Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
Tudor Arghezi este reprezentatul autentic al modernismului românesc interbelic,alături de
Lucian Blaga și Ion Barbu.
„Flori de mucigai” aparține genului liric, deoarece autorul își exprimă în mod direct ideile,
gândurile și sentimentele prin intermediul eului liric și al unui limbaj expresiv. Ca specie
literară,poezia este o o artă poetică,  deoarece autorul își face cunoscută concepția despre nevoia
abordării unui nou tip de poezie în literatura românească.
Poezia ,, Flori de mucigai ” aparține modernismului.Modernismul este un curent literar-artistic,
al secolulului al XX- lea, caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor formule noi de
creație.

Dintre trăsăturile poeziei moderniste, putem aminti: tehnica ingambamentului,încălcarea

regulilor poeziei clasice,estetica urâtului,cultivarea metaforelor,renunțarea la sentimente,prezența
versului alb,iar limbajul poetic este caracterizat de ambiguitate,expresivitate.
În primul rând, estetica urâtului se evidențiază în poezie prin folosirea cuvintelor considerate
nepoetice:,,mucigai”, ,,unghia”,,,ghiară”. De exemplu,cuvântul ,,mucigai” are sensul profund al
degradării morale,al descompunerii spirituale. ,,Unghia” reprezintă instrumentul creației în
închisoare,iar cuvântul ,,ghiară” din construcția ,,mâna ca o ghiară”sugerează forma mâinii care se
strânge în jurul instrumentului de scris.Prin cultivarea esteticii urâtului,poetul creează arta din
materia decăzută,rezultând o poezie care șochează.

În al doilea rand, expresivitatea rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele

artistice fiind puține: enumerațiile– ,,Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui
Marcu şi lui Ioan”,,epitetele– “firida goală”, “puterile neajutate”, ,,ghiară neputincioasă”,
comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”. Arghezi utilizează cuvinte
din limbajul popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”,iar din vocabularul religios numele celor
trei evanghelişti - Luca, Marcu, Ioan .La nivel sintactic, absența complementului direct din prima
frază a textului creează ambiguitatea sensurilor, specifică poeziei moderne(,,Le-am scris cu unghia
pe tencuială”).

Tema poeziei este creația. Versurile sunt produsul unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.
O imagine poetică reprezentativă pentru tema poeziei este versul,,Le-am scris cu unghia pe
tencuială”.Acest vers centrează întregul mesaj poetic,indicând obiectul creației(,,le”),actul creator și
creatorul(,,am scris”),instrumentul creației(,,cu unghia”) și suportul creației(,,pe tencuială”).Se
susține tema creației,dar această creație nu se desfășoară în condiții normale,deoarece,,a scrie”are
sensul de a zgâria peretele celulei.
O altă imagine poetică care susține tema se află în ultimele trei versuri, prin comparația mâna-
ghiara,care sugerează imaginea mâinii strânse în jurul instrumentului de
scris.Metafora ,,neputincioasă să se strângă”ilustrează incapacitatea poetului de a crea normal.Actul
creator apare ca o forță lăuntrică,care îl obligă pe poet să creeze(,,m-am silit”)sugerându-se
blestemul creației,însă versurile create sunt produsul mâinii stângi și vor purta în consecință
caracteristicile stângăciei,imperfecțiunii(,,cu unghiile de la mâna stângă”).
 Titlul reprezintă un oximoron.  „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe,
gingășie,puritate,prospețime,inocență, pe când „mucigaiul” (substantiv cu formă arhaică)sugerează
spațiul închis,umed,neaerisit, întunericul, urâtul și moartea. Asocierea celor două cuvinte creează o
imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează,
astfel ,frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al damnării şi al
întunericului.
Poezia ,,Flori de mucigai” este structurată în două secvenţe lirice inegale, prima ilustrând
crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţa artistului de a crea în condiţii de claustrare.Poezia
renunță la elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice.Astfel,versurile
lungi alternează cu cele scurte,ritmul este interior,rima împerecheată,iar măsura variază.
În concluzie, poezia argheziană devine, astfel, o confesiune emoţionantă şi dureroasă despre
menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.