Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
Momentul de orgoliu creator, Tudor Arghezi a regândit canoanele tuturor
formelor literare în care s-a exprimat. Considerat cel de-al doilea mare poet român de
după Mihai Eminescu, a revoluționat, înainte de Nichita Stănescu, paradigma limbajului
artistic.
Poezia argheziană cunoște mai multe dimensiuni, de la cea filosofică, incluzând
ciclul existențial al Psalmilor sau arta poetică și lirica sociologică la cea luciferică,
erotică sau a universului miniatural. Arghezi reface prin cuvânt experiențele originare
cum ar fi relația omului ”cu dumnezeirea, eterna pendulare între credință și tăgadă”, cu
moartea ”De-a v-ați ascuns”, iubirea-“Morgenstimmund” sau creația ”Flori de mucigai”.
Poet greu clasabil, revendicat deopotrivă de clasici și moderni, autorul poate fi
situat atât în descendența tradiției, cât și în fruntea avangardei. Ilustrează direcția
modernismului eclectic, prin arta privită ca ”meșteșug”, ”estetica urâtului”, suprapunerea
registrelor lexicale sau ”metamorfismul vizual”. Volumul ”Flori de mucigai” (1931)
ilustrează spectacolul suferinței umane tutelat de iminența morții, fiind inspirat din
mediile sordide, periferice ale închisorii, anticipat de tabletele din ”Poarta neagră”, ciclul
„Flori de mucigai” reprezintă consecința lirică a aceleiași experiențe de viață.
O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea textului în estetica modernistă este
limbajul ce demonstrează postulatul baudelaireian al esteticii urâtului enunțat în arta
poetică ”Testament”.
O altă trăsătură ce demonstrează adeziunea poetului la ideologia modernistă
este aspectul de poetică a absenței în care lipsește implicarea grației divine, accentul
fiind pus pe trudă, pe fondul uman al creației („nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul”).
Viziunea poetică este îndreptată spre mesianismul artei și a condiției creatorului
într-un spațiu ostil, degradant, conjugată cu solitudinea ființei umane.
O imagine relevantă pentru această viziune se regăsește în secvența inițială prin
condiția creatorului într-un univers al claustrării, al recluziunii. Atmosfera de neant
existențial definită prin ”le-am scris cu unghia pe tencuială” marchează experiența
personală a poetului si este subliniat de metafora ”întunericului” ce reprezintă privarea
de lumina credinței. Singurătatea metafizică captivă într-un orizont al nesfârșitei nopți
este proiectată cosmic prin raportarea la părinții textelor sacre Luca, Marcu, Ioan.
O altă imagine relevantă pentru această viziune este secvența mediană („stihuri
fără an”). Poezia capătă accente de bocet arhaic prin ”stihuri de groapă”, iar apelul la
sfera senzorialului („sete de apă, foame de scrum”) reflectă condiția de damnat.
Adverbul deictic ”acum” amplifică trăirea acută a prezentului. Secvența lirică este
concentrată în jurul metaforei ”unghiei îngerești”, instrumentul creatorului, simbol al
sacralității. Aceasta e o metaforă pentru inspirația poetică de natură divină pe care
poetul încearcă să o recupereze, dar ostilitatea mediului face imposibil acest lucru.
”Tocirea unghiei îngerești” echivalează cu o coborâre a eului ad inferos, dar și speranța
de regenerare.
 Secvența finală ilustrează revenirea la cadrul dezolant, la regimul nocturn al
imaginii, la aceeași ”ratare a transcendenței” (“ploaia bătea departe”) și debutează cu o
constatare care sugerează absența lumninii. Verbele la imperfect “era“, ”bătea”, ”durea”,
traduc ideea durerii cu care este percepută continuitatea stării de dizgrație a poetului.
Versurile conturează imaginea spațiului exterior la fel de ostil, în consonanță cu cel
interior. Verbul „m-am silit” induce ideea de revoltă, atitudine specifică poeziei moderne.
Înlocuirea „unghiei îngerești” cu „unghiile de la mâna stângă” inseamna renunțarea la
ajutorul divin. ”Mâna stângă” este o sintagmă-simbol a direcției infernului ce validează
noua formulă literară a esteticii urâtului. Versurile finale creionează rolul poetului, acela
de împrospătare a limbajului poetic prin infuzia de cuvinte vulgare sau argotice, și
sacrificiul care depășește sfera umanului.
Un element de compoziție semnificativ pentru înțelegerea textului poetic este
titlul poeziei programatice ce coincide cu cel al volumului (parafrază estetică,
fundamentală pe același oximoron, a ”Florilor răului”). Arghezi optează deliberat pentru
varianta neliterară, cu tentă arhaică, a termenului („mucigai”)-accentuează cantitatea de
urât sedimentată în structura semantică a cuvântului. ”Floarea” este un simbol al
esteticului și al vitalității” - „contaminată de mucigaiul care figurează descompunerea”,
întunericul. Oximoronul rezultat prin asocierea celor doi termeni incompatibili semantic
anunță o lume căreia absolutul nu i se relevează.
Un alt element de compoziție reprezentativ este limbajul artistic dominant, cu
modalitățile stilistice ale esteticii urâtului ca o inovație lingvistică și ca substanță a ideilor
exprimate. Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin
expresivitatea fascinantă, cuvinte ”urâte”, al căror sens capătă noi valori. Arghezi afirmă
programatic estetica urâtului încă din ”Testament”, dar o justifică cu poeme revelatoare
abia în acest volum.
Valoarea poeziei argheziene este dată de extraordinara capacitate a autorului de
a sugera, folosind un vocabular nu neapărat nobil, o serie de idei ”înalte” care, prin
contrastul cu limbajul folosit, se conturează un model deosebit, alcătuind un univers liric
cu adevărat unic. Astfel, estetica poetului depășește forma, opera sa primind noblețe
tocmai prin simbolurile și corespondențele neașteptate, care reușesc să ridice banalul și
chiar grotescul la gradul de artă.