Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
Poezia argheziană se înscrie în modernismul eclectic generat de diversitatea tematică și de
varietatea stilistică. Arghezi revoluționează limbajul poetic al vremii sale, fiind de părere că
poezia lui are menirea de a deștepta interesul cititorului. Poezia agheziană reprezintă un joc de
cuvinte găsite cu răbdare și trudă, silite să stea alături, bazându-se pe procedeul contrastelor
între elementele lexicale. Creație a unei conștiințe frământate, opera sa oscilează între stări
contradictorii, între credință și tăgadă. Se remarcă cultivarea categoriilor estetice negative,
precum creștinismul în ruină și estetica urâtului. În poezie, Arghezi dovedește libertate totală a
inspirației, a imaginației, încălcând toate convențiile și regulile. Astfel, atât lexicul e inovator,
prin întrepătrunderea registrelor diferite, cât și sintaxa e dezarticulată-formă de modernitate.
Asintaxa denotă preocuparea poetului pentru jocul de cuvinte, aspect sugerat de titlul primului
volum “Cuvinte potrivite”. Inovator este Arghezi și în plan stilistic și prozodic prin preferința
pentru metafore și comparații șocante, prin utilizarea epitetului “rar” sau a oximoronului. De
altfel, o particularitate a limbajului poetic arghezian este dată de ambiguitate și expresivitate.
“Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernistă. Arta poetica este o poezie
program în care autorul își exprimă crezul liric (concepția despre artă și despre literatură) și
viziunea despre lume. Prin mijloace artistice, Arghezi impune noi forme în planul creației-
estetica urâtului, adâncește lirismul, transfigurează estetic realitatea și pune problema
modernă a rolului poetului și al poeziei, dezvăluind efortul artistului și implicația acestuia în
actul creator, precum și misiunea artei sale realizatp trudit în condiții vitrege.
Pe de o parte, textul este o artă poetică modernistă prin tema și viziunea poetică despre lume.
În ceea ce privește viziunea poetică, Tudor Arghezi a afirmat programatic estetica urâtului în
“Testament” (poezie-program din volumul “Cuvinte potrivite”, însă a justificat-o în volumul
“Flori de mucigai”, considerat de critica literară, maturitatea artistică a autorului. Viziunea din
“Flori de mucigai” descrie un univers grotesc, tragic, o lume terifiantă, agresivă, în care ființa
abandonată se debarasează de masca rațiunii și revine la starea primară, la bestia fără
conștiință. Arghezi creează imaginea unei umanități decăzute, un fel de “azil de noapte”
gorkian, dislocat în proiecții lirice. Galeria tipologică conține halucinați, androgini, dereglați fizic
și psihic, inși torturați de ideea păcatului, de culpa crimei tăinuite, aparținând unei lumi
desfigurate, chinuite de defulări și instincte dezlănțuite. În această lume a închisorilor, se
dezvăluie în toate goliciunea disperării mute. Lumea “Florilor de mucigai” este mascată de
imaginea unui infern modern sau expresia unei apostazii. Ea redă expresia carcelară a autorului
din închisoarea Văcărești, spațiu unde învață pe viu că “somnul naște monștrii” și că detenția
este o anticameră a morții. Cu toate acestea, lumea delicvenților este privită cu îngăduință, cu
omenie.
Pe fundalul acestei lumi cangrenate se articulează rolul poetului. Dacă în viziunea lui Arghezi,
cuvântul poetic este verbul primordial, se observă că în închisoare poezia nu mai e produsul
harului divin, ci al neliniștii artistice. Poezia argheziană dezvăluie un poet făurar (poeta faber),
care depune o muncă de sisif. De fapt, poezia este și un dar, și o condamnare.
Viziunea poetică e susținută și prin tema textului, creația, efortul creator al artistului pentru un
produs spiritual, care surprinde condițiile carcerei, dar care ilustrează consecințele pe care
această trudă artistică le are asupra stărilor, trăirilor eului: frământări și neliniști artistice, a
căror cauză este setea de cunoaștere.
Tema este prefigurată încă din titlu, un oximoron reprezentativ pentru esența paradoxală a
esteticii urâtului. ”Florile” reprezintă frumusețea, fragilitatea, puritatea, fărâma de frumusețe a
sufletului, iar “mucigaiul” reprezintă urâtul, descompunerea și moartea. Încă din titlu sunt
sugerate două trăsături moderniste: conștiința unei crize grave sau problematica ființei, precum
și estetica urâtului. Titlul este inovator, mesajul poetic transmis fiind unul pozitiv, optimist:
urâtul nu dezumanizează pentru că în spatele lui se ascunde frumosul.
