TUDOR ARGHEZI

Flori de mucigai
CERINȚA:
Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea despre
lume, reflectate într-un text poetic studiat din opera lui Tudor Arghezi. În elaborarea eseului,
vei avea în vedere următoarele repere:
- evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un
curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei textului poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a două elemente ale textului poetic, semni-ficative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie,
elemente de recurență, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);

MODEL DE ESEU:
Poet modernist, Tudor Arghezi creează o operă originală, expresie a unei conștiințe
frământate, aflate într-o perpetuă căutare. Încălcând convențiile canonice ale poeziei tradiționale
și refuzând scrisul frumos, acesta se remarcă prin libertatea absolută a inspirației, prin
transfigurarea artistică a unor aspecte ale realității, altădată respinse. Astfel, el impune în lirica
interbelică estetica urâtului, folosind un limbaj șocant, cu neașteptate asocieri lingvistice de
termeni argotici, populari, religioși, arhaici, dar și cu neologisme sau termeni științifici cu mare
forță de sugestie. Referindu-se la limbajul său, Dumitru Micu aprecia că Arghezi „excelează mai
mult decât oricare scriitor român prin bogăție, noutate și varietate”. El sparge tiparele topice și
sintactice, dezarticulând fraza prin structuri eliptice și inversiuni, care solicită intens cititorul în
procesul decriptării. Fantezia metaforică și asocierile semantice inedite conferă textului
arghezian expresivitate și ambiguitate, trăsături specifice liricii moderniste.
Una dintre temele preferate de moderniști este arta poetică, astfel de creații existând în
toate volumele argheziene. Un exemplu elocvent îl constituie poezia Flori de mucigai, creație
așezată în fruntea volumului omonim, publicat în 1931. Volumul fructifică în manieră artistică
experiența traumatizantă a detenției trăite de marele poet. În întunericul închisorii Văcărești,
acesta a cunoscut o lume a răului, pe care a transpus-o „într-o operă de rafinament,”, de care
„cititorul necultivat artistic se sperie”, considerând-o vulgară. (George Călinescu).
Titlul poeziei este un oximoron care amintește de volumul lui Charles Baudelaire, Florile
răului. Florile, organisme vii, delicate, sunt simbolul frumuseții și al purității existente în spațiul
paradiziac, în timp ce mucigaiul, o ciupercă parazită care apare în locuri mizere, umede și
întunecoase, devine simbolul urâtului, al spațiului infernal. Arghezi optează chiar pentru varianta
neliterară a cuvântului, mucigai, pentru a îngroșa cantitatea de urât. Așadar, titlul face trimitere la
estetica urâtului, florile de mucigai devenind simbolul nașterii frumuseții din lumea imundă, căci
sufletului sensibil al artistului i-a fost imposibil să nu sesizeze fărâme de frumos chiar și-n
mediul aspru și sumbru, cu figuri abrutizate, din adâncul temnițelor.
Tema poeziei este condiția artistului damnat. Condițiile degradante ale detenției produc
transformări spirituale dramatice, determinându-l pe artist să-și revizuiască viziunea asupra
lumii, pe care, după aceste experiențe traumatizante, nu o mai poate privi cu ochi inocenți.
Poezia devine astfel o meditație pe tema relației dintre existență, creator și creație.
Caracterul de artă poetică se remarcă în folosirea unor cuvinte și expresii din câmpul
lexical al creației: am scris, stihuri, să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Primele versuri
reflectă sursa de inspirație a poeziilor din acest volum, printr-o amplă enumerație, în care
substantivele descriu lumea închisorii și spațiul claustrant în care este obligat să creeze artistul
privat de libertate: Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe
întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate. În acest context, unghia, instrumentul cu care se
realizează actul poetic, devine o metaforă, prin care se sugerează că o astfel de creație izvorăște
dintr-o suferință imensă, artistul propunându-și să aducă la lumină aspecte întunecate,
cutremurătoare. Metafora mi s-a tocit unghia îngerească face aluzie la metamorfoza spirituală a
celui obligat să trăiască într-o astfel de lume. În simbolistica iudeo-creștină, stânga este direcția
infernului, iar dreapta, unghia îngerească, este cea a paradisului. Tocirea unghiei îngerești
reflectă imposibilitatea de a mai scrie despre bine, frumos și adevăr.
Fiind o artă poetică, se prezintă trăsăturile creației de acum printr-o serie de epitete
metaforice. Astfel, stihurile din acest volum sunt stihuri fără an, nepieritoare atâta vreme cât răul
va exista în viața oamenilor. Ele sunt stihuri de groapă, în care se surprinde o lume întunecată,
moartea sau degradarea ființei umane. Sunt stihuri de sete de apă/ Și de foame de scrum. Setea și
foamea sugerează nevoia stringentă de purificare sufletească prin mărturisirea răului care tulbură
sufletul artistului. Focul care arde răul transformându-l în scrum și apa, sunt simboluri ale
purificării prin artă, aceasta fiind învestită cu funcția de catharsis.
Ultima strofă debutează cu un vers care amintește de atmosfera bacoviană: Era întuneric.
Ploaia bătea departe, afară. Întunericul devine simbolul unui viitor necunoscut, al
incertitudinilor și al frământărilor sufletești contradictorii din sufletul artistului, aflat într-un
moment crucial al existenței sale. Ploaia, care i-ar putea spăla suferința, rămâne departe, afară.
Durerea sfâșietoare este sugerată printr-o comparație: Mă durea mâna ca o ghiară/
Neputincioasă să se strângă. Tulburat de astfel de frământări sufletești, artistul e forțat să
accepte existența lumii răului ca pe un fapt ce nu poate fi ignorat în spațiul artei. Verbul m-am
silit, reflectă repulsia și dificultatea trecerii la estetica urâtului, pentru care poetul va opta în cele
din urmă: Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Analiza lexicală a textului demonstrează că „Arghezi a îmbogățit și înnoit vocabularul
poetic românesc” (Dumitru Micu). Elocventă în acest sens este prezența unor cuvinte populare
cu mare forță de sugestie (mucigai, părete, ghiară), a unor termeni religioși cu valori simbolice
(taurul, vulturul, Luca, Marcu, Ioan), a unui limbaj prozaic cu inversiuni voit neliterare (nu o
mai am cunoscut), precum și a unor inversiuni care sparg tiparele topicii firești, producând
dislocări în frază (Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Și de foame de scrum/
Stihurile de acum). Toate aceste aspecte conferă caracter modernist creației argheziene.
Și prozodia textului urmează cursul firesc al evoluției către modernitate. Chiar dacă rima
este împerecheată, strofele și versurile sunt inegale, poetul refuzând să sacrifice ideea poetică în
favoarea versificației clasice.
În concluzie, poezia lui Tudor Arghezi Flori de mucigai este o artă poetică modernistă, în
care artistul își precizează opțiunea pentru estetica urâtului, într-un limbaj care impresionează
prin inovațiile lexicale, prin mijloacele de expresivitate inedite, prin caracterul ambiguu al unor
simboluri și metafore, prin intensitatea trăirilor eului liric, un suflet zbuciumat, frământat de
contradicții sfâșietoare.