„Flori de mucigai”

de Tudor Arghezi

Marcată de o permanentă nevoie de a inova, mizȃnd pe funcția simbolică a limbajului

şi pe metaforele surprinzătoare, valorificȃnd toate aspectele vieții, chiar şi pe cele considerate
nepoetice (urȃte, sordide), lirica modernă este expresia unei conştiințe frămȃntate, aflate ȋn
perpetuă căutare, oscilȃnd ȋntre stări contradictorii.
Ȋn literatura romȃnă interbelică, modernismul continuă tendința de autonomizare si
esențializare a lirismului ȋncepută de simbolism, introduce alte tehnici poetice, lărgeşte sfera
de ispirație, propune noi atitudini lirice. Urȃtul devine sursă de inspirație artistică fără a fi
valorizat negativ. Se cultivă „categoriile negative” : spaima, tenebrosul, ȋnstrăinarea, sfȃşierea
dramatică între extreme, frumosul descoperit ȋn urȃtul vieții.
Un exemplu sugestiv este Tudor Arghezi, voce inconfundabilă ȋn lirica interbelică.
Abia în volumul “Flori de mucigai” (1931) îşi dezvăluie, în întregime, tâlcul cunoscutele
versuri din “Testament”: “Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Ca şi povestirile din “Poarta neagră” (1930), ciclul “Flori de mucigai” pare a fi
consecinţa lirică a experienţei de viaţă şi anume scurta perioadă de detenţie petrecută între
anii 1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti.
Un alt univers poetic ni se dezvăluie aici, artistul încercând să surprindă frumuseţea şi
strălucirea putregaiului, după cum o demonstrează titlul însuşi. El se constituie ca alăturare a
doi termeni oximoronici (care prin rezonanţă trimit spre „Florile răului” ale lui Baudelaire)
meniţi a sugera ideea că urâtul are şi laturile lui de suavitate, că florile îşi pot trage seva din
mizerie, din scârnă.Sub aspect tematic volumul este unitar. Versurile evocă, prin imagini de o
mare forţă sugestivă, lumea stranie, dezolantă a universului carceral. O asemenea poezie
şocantă presupune, bineînţeles, o receptare adecvată. George Călinescu observă că „Florile de
mucigai” sunt „operă de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun un cer al gurii dedat
cu mirodeniile.”
În acest volum, poetica argheziană îşi „anexează” noi teritorii. Poetul evocă o lume
proscrisă, ţinută departe sub însemnele infamiei. Este o societate periferică, sordidă şi mizeră,
alcătuită din indivizi bizari: hoţi, cuţitari, delincvenţi. Perspectiva este sumbră, dar nu exclude
simpatia şi omenia. Regimul penitenciar este o „parodie a calvarului”, pentru că înfăptuieşte
o „operă sistematică de pervertire, abrutizare şi distrugere”, în loc să aducă ispăşirea
păcatelor prin suferinţă (Ov S. Crohmălniceanu). Chiar şi în acest cadru mizer, infam, apar
prezenţe divine: „La patul vecinului meu / A venit aseară Dumnezeu. / Cu toiag, cu îngeri, cu
sfinţi, / Erau aşa de fierbinţi / că se făcuse în spital / Cald ca subt un şal.” („Cântec mut”).
Este uimitoare rapiditatea cu care poetul trece de al un registru la altul. Uneori e
sarcastic, realismul crud al amânuntului şochează, pentru ca imediat să devină „sentimental”,
exprimându-şi simpatia şi compasiunea pentru aceşti nenorociţi.
Pentru a zugrăvi mahalaua citadină de odinioară, Arghezi revoluţionează limbajul
poetic. Cuvântul argotic e împerecheat cu arhaismul ori cu neologismul. Apar alăturări
imprevizibile de termeni comuni cu termeni rari. Zone interzise ale limbii sunt valorificate
acum. Elemente lexicale argotice, vulgare sau obscene sunt mlădiate pentru a servi ideea
poetică. De aceea, cuvintele nu apar niciodată şocante sau stridente, întrucât sunt limpezite în
apele artei de orice urmă de trivialitate.
 Volumul se deschide cu un text programatic intitulat tot „Flori de mucigai”, alianţă
lexicală oximoronică, surprinzătoare, care are menirea de a sublinia concepţia potrivit căreia
„pretutindeni şi în toate e poezie” (T. Arghezi). „Florile” simbolizează frumuseţea absolută,
feminitate, spirit, năzuinţă spre energiile cosmice, idealuri; “mucigaiul” (forma arhaică
accentuează ȋncărcătura negativă a termenului)) devine simbol al unei consecinţe a răului, un
factor al degradării, o esenţă a întunericului. Menirea artistului e tocmai de a descoperi – aşa
cum sugerează titlul – frumuseţea, suavitatea, dincolo de sordid, de urât.
Ca specie literară, „Flori de mucigai” este, deci, o artă poetică modernă, de vreme ce
se revendică direct din „Florile răului” ale lui Baudelaire. Astfel, textul abordează o temă
specifică – condiţia creatorului şi a artei –, clarifică modalităţile artistice, principiile estetice,
care au stat la baza întregului volum.
Incipitul este modern, de tip ex-abrupto, şi concentrează „credo”-ul literar al artistului
care consideră arta sa încheiată definitiv, după cum o sugerează forma de perfect compus „am
scris”).
În prima secvenţă poetică se comunică ideea că în condiţiile degradante şi neprielnice
ale detenţiei, când ustensilele obişnuite ale muncii literare lipsesc, unghia neîngrijită şi
crescută poate deveni unealtă a scrisului. În universul carceral, întunecos, mărginit, scrisul
devine o dorinţă mistuitoare care, pentru a se împlini, presupune trudă. Într-o solitudine
totală, stihurile scrijelite pe tencuială devin singura modalitate prin care eul liric se poate
comunica: „Le-am scris cu unghia pe tencuială / Pe un perete de firidă goală, / În întuneric, în
