FLORI DE MUCIGAI

Arta poetica modernista interbelica

-Tudor Arghezi
Tudor Arghezi este un scriitor complex (poet, prozator, jurnalist, traducator) care s-a
impus in literatura romana in perioada interbelica si postbelica. Asezat de critica literara intre
traditie si modernitate, opera sa cupride numeroase trasaturi ale celor doua orientari culturale.
Astfel, de traditie tin lumea marunta, a boabei si a faramei, intoarcerea la trecut / origini a
literaturii, iar de modernitate tin teme precum conditia creatorului si a artei sale, tensiunile
interioare, estetica uratului, limbajul inedit.
Volumul ”Flori de mucigai” transfigurează materii ca urâtul, grotescul, macabrul, într-
un limbaj autentic. Deplina libertate de creație pe care și-o asumă autorul, aspectul ușor narativ,
pitorescul, argoul, monstruosul și caricatura fac parte din ”Florile de mucigai”, poezia unei
umanități de periferie specifică viziunii moderniste.
”Flori de mucigai” e poezia care deschide volumul cu același nume din 1931. Este, ca și
opera ”Testament”, o artă poetică și unul dintre textele reprezentative pentru poezia modernistă.
Titlul oximoronic trimite la volumul poetului francez Charles Baudelaire, ”Florile răului”
(1857), unul dintre întemeietorii poeziei moderniste europene. Este ușor de obsevat sintagma mai
puțin obișnuită, bazată pe efectul de uimire a cititorului, care devine o metaforă pentru estetica
urâtului. În acest context, sintagma propune cititorului ideea că arta/ creația poate fi o modalitate
de salvare dintr-un univers concentraționar (captiv). Astfel, urâtul sugerat de cuvântul ”mucigai”
devine sursă de inspirație pentru frumos, lumină, culoare.
Tema textului este reprezentată de creația poetică ivită dintr-un mediu tulburător și ostil.
Motivele literare care susțin această temă sunt specifice modernismului: singurătatea,
disperarea, neputința, abandonul, căderea în păcat, pactul faustic.
Lirismul este subiectiv, evident prin mărci lexico-gramaticale de persoana I: ”am scris”,
”mi”, ”am lăsat”. Eul liric își exprimă un puternic conflict interior, oscilând între divin (angelic)
și profan (demonic). Textul capata forma unui discurs confesiv, o marturisire a zbuciumului
launtric al poetului.
Structura se remarcă prin cele două secvențe lirice inegale. Prima, mai amplă, dezvoltă
condiția nefericită a eului liric în dorința de a crea. Cea de-a doua secvență surprinde suferința
extinsă în planul cosmic și pactul cu întunericul. Rima este imperecheata, iar masura variabila,
versurile scurte alternand cu versurile lungi, procedeu tipic modernist.
Prima secvență conturează o imagine dezolantă a creatorului, surprins într-un mediu
ostil. Incipitul este ambiguu, deoarece lipsește complementul direct ”versurile”.
Textul este o amplă mărturisire, o confesiune a chinului de a scrie. Versul ”le-am scris cu
unghia pe tencuială” surprinde sacrificiul, suferința psihică și fizică a actului creator. Metafora
”părete de firidă goală” sugerează lipsa sacralității și tensiunea lăuntrică a poetului, care se simte
singur, abandonat și deznădăjduit. Motivul singurătății este unul recurent, regăsindu-se în
structuri precum ”pe întuneric, în singurătate”.
Comparația biblică pe care poetul o construiește în versurile următoare formulează un
reproș adresat Divinității. Astfel, eul liric se simte părăsit și cere cu înverșunare inspirația pe care
au primit-o și evangheliștii ”Luca, Marcu și Ioan”. În acest context, negarea repetată a
simbolurilor biblice (”nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”) accentuează suferința
poetului.
 Pasajul următor constituie o definiție originală a artei argheziene, arhaismul ”stihuri”
reluat de trei ori marcând relația puternică dintre creație și creator. În acest fel, autorul își
consideră arta atemporală (”stihuri fără an”), ceea ce pesupune ieșirea din timp și triumful asupra
efemerității. ”Groapa” definește spațiul ostil și nostalgic, grotesc și infernal din care se nasc
versurile, din nevoia de evadare. Setea ”de apă” și foamea ”de scrum” sunt metafore ce exprimă,
într-o gradație ascendentă, nevoia fiziologică de creație și spiritualitatea actului creator. Artistul
se compară astfel cu Pasărea Phoenix, fiind capabil să renască după o ardere purificatoare.
Versurile 13-16 ilustrează speranța și mai apoi deznădejdea resimțite de autor în
momentul în care și-a pierdut inspirația. Metafora ”unghia îngerească” reprezintă sacralitatea
actului creator, iar tocirea acesteia simbolizează impasul în care s-a regăsit eul. În versul următor
se observă credința continuă a autorului, urmată de o altă decădere, de această dată fără cale de
întoarcere. Structura ”nu a mai crescut” exprimă sentimentul de abandon profund simțit de poet
și, totodată, prin inversiunea ”sau nu o mai am cunoscut” se confirmă și se conștientizează pactul
încheiat între întuneric și om, în care abaterea de la divinitate este prețul pentru inspirație în actul
creator. **pierderea sacralitatii, neputinta eului de a mai recunoaste divinul, chiar daca acesta i s-
ar mai oferi!**
Astfel, realizarea frumosului din demonic duce la satisfacerea nevoii fiziologice de a
scrie și la îndepărtarea de angelic, conturându-se motivul sacrificiului suprem pentru artă.

Secvența a doua surprinde pactul faustic pe care creatorul îl face cu Divinitatea. Sunt
evidente influențe ale simbolismului, astfel obscuritatea sufletească se continuă, ca un reflex, în
întunericul cosmic (”Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.”), iar sentimentul dominant este
cel de neputință, apăsare sufletească, deznădejde. De asemenea, verbele au conotații negative
(”mă durea”, ”m-am silit”) și aparțin esteticii urâtului, accentuând suferința. Tabloul descrie o
agonie universală prelungită în ființa eului liric.
Gestul final al scrierii ”cu unghiile de la mâna stângă” exprimă sacrificiul suprem al
artistului pentru creație și opțiunea acestuia de a scrie cu orice preț. În credința creștină, partea
stângă este asociată demonicului, pe când dreapta exprimă angelicul/divinul. Astfel, poetul alege,
conștient și dureros, să treacă de partea întunericului pentru a-și continua creația.
Textul se încadrează în modernism atât la nivelul conținutului, cât și al formei. Tema
principală a textului este creația poetică ce stârnește un puternic zbucium lăuntric, iar motivele
sunt specifice: pierderea inspirației, abandonul, singurătatea, neputința, tristețea etc. De
asemenea, la nivelul limbajului se regăsesc registrul literar (”am scris”, ”stihuri”) și cel religios
(”unghia îngerească”, ”Luca”, ”Marcu”, ”Ioan”, ”firidă”...). Limbajul este construit prin
simboluri și metafore inedite/deosebite (”Stihuri de groapă”), iar versurile scurte alternează cu
cele lungi (”De sete de apă”/”M-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”). Rima este
împerecheată, iar ritmul este unul interior, care urmărește fluxul ideilor și al sentimentelor
poetice exprimate.
În concluzie, poezia ”Flori de mucigai” are valoare de artă poetică modernistă, prin
noua atitudine poetică privind actul de creație. Arghezi realizează, prin această operă, una dintre
cele mai emoționante și mai dureroase confesiuni despre rolul artei și menirea artistului, iar
autenticitatea lui constă în descrierea conflictului puternic trăit de creatorul de artă.