Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
-poezie modernă,interbelică, apariție: 1931-

 Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcții principale:

tradiționalismul şi modernismul. Modernismul cuprinde mișcările artistice care exprimă, în mod
categoric, desprinderea de tradiție. Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi transcendenţă, făcând
din cunoașterea spirituală o preocupare esențială. În poezia românească, modernismul poate fi
recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica
urâtului”, a „florilor de mucigai”, din creaţia lui Tudor Arghezi.
 Volumul ”Flori de mucigai”, publicat în anul 1931, este inspirat din experienţa trăită,
câteva luni, de Arghezi, între zidurile închisorii Văcăreşti, din motive politice. Lumea pe care o
cunoaște aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum „Galere”, „Ion
Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi
dezvăluie o anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”.
Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.
 Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea condiţiei
existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea
cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei
umanităţi decăzute.
 Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica
urâtului”, reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich definea poezia
modernă. Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui
Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează
lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a
descompunerii, a morţii. Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru
„estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită
chiar şi într-un mediu ostil, al damnării şi al întunericului.
 Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16 versuri,
defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator
la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „estetica
urâtului”.
 Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am
scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este marcată
prin verbul la persoana I, „am scris”. Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros,
ca un chin. „Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil,
rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă
goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o
expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea de tristeţe.
 Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de
suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi
„vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul. Versurile sunt „fără
an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete de apă / Şi de foame de
scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă
metaforă a condiţiei umane. În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există:
„Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai
am cunoscut”.
 Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei
moderne. Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni
consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale
poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.
 A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei
(„un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume
ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă
durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la
imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a
singurătăţii, a durerii. Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de
nestăpânit: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului
poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o
metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.
 Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi
mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului
damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
 Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea
sufletească pe care o transmite poetul. Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi
de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele „flori de
mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui
Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se
strângă”.
 Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care
compun viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în
literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta
poetică argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va
continua să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa
ajutorului divin. Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material
constrângător. Poezia argheziană devine astfel o confesiune emoţionantă şi dureroasă despre
menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.