FLORI DE MUCIGAI

TUDOR ARGHEZI

Modernismul este un curent literar care se manifestă în prima jumătate a secolului al XX-
lea, o mișcare culturală amplă care include literatura, arhitectura și artele plastice. Primele semne
ale modernității culturale se ivesc în jurul operelor lui Charles Baudelaire, prin volumul ”Florile
răului" apărut în 1857.
Modernismul este o primă încercare a sincronizării literaturii romane cu literatura
occidentală. Cel care promovează acest curent este Eugen Lovinescu ale cărui teorii, teoria
sincronismului și teoria imitației, au schimbat cursul literaturii române.
Teoreticianul german Hugo Friedrich fixează câteva trăsături generale ale poeziei
moderne lucrarea „Structura liricii moderne” pe care le vor urma și scriitorii români. Printre
aceste principii pot fi enumerate: apelul la funcția simbolică a limbajului, principiul disonanței,
fragmentarismul, depersonalizarea și dezumanizarea. Ambiguitatea este conferită de folosirea
unor imagini artistice inedite și a unor metafore surprinzătoare. Din punct de vedere prozodic se
folosesc versul liber, sintaxa contorsionată, eliptică și tehnica ingambamentului.
Tudor Arghezi este un poet reprezentativ al perioadei interbelice, scriitor modernist
alături de Lucian Blaga și Ion Barbu. Tudor Arghezi este unic în literatura universală prin felul în
care surprinde zădărnicia căutării prin univers a unui Dumnezeu care se ascunde de oameni,
ilustrând criza omului modern care se îndoiește de existenta divinități. Totodată introduce în
literatura română estetica urâtului, concept de poezie preluat de la poetul simbolist francez
Charles Baudelaire.
Poezia “Flori de mucigai” este reprezentativă pentru viziunea despre lume a scriitorului,
fiind publicată în volumul cu același titlu, apărut în anul 1931. Este o artă poetică modernistă
care are ca temă creația ilustrată prin condiția poetului care, deși își pierde inspirația, își
depășește propriile limite și reușește să finalizeze actul poetic. Artistul devine un cronicar al
infernului din dorința devoratoare de a scrie, de a consemna experiențele condamnaților, spațiul
închisorii fiind o sursă de inspirație nefolosită până în acel moment. Poezia devine astfel o
antiestetică, o creație blestemată prin plasarea artistului și a lumii evocate în universul degradării
umane. Acest tip de poezie nu mai este codul unui act de inspirație divină poate pentru că sacrul
nu există în acel univers, creația fiind rod al unui act luciferic. Poezia se naște din întuneric, din
frig, din neputința de a comunica, din silire. Florile de mucigai reprezintă singura creație posibilă
în acel univers care are ca sursă de inspirație instinctele primare ale condamnaților.
Titlul amintește de "Florile răului", volum scris de Charles Baudelaire, numai că poetul
român înlocuiește termenul de "rău" cu un simbol estetic nou, "mucigaiul", sugerând urâtul
existențial. Titlul este un oximoron de o expresivitate șocantă, deoarece florile simbolizează
frumusețea, puritatea, lumina, iar mucigaiul reprezintă urâtul, descompunerea, întunericul făcând
trimitere la rău, trivial, oribil.

1
 Poezia se încadrează în tiparele moderniste pentru că viziunea poetică se construiește pe
repere ale unui univers existențial modern, închisoarea, pentru că este ilustrată estetica urâtului,
apare ambiguitatea, dar și datorită elementelor de prozodie: vers alb și sintaxa contorsionată „sau
nu o mai am cunoscut".
Compozițional poezia este alcătuită din două strofe inegale. Prima parte definește
condiția artistului și a operei sale, iar cea de-a doua face referire la raportul actului creator cu
realitatea exterioară.
Prima strofă poate fi împărțită în trei secvențe poetice. Prima surprinde condiția
neobișnuită a artistului care se jertfește pe sine pentru actul creației într-un spațiu al claustrării.
Întemnițatul scrie "pe tencuială", "pe un perete de firidă goală", "cu unghia", "pe întuneric", "în
singurătate", acestea fiind metafore ale condiției artistului. Se remarc[ dorința devoratoare a
artistului de a scrie, de a consemna experiențele semenilor. În cea de-a doua secvență se face
referire la părinții textelor sacre, Luca, Marcu și Ioan, asupra cărora a coborât harul divin, ei fiind
ajutați de simboluri biblice pentru a-și scrie opera. Taurul este simbol al jertfei, leul lui Marcu
înseamnă domnia lui Isus, iar vulturul imaginea Sfântului Duh care îl călăuzește pe Ioan. Poetul
nu este ajutat poate pentru că ceea ce el creează nu mai este act de inspirație divină, sacrul
negăsindu-și locul în acel univers al condamnaților. Este amintit omul ca ființă biologică în
stadiul primar cu dorință „sete" și „foame": sete de dreptate, de adevăr, de eliberare sau
dimpotrivă, foame de moarte ca singura cale de salvare din universul închis. A treia secvență
face referire la faptul că inspirația divină l-a părăsit cu desăvârșire, idee surprinsă prin sintagma
"s-a tocit unghia îngerească". Poetul a așteptat-o în zadar "am lăsat-o sa crească", dar ea "nu a
mai venit și nu a mai crescut" sau nu a mai fost capabil să o recunoască "nu o mai am cunoscut".
În ultima strof[ este surprins mediul exterior, acel "departe" fiind resimțit auditiv prin
bătaia ploii în întuneric. De remarcat faptul că întunericul de afară se suprapune peste întunericul
închisorii și peste întunericul dinăuntrul ființei umane. Poetul, aflat într-un impas de inspirație
resimte durere și neputință: „și mă durea mâna ca o ghiară neputincioasă să se strângă". Poate că
în acel univers al condamnaților poetul s-a transformat și el, „ghiara” fiind un atribut al
maleficului, care nu mai poate săvârși gestul închinării ca să se salveze. Pentru a-și finaliza
creația poetul face pact cu forțele malefice: "Și m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana
stângă".
Așadar, poezia „Flori de mucigai” dovedește ca nu doar angelicul poate fi artă și scris, ci
și partea cealaltă a lumi, urâtul, demonicul, decăzutul. Arghezi rămâne în literatura română și ca
un remarcabil inovator de limbaj poetic alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu.

2
Flori de mucigai ~ Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.