într-o manieră intertextuală Florile răului de Charles Baudelaire.
Florile sugerează frumusețea, candoarea, fiind un simbol al vieții, termenul ,,mucigai” făcând
trimitere la un mediu degradant, întunecat. Imaginea din titlu trimite aproape explicit către
infernul fizic al închisorii și către metafizica unei lumi spirituale, ce se salvează prin
transformarea tragică a necesității în libertate.
Imaginarul poetic reunește motive și simboluri ce stau sub semnul esteticii urâtului,
ilustrând o lume terifiantă, supusă reprimărilor și restricțiilor de orice natură
Incipitul oglindește atmosfera sumbră a unui spațiu închis, a unei materialități
elementare, unde doar ,,tencuiala” își mai poate găsi rostul, devenind o materie a consemnării
gândurilor și aspirațiilor poetice. Este conturat, în spiritul esteticii urâtului, un topos al beznei
infernale și al umidității, propice apariției ,,florilor de mucigai”, un univers restricționar ce
strivește avânturile și uniformizează durerea.
 Prima secvență sugerează recluziunea cu ajutorul unui limbaj prozaic (tencuială,
părete, firidă), ce face trimitere la o realitate sordidă și dramatică, în care scrisul și
manifestarea spiritului devin expresia unei poveri sisifice. Astfel, ,,unghia” este noul
instrument care înlocuiește unealta prin care este zămislită creația, iar ,,peretele” devine,
analog tencuielii, din material brut, ,,fila” pe care sunt așternute gândurile și ideile artistice.
Sintagma ,,cu puterile neajutorate” amplifică sugestiile spațiului maladiv, în care ființa
poetică resimte acut sentimentul dezolării, al rupturii transcendentale de divinitate, matca
inspirației și a harului divin al scrisului. Enumerația ,,Nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul” sporește tensiunea lirică a textului, accentuând sentimentul neputinței și al
singurătății resimțite visceral. Simbolurile zoomorfe ale celor trei apostoli evangheliști
echivalează cu forța și libertatea creatoare, iar absența acestora poartă semnificațiile căderii
luciferice. Cvartetul evangheliștilor este incomplet, lipsa lui Matei și a îngerului ce-l însoțește
în figurația biblică sugerează lipsa speranței și îndepărtarea de transcendent. Metafora
creației, ilustrată prin arhaicul stihuri, comportă un simbolism aparte, conotând absența
timpului (stihuri fără an), a vieții (stihuri de groapă), dar și a resurselor ei germinative,
purificatoare. Corelate cu nevoile trupului (sete de apă, foame de scrum), acestea traduc setea
de absolut, nevoia cunoașterii, necesitatea imperioasă a transgresării materiei sordide.
Ultima secvență, alcătuită din patru versuri, propune imaginea unui univers exterior
aflat în consonanță cu cel interior, cele două spații închizându-se unul pe altul într-o
veritabilă celulă a însingurării totale: Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. Finalul
poeziei aduce în prim-plan trei motive semnificative pentru tema artei poetice: mâna stângă,
unghia-condei și ghiara. Simboluri ale actului creator și ale unui efort conștient și asumat
prin răzbire la ,,lumina” creației, născute în tenebrele captivității, acestea conotează condiția
sisifică a poetului modern și truda creației desfășurate în condiții vitrege.

Elemente de versificație ilustrează inovația la nivelul arhitecturii prozodice a

textului. Textul este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind una polimorfă, iar ce-a
de-a doua – un catren. În același registru al modernității creatoare se plasează și utilizarea
verslibrismului și a ingambamentului.