FLORI DE MUCIGAI

REPERUL I
Modernismul reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului al
XX-lea, fiind caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de
creație.
Tudor Arghezi este unul dintre scriitorii interbelici care a inovat literatura
română, influențând atât pe contemporanii săi, cât și generația următoare,
modernizează lirica românească prin estetica urâtului, prin expresivitatea și
ambiguitatea limbajului poetic, prin fantezia metaforică, înnoirile prozodice și
ASOCIERI INEDITE DE CUVINTE - limbajul șocant care asociază neașteptat termeni
religioși, arhaisme, neologisme, cuvinte nepoetice, banale, cu valențe estetice. Toate
aceste trăsături sunt prezentate și în “Flori de mucigai”, poezia care deschide volumul
omonim publicat în 1931, acest text liric este o artă poetică modernă, specia genului
liric în care poetul își exprimă concepția despre artă și rolul poetului în lume. De
altfel, ca element al modernității, se deplasează accentul de pe tehnicile poetice pe
evidențierea relației creatorului cu lumea și propria poezie.
Estetica urâtului este cea care conferă modernitatea acestui text poetic, aspect
evidențiat mai ales de oximoronul din titlul “Flori de mucigai”. În timp ce “florile”
surprind frumusețea naturii, puritatea și fragilitatea, “mucigaiul” sugerează
degradarea. Ele validează două categorii estetice contradictorii, frumosul și urâtul,
evidențiind ideea că în spațiul închis, umed, specific închisorilor, “flori de mucigai”
reprezintă pete de culoare. De asemenea, titlul exprimă și ideea că în orice existență
sordidă se poate identifica ceva frumos. De altfel, condiția umană se caracterizează
prin contradicții definitorii, urâtul devenind o categorie care le polarizează.
În acord cu modernitatea care rezidă în estetica urâtului, prozodia este înnoită
prin structura celor 20 de versuri în două strofe, o polimorfă și un catren. Rima este
pereche, dar versurile au măsură inegală și ritm variabil, punându-se în evidență
structura și cuvintele cheie. În versurile cele mai scurte este definită concepția asupra
creației, cuvântul cheie fiind “stihuri”. De asemenea, rostirea poetică pare pe alocuri
anevoioasă, efect obținut prin procedeul modern al dislocării sintactice: “să nu o mai
am cunoscut”.
REPERUL II
 Tema creației și a creatorului evidențiază caracterul de artă poetică a textului
arghezian. Acestea sunt configurate de primele două secvențe lirice care prezintă
condițiile în care se realizează creația (secvența I) și concepția asupra acesteia
(secvența a II-a). Lor li se adaugă alte două secvențe referitoare la un mod anterior de
a scrie (secvența a III-a) și la opțiunea poetului de a realiza creația cu jertfa sinelui
(secvența a IV-a).
Prima secvență poetică (versurile 1-7) sugerează imaginea închiderii poetului,
departe de izvorul oricărei sursă de lumină, dragoste, artă, virtuți, familie,
comunitate. Motivele întunericului, ale singurătății, ale imaginii “păretului” și a
tencuieli alcătuiesc decorul unei închisori în care eul liric este captiv și dincolo de care
nu mai este decât nimicul. În această atmosferă, poetul solitar este părăsit de
divinitate, idee sugerată de negația din expresia “cu puterile neajutate” și de repetiția
negației din enumerația “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”. Amintirea
secundanților fabuloși ai evangheliștilor are rolul de a situa versurile argheziene într-o
operă semnificativă față de textul biblic. Dacă acesta din urmă consemnează
absolutul, poezia argheziană evocă lumea infernală părăsită de divinitate cufundată
în tenebrele propriei condiții.
A doua secvență semnificativă definește “stihurile de acum”, noua creație
așezată într-o implicită relație de opoziție cu opera anterioară, sinteză de “slovă de
foc” (har divin) și “slovă făurită” (meșteșug artistic). Versurile prezentului se înscriu
într-o estetică a golului, fiind definite metaforic de expresii și cuvinte ce sugerează
dorințele neîmplinite, viața netrăită, neantul: ”sunt stihuri fără an / stihuri de
groapă / de sete, de apă și de foame, de scrum”. Expresia “fără an” sugerează
atemporalitatea, scoaterea artei de sub curgerea timpului. “Groapa” este o metaforă
a morții, iar “setea de apă” sugerează dorința eului liric de a trăi ”setea” de viață.
Metafora “foame de scrum” activează motivul focului bivalent, al distrugerii,
respectiv, al renașterii Păsării Phoenix. Așadar, poezia acestui volum este o lirică a
lipsei, a setei și a foamei de a fi.
REPERUL III
Tema creației și cea a condiției creatorului este susținută la nivel formal de
elementele de structură și compoziție între care versul incipit și motivul central al
unghiei sunt cele mai semnificative.
 Incipitul “le-am scris cu unghia pe tencuială” se remarcă printr-o ambiguitate
de o expresivitate deosebită. Pronumele personal, cu formă neaccentuată “le” reia
titlul “Flori de mucigai” sau anticipează substantivul “stihuri” din versul al VIII-lea.
Verbul “am scris” este în acord cu tema creației la fel ca surprinzătorul instrument de
scris, unghia, și ca suportul poeziei, tencuiala. Perfectul compus al verbului “am scris”
sugerează trecerea definitivă a poetului în această etapă de creație în care el se
descoperă stăpân pe puterile sale chiar în lipsa divinității. Incipitul este semnificativ
atât pentru lirismul subiectiv exprimat prin verbele la persoana I, cât și pentru
condiția de întemnițat al eului liric.
Prezentat în incipit, motivul central al unghiei este reluat în secvența a III-a în
structura metaforică “unghia îngerească” ce sugerează harul divin. “Tocirea” ei este
semnificativă pentru epuizarea și nimicirea de efort a harului divin. Versurile “am
lăsat-o să crească / și nu a mai crescut / sau nu o mai am cunoscut” sunt
semnificative pentru modul în care ostilitatea mediului face imposibilă recuperarea
fibrei angelice de către eul liric.
În aceste condiții, imperativul “lăuntric de a crea” devine silință: “și m-am silit
să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Așadar, sarcina scrierii este preluată de
„unghiile de la mâna stângă”, mână care în conformitate cu un străvechi simbolism
este asociată maleficului, demonicului. Pluralul “unghiile” în opoziție cu singularul
“unghia (îngerească)” este semnificativ pentru multitudinea eforturilor ce trebuie
depuse de eul liric în realizarea creației sale. Mâna stângă configurează imaginea
poetului ca un blestemat, ca un revoltat care își asumă noua creație ce evocă o lume
părăsită, o coborâre în Infern.
CONCLUZIE
În concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o artă poetică
reprezentativă pentru modernismul interbelic prin estetica urâtului, metafora
unghiei, dar și prin inovațiile la nivelul prozei și al limbajului poetic.