singurătate...” Forma arhaică “părete” creează atmosfera unui timp îndepărtat, a unui spaţiu
damnat şi aminteşte de mesajele rupestre, de manifestările ludice, infantile, de cuvintele
pustnicilor sau ale întemniţaţilor. Izolarea este accentuată de întuneric, iar absenţa luminii la
T. Arghezi semnifică pierderea credinţei, „ruptura de divinitate”, renunţarea la dragoste,
familie, virtuţi şi rodnicie. Spaţiul imaginarului poetic este ȋngust, ermetic, fără ferestre, căzut
în imobilitate, apăsător, sufocant. Experienţa omului care trăieşte aici devine o, „coborâre în
infern”, în noapte, întâlnire cu demonia. Toate aceste trăiri sunt specifice poeziei moderne
Eul liric ȋşi simte „puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul /
Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu, lui Ioan.” Versurile de acum nu mai sunt
efectul unei revelaţii, în ele nu mai trebuie căutată „slova de foc” despre care amintea în
„Testament” şi care sugera implicarea graţiei divine în creaţie. Absenţa revelaţiei este
afirmată insistent, prin repetarea negaţiei „nici”, într-o enumeraţie ai cărei termeni amintesc
de secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor: taurul, leul, vulturul. Eul liric îşi situează versurile
într-o opoziţie semnificativă, adjudecându-le un regim „minor” în raport cu scrierile
evangheliştilor (registru „major”, legat de consemnarea absolutului).
Versurile acestea izvorăsc din sensibilitatea adâncă a artistului, ele nu ar putea fi
exprimate într-o realitate obişnuită, căci „sunt stihuri fără an ,/ Stihuri de groapă, / De sete de
apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum.”
În asemenea atmosferă sumbră, într-o solitudine absolută, are loc o „răsturnare”.
„Unghia îngerească” de odinioară nu mai creşte, sau poate eul liric însuşi, căutând-o şi
cercetând-o, nu o mai recunoaşte. Înţelegem că e vorba despre mâna dreaptă, cea care ţine, de
obicei, condeiul şi este acum neputincioasă. Pentru versurile de acum îi sunt de ajuns unghiile
de la mâna stângă, mână care e asociată, conform unui vechi simbolism, maleficului,
demonicului: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai
crescut / Sau nu o mai am cunoscut.”
A două secvenţă (şi ultima) accentuează deznădejdea eului liric. Verbul la imperfect
“era” conferă caracter durativ şi evocator ȋntunericului care însoţeşte creaţia; caracterul
iterativ poate fi înţeles ca o perpetuare nu numai a lipsei de lumină; ci şi a disperării. Fiinţa
umană pare încremenită în neant. Cezura şi enunţurile scurte marchează încărcătura
emoţională a discursului poetic. Exteriorul accentuează solitudinea fiinţei umane; nu se aude
nimic, doar ploaia percepută ca o forţă agasantă a unei lumi care ignoră orice suferinţă. Este
evidentă opoziţia între fiinţă şi lume marcată prin deictice spaţiale(„departe”, „afară”).
Lumea închisă, în care viaţa este suprimată, mortificată, e figurată sumar. „Firida goală”,
peretele, întunericul semnifică un spaţiu închis, apăsător. E un mediu ostil, „aici” şi „afară” e
doar ploaie şi, din nou, întuneric. Durerea resimţită fizic, în unghia „ca o ghiară’, e mai ales
aceea a spiritului care îşi descoperă neputinţa, care nu găseşte nici prin creaţie calea de a
evada: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o ghiară /
Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am silit să le scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
În acest context, poezia devine „un eter subtil care pe toate le infuzează, o esenţă a
tuturor exigenţelor ca şi a existenţelor umane, chiar şi a celor penibile” (Nicolae Balotă).
Toate stările, nu numai sublime şi patetice, ci şi cele triviale, cotidiene, banale conţin poezie.
Conform ideilor exprimate programatic, şi în acest text se observă noutatea limbajului
arghezian. Inovaţia lingvistică presupune valorificarea tuturor registrelor, alegerea cuvântului
celui mai expresiv, mai şocant. De exemplu, pentru realizarea oximoronului din titlu, poetul
preferă forma arhaică a termenului „mucegai”, parcă pentru a spori cantitatea de urât pe care
o conţine. Metaforele potenţează starea de disperare a artistului care nu poate crea liber, care
îşi simte „puterile neajutate”. Tot aici, repetiţia („nici”) sau enumeraţia („taurul…
leul….vulturul”) subliniază absenţa graţiei divine. Comparaţia din ultima secvenţă („mă
durea mână ca o ghiară”) e expresia poetică a aceleiaşi suferinţe torturante.
În concluzie, aidoma baudelairianelor „flori ale răului”, „florile de mucegai” ale lui
Tudor Arghezi îşi află punctul de sprijin în moderna estetică a urâtului, iar oximoronul din
titlu devine procedeul dominant în acest ciclu al „mâinii stângi” cum am putea numi „Florile
de mucegai”.
Le-am scris cu unghia pe tencuială Stihuri de groapă,
Pe un părete de firidă goală, De sete de apă
Pe întuneric, în singurătate, Şi de foame de scrum,
Cu puterile neajutate Stihurile de acum.
Nici de taurul, nici de leul, nici de Când mi s-a tocit unghia îngerească
vulturul Am lăsat-o să crească
Care au lucrat împrejurul Şi nu mi-a crescut -
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Sau nu o mai am cunoscut.
Sunt stihuri fără an,
Era întuneric. Ploaia bătea departe,
afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă.
 Notițe:

