Flori de mucigai de Tudor

Arghezi

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai însemnați poeți din literatura
română, cu o contribuție remarcabilă în evoluția poeziei interbelice. Poetul
debutează în anul 1896, în revista „Liga ortodoxă”, dar publică volumul „Cuvinte
potrivite”, abia în anul 1927. Cu volumul „Flori de mucigai”, din 1931, poetul va
aduce o formulă poetică nouă, originală, marcată de estetica urâtului.
Poezia „Flori de mucigai”, care deschide al doilea volum al autorului, este o
artă poetică modernistă, reprezentativă de estetica urâtului. Titlul amintește de
cel autorului francez Charles Baudelaire, al cărui volum de poezii „Les fleurs du
mal” aduce această viziune nouă a esteticii urâtului.
Inovațiile ce marchiază viziunea de factură modernistă identice în textul
acestei arte poetice sunt așadar, valorificarea categoriei negative a urâtului,
ambiguitatea limbajului poetic și încălcarea unor canoane ale prozodiei clasice.
Sfera semantică a urâtului este anunțată încă din orizontul de așteptare
creat de titlu prin termenul „mucigai” și este completat prin cuvinte și structuri
din text („întuneric”,”gheară”, „foame de scrum”, „stihuri de groapă”) care
descriu un univers copleșitor prin singurătate.
Titlul este un oximoron care definește estetica urâtului. „Floarea” este un
simbol pentru frumusețe, iar asociată în acest context cu termenul „muigai”
exprimă ideea urâtului subliniat artistic.
Tema poeziei, de astfel, este creația și condiția creatorului. Ideea poetică
este rezultat al unui efort individual al artistului și este exprimată în părimul rând
prin verbe care numesc demersul creator: „am scris”, „am lăsat”. Motivele literare
prin care se configurează tema textului sunt scrisul și stilul. Scrisul este actul prin
care se definește creația literară, deoarece se face cu intrumente necanonice, „cu
unghia pe tencuială”. Acest instrument de scris simbolic apare în două ipostaze
care sugerează dualitatea lumii (bine/rău, angelic/demonic): initial poetul scrie cu
“unghia îngerească” până la epuizarea acestei resurse (“Când mi s-a tocit unghia
îngerească”) și este înlocuită cu “unghiile de la mâna stângă”. Stilul este unitatea
fundamentală a poeziei iar aici primește caracteristici prin care poetul exprimă
dramatismul căutării lui “neajutate” de niciun semn al puterii divine. Astfel
versurile lui par a ieși din toate tiparele, nu sunt determinate temporal (“stihuri
fără an”) și o poetică a urâtului (“stihuri de groapă”).
O altă idee poetică prin care sunt redate tema și viziunea autorului are în
vedere condiția poetului ca figură singular, căci el se diferențiază de ceilalți,
scrie“cu unghia pe tencuială”.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două strofe
inegale. Deși păstrează o rimă împerechiată, versurile au măsură inegală și o
muzicalitate interioară.
Prima strofă, este organizată în trei secvențe lirice pri care se delimitează
trei idei poetice importante: scrisul, universal creației și modalitatea de a creea.
Textul debutează sub forma unei confisiuni a eului liric prin care se pune în
evidență cele două componente majore ale creației: opera și creatorul ei. Cadrul
conturat în acestă primă secvență este dominat de singurătate și amintește de
spațiul carceral și de intervenția unui ajutor exterior, sugerat prin figurile biblice
aflate sub influența harului divin: “Cu puterile neajutate”.A doua secvență
definește în structure metaforice opera. Se anunță un univers și un tipar liric nou.
Astfel, opera cuprinde ”…stihuri fără an/ stihuri de groapă” și sunt rezultatul
căutării intense a poetului. A treia secvență a primei strofe suprinde condișia
dramatică a poetului aflat în căutarea unei forme de exprimare (“Când mi s-a tocit
unghia îngerească”).
Ultima strofă evocă un spațiu esthetic și se conturează asupra suferinței:”Și
m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Metafora conține sugestia
demoniacului ce anunță universal misterios al acestui volum.
Limbajul poetic al operei are ca principal caracteristică ambiguitatea. Se
observă, astfel, simboluri ale spațiului carceral și ale scrisului, sugerând situarea
poetului între aceste două lumi, aspect evidențiat și prin opozitia dintre “unghia
îngerească” și ”unghiile de la mâna stângă”. Cele două sintagme încifrează
sensurile legate de opozițiile angelic-demonice,sacru-profan.
Așadar, poezia Flori de mucigai este o artă poetică reprezentativă pentru
ilustrarea esteticii urâtului, principalele coordonate a viziuni moderniste a lui
Tudor Arghezi.