Flori de mucegai

De Tudor Arghezi

Literatura interbelica este dominata de manifestarea a doua directii principale:

traditionalismul si modernismul. Modernismul este curentul literar care cuprinde miscarile
artistice care exprima in mod concret desprinderea de traditie. Modernistii sunt atrasi de
metafizica si transcendenta, facand din cunoasterea spirituala o preocupare esentiala. In
poezia romaneasca, modernismul poate fi recunoscut in expresionismul lui Lucian Blaga, in
ermetismul lui Ion Barbu, dar si in estetica uratului a operei lui Tudor Arghezi intitulata
“Flori de Mucegai”
Poezia “Flori de Mucegai” este o arta poetica, fiind o creatie in care sunt ilustrate
conceptiile autorului asupra asupra efortului artistului si implicatiile acestuia in actul
creatiei. Arta poetica “Flori de mucegai” apartine modernismului prin transpunerea tezelor
lovinesciene in planul ideatic al poeziei, dar si prin arta poetica ce contureaza universul
poetic definit programatic inca de la inceputul volumului, fapt dovedit de asezarea in
fruntea celui de-al doilea volum al autorului, volum semnificativ pentru ilustrarea viziunii
asupra lumii a autorului.
Volumul “Flori de Mucegai”, aparut in 1931, este inspirit din experienta traita cateva luni
de Arghezi intre zidurile inchisorii Vacaresti din motive politice. Poezia este o arta poetica
modernista avand ca tema definirea conditiei existentiale a creatorului. Arghezi, artistul
modern, sugereaza ca forta si sensibilitatea cuprinzatoare a artei poate reflecta orice,
inclusive lumea urata, degradata, a unei umanitati decazute.

Teza imitatiei care presupune adoptarea unui model European intr-un context literar
romanesc se regaseste chiar prin titlu care aminteste de celebra lucrare a lui Charles
Baudlear “Florile Raului”. Titlul poeziei “Flori de Mucegai” da si titlul volumului omonim.
Acesta se inscrie in estetica uratului reprezentand una dintre categoriile negative prin care
Hugo Friedrich definea poezia moderna. Titlul este din punct de vedere stilistic un
oximoron. “Florile” sugereaza lumina, viata armonia, frumusetea, pe cand mucegaiul da
impresia uratului, a intunericului,a descompunerii, a mortii. Asocierea celor doua cuvinte
creeaza o imagine reprezentativa pentru estetica uratului. “Flori de mucegai” simbolizeaza
astfel frumusetea care poate fi descoperita chiar si intr-un mediu ostil,al intunericului, al
damnarii.
Teoria sincronismului care transfera textul literar intr-un spatiu al dialogului cu celalalte
domenii ale cunoasterii este ilustrata prin referirea la cultura religioasa a scriitorului.
Evocarea Sfintilor Evannghelisti si comparatia preluata din mitologia romaneasca care face
referire la valentele simbolice ale mainii drepte si mainii stangi redau capacitatea textului
poetic de a sintentiza un moment semnificativ din existent poetului.

Poezia Flori de mucigai este structurată în două secvenţe lirice inegale, prima ilustrând
crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţa artistului de a crea în condiţii de claustrare.
Prima secvenţă sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se exprima în versuri,
fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, într-o solitudine impusă şi lipsindu-i
uneltele scrisului, încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală, /
Pe întuneric” versurile născute din nevoia comunicării. Condiţiile vitrege de viaţă îi seacă
forţa creatoare, „Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de Ifeul, nici de vulturul / Care au
lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.
Enumerarea prin negaţie a elementelor fabuloase ale evangheliştilor, „taurul”, „leul”,
„vulturul”, creează o imagine de mare forţă sugestivă privind starea de deprimare a poetului
nefericit în absenţa creaţiei, în raport direct cu scrierile religioase a căror esenţă este
Absolutul. Versurile sunt săpate în sufletul poetului, sunt „stihuri fără an” ce nu pot fi
exprimate în viaţa reală, dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului: „Stihuri de
groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum”.
Harul poetic, „unghia îngerească”, este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelaţia,
deoarece ea „nu a mai crescut” sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se
mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: „Sau nu o mai am cunoscut”
Ultima secvenţă amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera
sumbră, e „întuneric”, iar ploaia se aude „departe afară”, ceea ce provoacă poetului o
durere simţită profund, „ca o ghiară”, din cauza neputinţei totale de a se exprima. Nevoia de
comunicare a poetului cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să scrie „cu unghiile
de la mâna stângă”.
O simbolistică străveche asociază mâna stângă cu forţele demonice, în opoziţie totală cu
puterea divină a creaţiei, închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui
Dante, însă, în acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai
conjuncturi ale destinului, cărora omul le opune aspiraţia spre frumos, care poate fi regăsit
în sine, în vis sau în speranţa împlinirii.
In concluzie, poezia “Flori de mucegai” scris de Tudor Arghezi este o arta poetica
modernista, avand ca tema definirea conditiei existentiale a autorului, in doua secvente ce
redau crezul artistic arghezian dar si neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.

"Le-am scris cu unghia pe tencuiala

Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul -
Lui Luca, lui Marcu si lui loan.
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa,
De sete de apa
Si de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Cand mi s-a tocit unghia ingereasca
Am lasat-o sa creasca
Si nu a mai crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era intuneric. Ploaia batea departe, afara.

Si ma durea mana ca o ghiara
Neputincioasa sa se stranga.
Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga."
Flori de mucegai- Tudor Arghezi