Flori de mucigai

Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat

prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creație. Astfel, modernismul înglobează
în „pântec” curente artistice novatoare: simbolism, expresionism, dadaism, suprarealism.

În perioada interbelică, literatura română s-a confruntat cu o dublă criză: una intrinsecă-
cea a limbajului exploatat la maximum de Mihai Eminescu și alta extrinsecă-cea a comunicării
artistice determinate de Primul Război Mondial. Poeții români au căutat soluții pentru depășirea
acestei crize. Se construiește o poezie nouă, cultivând „ambiguitatea” voită prin tehnica sugestiei
sau prin „ermetizarea” discursului, prin inovații de sintaxă poetică(discurs liber prin tehnica
ingambamentului, dislocări sintactice, topică afectivă), prin restructurarea viziunii poetice.
Lucian Blaga își construiește viziunea artistică pe metafore revelatorii, Tudor Arghezi pe
construcții oximoronice, asociind frumosul și urâtul în aceeași imagine, iar Ion Barbu pe
metonimie și ermetismul limbajului.

Contradicţia ca expresie a unei conştiinţe în permanentă fierbere, dar şi ca marcă a

unui limbaj potrivit pentru a o reflecta rămâne marele semn distinctiv al creaţiei poetice
argheziene. De la poezia socială la poezia unui sine solipsist, de la arta descrisă ca rezultat al
unui efort colectiv la arta-produs al unei singurătăţi alienante, de la estetica urâtului la mimarea
naivităţii şi resuscitarea candorii, de la tradiţionalism la modernism, opera lui Tudor Arghezi
înregistrează, la toate nivelurile, dualitatea şi multiplicarea ca esenţe ale limbajului şi, implicit,
ale finite.

Poezia „Flori de mucigai” a fost gândită de Tudor Arghezi ca o introducere la volumul

omonim, apărut în anul 1931 și constituie o ars poetica ce reflectă concepția argheziană despre
efortul artistului și implicațiile acestuia în actul creației.
Din punct de vedere artistic, Tudor Arghezi aparține modernismului eclectic, rezultat din
amestecarea opțiunilor ideologice tradiționale cu unele moderne. O primă trăsătură modernist
regăsită în poezia „Flori de mucigai” este cultivarea esteticii urâtului prin tematizarea acesteia,
ceea ce impune imaginea creatorului demonic a cărui artă este un semn al ereziei. În viziunea lui
Arghezi, frumosul artistic își poate avea rădăcinile în urât, în categorii negative, așa cum poezia
poate fi create în condiții nefavorabile: „pe întuneric, în singurătate”. De sorginte modernistă este
și îndepărtarea de la convențiile prozodiei clasice. Deși nu renunță la rimă, Arghezi apelează la
versuri inegale ca măsură, variind între 6 și 7 silabe, și la organizarea strofică ce nu mai
amintește de versificația tradițională: prima strofă este alcătuită din 16 versuri, în timp ce ultima
este un catren.
 Artă poetică modernistă, „Flori de mucigai” are ca temă creația, iar viziunea despre lume
a lui Arghezi este influențată de modernism și principiile esteticii urâte(formulă literară
formulată de Rosenkranz în studiul „Estetica urâtului”-1853), fiind inspirat de poetul francez
Baudelaire, autorul volumului „Les fleures du mal”. Relevantă pentru temă, cât și pentru
viziunea artistică argheziană este ideea poetică dezvoltată în a doua secvență, aceea că poezia
modernă, stihurile de acum, marchează ruptura de tradiție: „sunt stihuri de gropă”,
caracterizându-se în egală măsură prin atemporalitate și de combustie creatoare, trăire intensă ce
presupune regenerare artistică(„foame de scrum”). Atributele stihurilor sunt însă simboluri ale
negativizării creației, sugerând ideea că poetul damnat trăiește neputința de a crea în maniera
tradițională, cu „unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu a mai crescut”. Versul „Sau nu o
mai am cunoscut” dezvăluie asumarea identitară a poetului demonizat, perturbarea topicii
prezentă în cadrul acesteuia fiind o constantă a poeziei moderne.
Text programatic, „Flori de mucigai” nu este numai o mărturie despre condiția limitată a
poetului și a poeziei, ci un avertisment situat la intrarea într-un infern liric, un semnal ce are rolul
de a atenua șocul resimțit la lecturarea poeziilor următoare ale ciclului.
Semnificația titlului poeziei, același cu al întregului ciclu, trimite înspre principiile unei
estetici moderne, cea a urâtului, produs al decadenților precursori ai modernismului. Noua
estetică atacă acccepția limitată, clasică, a categoriei frumosului, văzut ca reflex transcendent,
socotind-o demonetizată, deșuetă. În locul acesteia, categoria urâtului, cu evantaiul său de
nuanțe-demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul-este considerată mult mai expresivă, mult
mai capabilă să emoționeze sufletul omului modern. Metafora oximoronică a „florilor de
mucigai” reunește doi termeni emblematici pentru cele două estetici: floarea-element al esteticii
romantice, „poetic” și suav prin excelență(de-a lungul vechiului model de poeticitate, ei i se
asociază sugestia prospețimii, a feminității angellice, a infinitului transcendent, a perisabilității,
a luxuriantului, a voluptății)- și „mucigaiul”-emblemă a esteticii urâtului, produs al întunericului
anaerob, expresie a descompunerii, a mizeriei, a alterării, a morbidului. Luați împreună, cei doi
termeni-„floarea” și „mucigaiul”-subliniază capacitatea de a fascina pe care o are oroarea și atrag
atenția asupra rezervelor de expresivitate ale acesteia. Frumusețea stranie, șocantă a urâtului,
capacitatea sa neașteptată de sugestie, puterea lui de a transmite electrizant emoția se substituie
categoriei perimate a frumosului tradițional, socotit din perspectiva noii sensibilități, „dulceag”,
devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care ciclul lui Arghezi îl conturează, titlul
induce ideea potrivit căreia universul insalubru al temniței ascunde rezervele sale stranii de
lumină și de frumesețe bolnavă, așa cum viciul și degradarea au candorile lor.
Perpessicius apreciază că nu există alt scriitor român care „să mânuiască cu aceeași
dexteră simplitate crinul și mătrăguna, seraful și diavolul, litania și blestemul”. Această abilitate
a lui Tudor Arghezi se observă și în cele două strofe.
Prima parte a poeziei pune în evidență condițiile speciale în care se desfășoară actul
creației: fără cele necesare scrierii(„le-am scris cu unghia pe tencuială/pe un perete de firidă
goală”), în singurătate(„pe întuneric, în singurătate”), fără implicarea grației divine(„cu puterie
neajutate/nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul,/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca, lui
Marcu și lui Ioan”). Epitetul „firidă goală”, enumerațiile substantivale(„pe tencuială”, „pe un
părete”, „pe întuneric”, „în singurătate”) generează ambianța nefavorabilă actului poetic
amplifică ideea de captivitate a sufletului. Eul liric își pierde simțul duratei temporale(„stihuri
fără an”) și resimte apropierea de moarte prin senzația „de sete de apă/și de foame de scrum”.
Simbolurile religioase(taurul, leul, vulturul) trimit la cei trei evangheli(Luca, Marcu și Ioan),
semnificând jertfa(taurul), domnia lui Iisus(leul) și imaginea sfântului duh(vulturul)-semnificații
relevate de Dionisie din Furna în „Carte de pictură”.