Pe de altă parte, poezia “Flori de mucigai” este o artă poetică modernistă, aspect surpins la
nivelul structurii și compoziției textului. În ceea ce privește tipul de lirism, se observă, încă din
primul vers, că textul este organizat sub forma unui monolog interior, o confesiune lirică
subiectivă a eului, aflat în ipostaza poetului, aspect evidențiat prin verbul-definiție a actului de
creație: “Lirism scris”. Astfel, se conturează încă din incipit, atitudinea poetului, sintagma: “Cu
unghia pe tencuială” denotând vitregia condițiilor, nevoia de comunicare cu lumea, prin
intermediul scrisului.
Poezia este organizată în două strofe, inegale, distribuite în 3 părți/secvențe. Prima secvență
(versurile 1-7) înfățișează lumea închisorii. Cea de-a doua secvență definește efortul creator
într-o lume claustrată, privată de libertate. Ultima secvență imaginează solitudinea ființei
poetice, accentuând tragismul actului poetic.
Prima strofă definește contextul actului scrierii, sugerând dorința arzătoare a poetului de a
realiza un produs artistic, în ciuda universului damnat, în care se realizează. Disperarea de a
crea este susținută în versul al doilea, “păretele de firidă goală”, sugerând durerea impusă de
nevoia actului scrierii. Descrierea cadrului: “Întuneric”, “singurătate” relevă un spațiu impropriu
scrierii, dând impresia de captivitate scrisului. De altfel, se poate afirma că este un spațiu
propice meditației, întoarcerii spre sine, interiorizării, fapt amplificat de prezența animalelor
totemice, care îi reprezintă pe evangheliști. Suita de metafore din secvența următoare
marchează raportul sacru-profan, lumină-întuneric, viață-moarte. Repetiția termenului arhaic
“stih” devine o definiție a lumii vechi, pierdute. Primordialul, sacralitatea, eternitatea sunt
sugerate prin metafora “stihuri fără an”, care exprimă totodata și antiteza între trecut și etern.
Pierderea noțiunii timpului este sugerată pentru a insera ideea eternității actului artistic. De
asemenea, metaforele sugerează și lumea închisorii, o lume degradată, descompusă, o lume a
scrumului. Se observă în acest text-artă poetică o particularitate a modernismului arghezian-
impunerea esteticii urâtului, motivând că urâtul relevează frumosul, că în spatele urâtului se
află întotdeauna frumosul. Ultimele versuri ale celei de-a doua secvențe sunt centrate pe
metafora “unghiei îngerești”, simbol al harului poetic. Verbul “s-a tocit” exprimă faptul că
inspirația divină “s-a tocit” în condițiile vitrege, că este iluzorie. Versul “nu mi-a crescut”
dezvăluie faptul că poetul nu se mai poate regăsi pe sine și în sine, deoarece harul poetic nu mai
permite revelația. Ultimul vers “să nu o mai cunoscut” construit prin procedeul modern al
asintaxei, reprezintă ideea că poetul nu mai este creator de valori spirituale.
Ultima secvență cuprinde deznădejdea poetului pe fundalul unei lumi desacralizate la nivel
cosmic. Decorul sumbru prefigurează, cu ajutorul verbului la imperfect, permanentizarea stării
de claustrare fizică și spirituală. Comparația mâinii cu “o gheară” marchează suferința generată
de metamorfoza dureroasă (din unghie în gheară). Cauza atitudinii poetice este incapacitatea
de a se exprima, efortul rămânând dureros. Astfel, metamorfoza simbolizează minimalizarea,
dezumanizarea, apropierea de animal fiind obligatorie pentru a se putea integra în lumea
declasată. În plus, din perspectiva esteticii urâtului poate fi și un simbol al diavolului, fiind
adecvate lumii repudiate, pe care poetul trebuie să o descrie.
Sunt de părere că poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi sintetizează elemente prin care
este conturată atitudinea poetului, rolul poetului în raport cu lumea, cunoașterea, cuvântul,
poezia. Aflat în ipostaza unui poeta faber, poetul “Florilor de mucigai” surprinde atât o lume
sub semnul limitelor, “o bolgie a infernului”, dar și decorul pe care se profilează neputința
poetului de a crea în absența semnului divin. Poezia argheziană devine expresia unei constante
frământate, poetul pendulând între stări contradictorii: deznădejdea apatenenței la o lume
terifiantă și grotescă, în care își redobândește condiția primitivă, aspect sugerat de scrierea cu
unghia pe tencuială, dar și dorința, nevoia, ambiția de a crea, scrisul devenind pedeapsa,
supliciu, boala. Se poate afirma că poezia “Flori de mucigai” surprinde lupta poetului cu sinele,
cu verbul primordial, înregistrând exclusiv “slova faurită” din “Testament”. Totuși, munca sa se
împlinește, susținând astfel ideea că optimismul, frumosul, spiritualul marchează urâtul.
În concluzie, textul este o artă poetică pentru că autorul folosește tehnici moderne în
conturarea viziunii sale: ambiguitatea limbajului, asintaxa, estetica urâtului.