“Flori de mucigai”

de Tudor Arghezi
Tudor Arghezi a fost o personalitate marcanta a literaturii romane,
autor al volumelor de versuri :" Cuvinte potrivite", "Flori de
mucigai","Una suta, una poeme", dar si al volumelor in proza "Bilete de
papagal","Icoane de lemn", "Ochii Maicii Domnului". Ca prozator va
impune in literatura romana tableta, biletul si romanul-poem.Revendicat
deopotriva de traditionalism si modernism, vehement contestat de cateva
personalitati ale vremii (Ion Barbu, Nicolae Iorga ). Arghezi are o
longevitate artistica exceptionala cu o creatie ce se intinde pe parcursul a
7 decenii. Inventia cea mai notabila a lui se afla in sfera limbajului
poetic pe care il innobilaza introducand cuvinte din toate sferele
vocabularului, multe fiind evitate pana la el, fiind considerate
inexpresive sau vulgare. In volumul "Flori de mucigai" Arghezi descrie
o umanitate decazuta, estropiata, un fel de bplgie a infernului dantesc in
care simbolic anul e asociat viermelui. Lumea descrisa e plina de
mocirla,sobolani, lanturi, intuneric, apar puscariasi, usigasi androgini e o
lume (desfigurata, chinuita, descompusa). Volumul arghezian are ca
punct de sprijin tehnica esteticii uratului termen observat prima data de
Karl Rosenkranz . E. Simion sustine ca Arghezi descrie in primul volum
"un infern uman"
Titlul volumului parafrazeaza celebrul volum al lui Baudelaire
"Florile raului" insa dupa cum remarca Mircea Scarlat ar putea fi o
replica polemica la adresa vol "Florile Bosforului" Dimitrie
Bolintineanu.
Specie : arta poetica, meditatie filozofica, o confesiune a
artistului fascinat de zonele de umbra din fiinta omului.
Teme: conditia creatorului si a creatiei, natura, conditia umana.
Motive : Claustrarea, singuratatea, ploaia, unghia, intunericul.
Titlul este o meditatie filozofica , o antiteza si un oximoron.In
sens denotativ titlul sugereaza mica palpaire de umanitate care dainuie si
in intunericul launtric al fiintei degradate. Cuvantul mucegai sugereaza o
lume ancestrala , a inceputului. In ceea ce priveste conceptul de arta
poetica "Florile" pot fi versurile, stihurile, creatia iar "mucigaiul" solul,
mediul din care acestea au aparut.
Lirism : subiectiv, fiind prezente marci ale eului liric :"am scris"
"m-am silit" "mi" "ma".
Structura : 2 strofe inegale impartite in 3 secvente poetice.
Secventa I(1-7) Primul vers :" le-am scris cu unghia pe
tencuiala" trimite la mitul jertfei creatoare intr-o varianta moderna si
intr-un spatiu al claustrarii(unghia e un instrument imperfect). Versurile
" Pe un perete de feriga goala/ Pe intuneric in singuratate /" trimit la
scrierile intunericului intr-un spatiu ermetic ce poate fi chilia monahala,
caverna sau inchisoarea. Creatia este expresia solititudinii si a vidului
existential. Se prezinta astfel truda creatiei in conditii vitrege. In absenta
hartiei poetul foloseste materia dura a tencuielii iar in locul tocului
foloseste unghia.
Versurile urmatoare " Cu puterile neajutate/ Nici de taur, nici de
leu, nici de vultur/ Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui
Ioan" sugereaza faptul ca poetul e neasistat de har divin, parasit de
divinitate. Lipsa celor 3 avanghelisti sugereaza absenta fortei, a
regalitatii si a transcendentei din momentul creatiei ( Matei si simbolul
sau ingerul nici macar nu sunt amintiti).
In primele versuri se contureaza astfel o poetica a antipoeticului.
Secventa II(8-16) este definita creatia prin intermediul unor
metafore sugestive . Versurile "Sunt stihuri fara an/ Stihuri de groapa/
De sete de apa/ Si de foame si de scrum/ Stihurile de acum" sugereaza ca
eul liric pierduse simtul duratei si resimtea acut apropierea mortii. Setea
si foamea si-au pierdut calitatea de impulsuri primare transformate in
scrum. Se mai sugereaza si foame de ardere pana la mistuire, setea de
viata a omului.
Versul " Cand nu s-a tocit unghita ingereasca " evidentiaza ideea
ca artistul nu se mai poate regasi pe sine, nu mai poate da nastere
creatiei. Unghia ingereasca e un epitet metaforic ce trimite la arta
serafica sub semnul perfect. Aceasta este acum toata iar poetul nu mai
are revelatia necesara scrierii. Desi actul de creatie e vazut ca o
condamnare, poezia ramane singurul mijloc de salvare.
Secventa III(17-20) se contureaza imaginea stilizata a unui
univers ostil, strain si agresic:" Era intuneric. Ploaia batea departe afara/
Si ma durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa se stranga/ Si m-am silit
sa scriu cu unghiile de la mana stanga". Ploaia are efecte tragice,
descompune duce la disolutia eului. Sentimentele sugerat de ultimele
versuri sunt agresiunea, neputinta si suferinta."gheara" sugereaza
disperarea unei fiinte damnate care se agata de orice nadejde de
supravietuire si libertate. In ciuda ostilitatii actul creatiei apare ca
imperativ launtric dar si ca efort interior. Ultimul vers reda si increderea
poetului care vede o cale de salvare prin forta catartica a artei.
Poezia prezinta o acerba lupta cu sine, poetul cautand valorile
intr-un orizont malefic. Creatorul coboara dinspre angelic spre demonic
prin revolta si prin jertfa de sine . Omul e prizonier fara sansa evadarii
ceea ce provoaca suferinta ce se cere exprimata prin cuvant. Asadar
singura lumina in bezna celulei prizonierului artist este creatia pe care
nimeni nu poate sa o faca sa inceteze.
Concluzii :Arghezii face prin operele sale un elogiu cartii/
creatiei, aceasta fiind necesara cunoasterii. De altfel Miron Costin
defineste cartea " iscusita oglinda a mintii omenesti" iar Jorge Luis
Borges este de parere ca "lumea cartii si cartea lumii sunt unul si
accelasi lucru".