Elemente reprezentative despre operă

Poezia este considerată cea mai îndrăzneață artă poetică care aparține vreunui clasic al
modernității, iar opera face parte din volumul omonim din 1931.

Subiecte posibile la BAC

Tema și viziunea despre lume sunt ilustrate prin:
- elemente de structură; -elemente de compoziție; -elemente de limbaj
Cele mai reprezentative mijloace de apartenență la modernism sunt ilustrate prin plasarea
eului problematizant în centrul discursului lirc, tema operei și înnoirea limbajului poetic;
Discursul liric este reprezentat sub forma monologului, iar secvențele sunt structurate sub
formă de strofe inegale ca număr de versuri.
La nivel stilistic, se observă prezența unui oximoron de origine baudelairiană: florile
argheziene se nasc din mucigaiul singurătății.
O notă caracteristică modernismului este folosirea intercalării, inversiunilor și construcțiilor
eliptice: ”o mai am cunoscut”, ”Sunt stihuri …/ Stihurile de acum”.
Alte elemente ale modernismului: libertatea prozodică, verslibrismul, ingambamentul.
Tema operei este reprezentată de condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, care
lasă urme adânci asupra sa.
Se observă prezența teoriei baudelairiene a esteticii urâtului specific creației argheziene, la fel
ca în poezia ”Testament”.
Viziunea despre lume este susținută de atmosfera sumbră a poeziei, a sugestiilor privind
pierderea timpului și apropierea de moarte prin prima strofă.
În a doua strofă, atmosfera apăsătoare se creează prin sarcina creației, a comunicării, care este
preluată de „unghiile de la mâna stângă”, simbol al maleficului.
Viziunea despre lume a poetului este confundată cu viziunea despre poezie, viziunea
modernă evidențiind o lume aparte, a închisorii, a izolării exterioare și a izolării.