Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
-eseu-

Poezia “Flori de mucigai” dă titlul volumului apărut în 1931, volum ce justifică aderarea lui
Tudor Arghezi la estetica urâtului. Modernismul poeziei se vădește prin substratul filozofic al
versurilor cu tematică existențială, etnicizarea liricului, îndrăzneala stilistică, intelectuarizarea
emoției, desacralizarea crizei de comunicare, plasarea eului problematizat în centrul discursului liric,
inovații formale, versurile asimetrice, nerimate ,ambigue, strofe polimorfe, asociate catrenului,
prezența monstruosului.
Poezia reflectă o viziune neobișnuită asupra lumii, fiind poezia unei umanități decăzute în
care mai pâlpâie o făclie de “divinitate”.
Poezia flori de mucigai este o artă poetică ce deschide volumul cu același titlu și propune o
viziune neobișnuită asupra menirii artei și a artistului într-un stil ce o particularizează. Estetica
urâtului, afirmată programatic în poezia “Testament”: ” Din bube, mucigaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi” este justificata cu texte revelatoare abia în volumul “Flori de mucigai”.
Admirator și traducător excepțional din creația lui Charles Baudelaire, “Les Fleurs du
Mal”(Florile răului), autorul a parafrazat titlul dând numele volumului ce simbolizează “Flori de
mucigai”.
Ambele sintagme poetice conțin un oximoron în care primul termen este identic, florile
simbolizând frumusețe, prospețime, varietatea culorilor din rangul vegetal.
Dacă la Baudelaire, primului cuvânt i se opune unul abstract, reprezentând faptul că eul liric
este măcinat, Arghezi îi asociază unul concret din același regn, care însă reliefează contrariul celui
dintâi, căci ciuperca urât mirositoare, cu aparențe dizgrațioase văzului se opune primului termen,
sugerând din punct de vedere estetic, acea estetică a urâtului împrumutată de la Baudelaire.
Oximoronul “Flori de mucigai” este obținut prin alăturarea insolită a cuvântului “floare”, un simbol
al frumosului și al vieții și “mucigaiului”, exprimând urâtul, răul, degradarea, moartea.
Volumul “Flori de mucigai” reflectă experiența carcerală a autorului închis în închisoarea
Văcărești, după Întâiul Război Mondial, fiindcă în timp ce eroii luptau apărând țara pe front, Arghezi
împreună cu alții, colaborau cu revistele “Gazeta Bucureștilor” și “Seara”, ziare ce erau considerate
pro-germane.
Tema poeziei este concizia existențială a creatorului și tema creației asociate temei grotesc-
tragice a umanității decăzute, “a mucegaiului”, mizeriei, decăderii, iar imaginea din titlu aproape că
explică infernul fizic al închisorii.
Tipul de discurs este monologul liric, o confesiune a eului poetic ce se proiectează în text prin
verbe la persoana I.
Textul este alcătuit din 2 strofe asimetrice. Textul evocă pe lângă atmosfera detenției și truda
creației descoperită în asemenea condiții. Cele 2 strofe inegale pot fi structurate în 2 părți: prima,
reflectând condiția artistului și a operei sale, iar a 2-a raportează actul creator la realitatea exterioară,
reflectând tentativa eșuată de a scrie despre urâtul existențial în închisoare și efortul conștient și
asumat de a răzbii la lumina creației.
Strofa întâi surprinde condiția însingurată a poetului “Le-am scris cu unghia pe tencuială” într-un
spațiu al claustrării, “Pe un perete de firidă goală”. Secvența se dezvoltă pe un pretext epic,
imaginând un scenariu al celui întemnițat ce scrie în orice condiții. Pretextul epic este dat de
experiența personală a poetului. În acest context, “întunericul”, “singurătatea” , sunt metafore ale
condiției umane. Solitudinea ființei captive într-un orizont e proiectată cosmic prin raportarea la
părinții textelor sacre “Luca, Marcu, Ioan”, asupra cărora a coborât harul divin figurat de simbolurile
biblice, “taurul, leul, vulturul”. Eul liric se distanțează de marii Apostoli prin absența iluminării, “cu
puterile neajutate”. Despuiat de sacralitate în infernul închisorii, eul liric se simte damnat. Stihurile
fără an situează într-un prezent etern setea de viață a omului și foamea lui de ardere până la mistuire.
Versurile din închisoare sunt “stihuri de groapă”, fără an, fără speranță, fără durată, sugerând
apropierea de neant. Sentimentul speranței se epuizase, iar acesta este înfățișat metaforic prin
“unghia îngerească”, prin talent, iar artistul consideră că inspirația “s-a tocit”.
Observăm o rupere a barierelor sintaxei prin versurile “Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am
lăsat-o să crească/Şi nu mi-a crescut/Sau nu o mai am cunoscut”, fapt ce simbolizează o altă
modalitate de creație-estetica urâtului.
Strofa a 2-a reflectă planul realității exterioare, schițează și o lume sub semnul întunericului
“Ploaia bătea departe, afară”, realizându-se o corespondență între planul interior și exterior. Neputând
scrie în canoanele clasice despre urâtul existențial, eul liric se raportează altfel la această realitate,
printr-o opțiune estetică fermă “Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Imaginea este
stilizarea unui univers agresiv, în care apar întunericul și frigul lăuntric în concordanță cu ostilitatea
ploii. Simbolistica unghiei satanice a esteticii urâtului “Și mă durea mâna ca o gheară” este neputința
și durerea fiind alterate trupului si sufletului.
Cu sacrificiu care depășește sfera umanului, creatorul își urmează menirea, iar constrângerile
fizice, durerea resimțită organic, nu îl poate sustrage dorinței arzătoare a spiritului. Înlocuirea
“unghiei îngerești”, care îl călăuzise până atunci, cu “unghiile de la mâna stângă”, echivalează cu
renunțarea conștientă la ajutorul divin și concentrarea puternică asupra propriilor puteri ca rezultat al
unui pact cu forțele răului, cu păcatul întâlnit la tot pasul în închisoare “Și m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă”.
Într-o tabletă, în 1927, Arghezi își explică coordonarea demersului poetic, ce e un amestec de
senzual si urât: “Am căutat aminte virgule, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, m-a posedat intenția de
a împrumuta vorbe, însușiri materiale, așa încât unele să miroasă altele să fie pipăibile, dure.”
Tema scrisului și a creației devine la Arghezi, o tragică nevoie de a comunica într-un univers
desacralizat, dezumanizat, în care scrisul se transformă într-o “scrijelie de sine”.
Poezia se remarcă prin inovația formală prin care se renunță la elementele tradiționale prozodice
în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Astfel, versurile lungi alternează cu cele scurte, ritmul este
interior, iar măsura variază.
Parafrazându-l pe Nicolae Balotă, putem afirma că Arghezi este un “cronicar al infernalilor”,
realizând o poezie a damnării ca rezultat imediat al coborârii în infern și al rupturii cu tot ceea ce
însemnase arta literară până atunci.