Eseu „Flori de mucigai”

Perioada interbelică este în literatura română una dintre cele mai

valoroase etape, sub raport artistic, dar și înnoitor. Societatea română ajunsese
la o dezvoltare și un rafinament care se vor reflecta la nivelul culturii și al
literaturii. Poezia este expresia vie a acestui rafinament.
Modernismul este un curent cultural care însumează totalitatea mișcărilor
ideologice, artistice și literare care se opun tradiționalismului, prin atitudini
anticlasice, antiacademice, antitradiționaliste, impinse uneori până la negativism
radical.
Poezia „Flori de mucigai” se află în deschiderea volumului omonim din
1931 și constituie arta poetică a lui Arghezi, concepția lui despre efortul
artistului și implicațiile acestuia în actul creației.
O primă caracteristică modernismului ce se regăsește în operă este cea a
artistului modern care caută caracterul frumos actual, accentul căzând pe
originalitate și transformarea urâtului într-o categorie estetică. Această
caracteristică este justificată prin semnificația titlului. Titlul poeziei „Flori de
mucigai” este un oximoron, în care florile sugerează frumusețea, puritatea, iar
mucegaiul semnifică urâtul, descompunerea, prezentând o imagine
contradictorie a lumii. Titlul este, în același timp, reprezentativ pentru inovația
limbajului arghezian numită estetica urâtului, o modalitate artistică întâlnită în
lirica europeană la poetul francez Charles Baudelaire.
Altă caracteristică este preferința pentru poezia de cunoaștere și pentru
artele poetice, justificată prin tema operei care este un element de structura și
limbaj.
Tema poeziei este creația, eul liric mărturisind renunțarea la maniera
tradițională de a scrie despre lucruri frumoase și alege să evidențieze estetica
urâtului. Aceasta exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual
și consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic,
chinuit de frământări și de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul
unei revelații, al harului divin, ci al unei neliniști artistice și al setei creatoare.
Poezia „Flori de mucigai” este structurată în două secvențe lirice inegale,
corespunzătoare celor două strofe, prima constituind crezul arghezian, iar cea
de-a doua neputința artistului de a crea în anumite condiții.
Prima secvență reprezentativă pentru temă sugerează dorința arzătoare a
artistului de a se exprima în versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu
lumea. Eul poetic se află într-o situație impusă, îi lipsesc uneltele scrisului, și
încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală,/Pe
întuneric, în singurătate”, acesta constituind incipitul. Enumerarea elementelor
fabuloase ale evangheliștilor, însoțite de adverbul de negație „nici”, accentuează
starea deprimantă a poetului, care este nefericit în lipsa creației. Punerea în
raport cu scrierile religioase, care reprezintă absolutul creației, intensifică starea
dezolantă a poetului ce nu poate crea. „Unghia îngerească” simbolizează harul
poetic; acesta s-a tocit de efort și nu-i mai poate permite poetului revelația.
Artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de
valori spirituale.
Secvența a doua amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată
prin atmosfera sumbră: e întuneric, ploaia se aude „departe, afară”. Acest fapt
provoacă eului poetic o durere profundă, ca o ghiară, din cauza neputinței totale
de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-și
dezvălui trăirile, îl silesc să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Mâna stângă
simbolizează forțele demonice, în opoziție totală cu puterea divină a creației.
Finalul poeziei ilustrează faptul că închisoarea este pentru Arghezi ca un infern,
însă frumosul nu este absent. Răul și urâtul sunt doar conjuncturi ale destinului,
cărora omul le opune aspirația spre frumos. Acest frumos se poate regăsi în
sine, în vis sau în speranța împlinirii.
Un alt element de structură și limbaj este prozodia operei care este una
modernă. Poezia este alcătuită din 20 de versuri, strofele având un număr inegal
de versuri, rima este împerecheată, măsura versurilor este variabilă de 5-17
silabe, iar ritmul este interior.
În concluzie, poezia „Flori de mucigai” scrisă de poetul modernist
interbelic Tudor Arghezi este o artă poetică de mare valoare, o creație veritabilă
prin care autorul a impus estetica urâtului în lirica literaturii noastre.