Încadrare în modernism- „Flori de mucigai” de Tudor

Arghezi

Poezia „Flori de mucigai” scrisă de Tudor Arghezi a apărut în anul 1931 în volumul cu același
nume „Flori de mucigai”. Poezia este o artă poetică deoarece autorul își face cunoscută concepția
despre nevoia abordării unui nou tip de creație poetică în literatura românească, încadrându-se astfel
în particularitățile curentului literar modernism. Criticul literar M. Scarlat susține că: „Arghezi este
preocupat în <<Flori de mucigai>> de frumusețe nu de urâțenie. Frumusețea n-a dispărut, dar a
<<mucegăit>> , tragedia fiind mai mare decât în cazul anulării”
Poezia „Flori de mucigai” este încadrată în perioada interbelică și aparține curentului literar
modernism deoarece prezintă îmbogățirea creațiilor lirice cu profunde idei filozofice, inovarea
limbajului prin modificarea expresivității, sugestiei și ambiguității: inovația stilistică a modernismului
arghezian și dorința exprimării în versuri, topica inversă a verbului și a pronumelui în secvența „Sau
nu o mai am cunoscut”, iar ambiguitatea în incipitul poeziei este creată de absența complementului
direct din primul vers „Le-am scris cu unghia pe tencuială”. Un alt exemplu care conturează această
trăsătură sunt registrele stilistice care îmbină în manieră modernă limbajul popular cu iz arhaic cu
limbajul religios, „mucigai” ; „stihuri„ ; „firidă” în concordanță cu „Luca , Marcu, Ioan” din aceste
combinații reiese originalitatea expresivității artistice.
O altă trăsătură a modernismului este poezia modernă se bazează pe metafore, preferată fiind
luciditatea în actul de creație lirică: metafora „unghia îngerească” reprezintă inspirația divină și
simbolizează imposibilitatea artistului de a se regăsi pe sine și incapabilitatea de a se mai percepe ca
pe un creator de valori spirituale. Metafora „unghiile de la mâna stângă” reprezintă forțele răului ce
ilustrează dorința puternică de a se exprima și de a comunica cu lumea. Această sete de a-și dezvălui
trăirile îl silesc să scrie cu unghiile de la mâna stângă.
Tema poeziei este modernă și exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de frământări și
tulburări interioare. Versurile nu mai sunt rezultatul unei revelații, al harului poetic divin, ci al unei
neliniști artistice și al patimii creatoare.
Poezia este structurată în două secvențe, prima secvență este constituită de prima strofă, care
sugerează crezul artistic arghezian: enumerația prin negație simbolurile evangheliștilor: taurul, leul,
vulturul reprezentând o imagine de mare forță sugestivă privind starea descurajată a sinelui poetic în
absența creației și în raport direct cu scrierile religioase a căror esență este „Absolutul”. Versurile
adânc gravate în sufletul eului liric sunt ,,stihuri fără an” ce nu pot fi exprimate în viața reală, însă
profund simțite de sensibilitatea artistului: ,,Stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”.
A doua secvență este ilustrată de neputința artistului de a crea în condiții de claustrare ,
această incapacitate amplifică deznădejdea lui Arghezi care este simbolizată de atmosfera sumbră „era
întuneric” , iar ploaia se auzea „departe afară” provocând eului liric o durere simțită intens „ca o
ghiară” , simbolizând dorința arzătoare de a crea.
Titlul „Flori de mucigai” este un oximoron, cuvântul flori simbolizează frumosul, gingășia,
viața, lumina pus în antiteză cu urâtul, putreziciunea, descompunerea, întunericul simbolizate de
cuvântul mucigai, întruchipând estetica urâtului, o modalitate artistică întâlnită în lirica europeană la
Baudelaire.
Poezia prezintă următoarele elemente de prozodie: rima împerechiată, măsura este variabilă la
fel ca și ritmul. Toate astea oferă originalitate și credibilitate versurilor.
 În concluzie, prin prezentarea argumentelor de mai sus, putem spune că poezia „Flori de
mucigai” de Tudor Arghezi are particularitățile curentului literar modernism.