OMUL IN CONCEPTIA LUI BLAISE

PASCAL
Blaise Pascal (19 iunie 1623 19 august 1662) a fost un
matematician, fizician i filosof francez avnd contribuii n numeroase
domenii ale tiinei, precum construcia unor calculatoare mecanice,
consideraii asupra teoriei probabilitilor, studiul fluidelor prin clarificarea
conceptelor de presiune i vid. n urma unei revelaii religioase n 1654,
Pascal abandoneaz matematica i tiinele exacte i i dedic
viaa filozofiei i teologiei.
n onoarea contribuiilor sale n tiin numele pascal a fost dat unitii de
msur apresiunii, precum i unui limbaj de progamare.S-a nscut
n Clermont la 19
iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand),
n
regiuneaAuvergne din Frana.
Pascal s-a ocupat i de filozofie, considernd c progresul tiinific
este scopul existenei omenirii. Oscilnd ntre raionalism i scepticism, el a
ales spre finalul vieii credina, fiind influenat nc de mic de credina n
Dumnezeu. De la vrsta de 14 ani Blaise Pascal participa alturi de tatl
su la ntlnirile abatelui de Mersenne, care aparinea ordinului religios de
la Minims, iar dup ce tatl su se rnete la picior i este ngrijit de doi frai
ai unui ordin religios de lng Rouen, Pascal devine profund religios.
Cea mai cunoscut lucrare filosofic a lui Pascal este ns Pensees, o
colecie de gnduri asupra suferinei umane i a ncrederii n Dumnezeu, o
lucrare apologetic cretin adresat noii lumi desacralizate. Aceast
lucrare cuprinde i celebrul pariu al lui Pascal, care ncearc s
demonstreze c Dumnzeu exist, folosidu-se de o teorie a probabilitilor.
nceput n corespondena cu Fermat pentru a demostra o problem a
jocului cu zarurile, Pascal presupune c toate cazurile apar la fel de uor,
pentru c Cineva, Supremul, avea grij s le distribuie astfel. Pariul s era :
dac Dumnezeu exist i sunt catolic, ctig viaa venic, supunndu-m
bisericii; dac nu, nu am nimic de pierdut. Concepia lui Pascal era, n
cuvinte puine:Dumnezeu exist pentru c este cel mai bun pariu, iar
Pascal avea nevoie de existena lui Dumnezeu pentru a ndrepta din cnd
n cnd dezordinea din Univers.
Citate de Blaise Pascal:

 Omul este o trestie, cea mai fragil din ntreaga natur, dar este o trestie
gnditoare.
Raiunea este metoda lent i ntortocheat prin care cei care nu tiu
adevrul l descoper.
Exist doar dou feluri de oameni: oameni sfini care se consider
pctoi i oameni pctoi care se consider sfini.
Dac m ncred n Dumnezeu i El exist, ctig infinit. Dac m ncred n
Dumnezeu i El nu exist, nu pierd nimic. Dac nu am ncredere n
Dumnezeu i El exist, pierd infinit. Dac nu am ncredere n Dumnezeu i
El nu exist, iari nicio pierdere.
Adevrul este att de ntunecat n aceste timpuri i minciuna att de
fixat, nct n-am fi n stare s cunoatem adevrul, dac nu l-am iubi.
O spun doar ca un fapt pe care nu-l comentez: daca toti oamenii ar sti ce
spun ceilalti despre ei, n-ar mai exista in lume nici macar patru prieteni.
Pariai c Dumnezeu exist. De ctigai, ctigai tot; de pierdei, nu
pierdei nimic.
Dumnezeu nu este atotputernic. De ce? Pentru c El nu poate construi o
piatr pe care s nu o poat ridica, nu poate construi un zid pe care s nu-l
poat sri.

OMUL in conceptia lui Blaise Pascal in opera Cugetari La inceput

omul a inceput sa-si puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a
naturii care-l inconjoara, si abia intr-un tarziu a inceput sa-si puna intrebari
despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este
finalitatea mea? Atentia filosofiei s-a indreptat asupra omului odata cu
sofistii, mai apoi continuand cu Socrate si cu Platon. Odata transferata
atentia, in filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a nascut
antropologia: stiinta care studiaza omul. Astfel, omul a devenit centrul de
meditare filosofica si masura a tuturor lucrurilor. Urmand firul filosofilor si
a conceptie lor despre om ajungem si la cel mai important antropolog
crestin al secolului al XVII-lea, Blaise Pascal, care in opera sa cea mai
importanta, Cugeari si mai ales in ultimele cinci capitole alea acestei
opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o fiinta medie, nici
inger si nici bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul
in natura? Un nimic in raport cu infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat
la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza putin despre cunoasterea
generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei
umane, cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma,
mizeria omului. Astfel, autorul introduce in antropologia sa si o anumita

doza de religiozitate caracteristica persoanei sale, el insusi fiind, printre

altele, un bun crestin. "Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un
neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce priveste neantul,
mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua
extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din
care se trage decat de infinitul in care este inghitit." Astfel incepe Pascal
sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind totul si nimic in acelasi timp,
situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot
ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si din cauza caldurii
excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si
din cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa
caute o cale de mijloc, caci altfel, din dorinta de a ridica un turn care sa
atinga infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant, pe marginea
abisului cel mai intunecat ce se deschide in fata sa.
Omul nu este capabil prin natura sa de a
afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om
adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul sar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca
dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el
continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane,
cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale.
Ajunge astfel sa si-l imagineze fara maini si fara picioare, dar se blocheaza
in momentul in care ar vrea sa-l conceapa fara cap caci experienta ii
spune ca omul gandeste cu ajutorul lui si fara de gandire omul este de
neconceput. Astfel, el sustine ca omul este pentru el insusi cel mai
important scop al naturii, caci nu poate concepe ce este trupul si mai
putin chiar ce este spiritul si aproape deloc ca un lucru oarecare cum este
corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba
din natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o
fiinta finita. Ca atare, el este o problema pentru cunoastere, pentru ca nu
se poate cunoaste finitul fara a se cunoaste totul, crede Pascal.
Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca obiectul sau este un
obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a
omului. El, omul, isi poate cunoaste in felul sau propria natura finita, dar
despre natura infinitului si a lui Dumnezeu el nu poate insa spune nimic
temeinic in afara credintei. Iar finitul devine un pur neant in prezenta
infinitului, de unde rezulta direct tragedia conditiei omenesti, aceea de a fi
un nimic, o minuscula existenta contingenta, pe fondul imensitatii spatiilor
eterne.
Fiinta umana este atat de sensibila,
incat, spune autorul "nu este nevoie ca intreg universul sa se inarmeze
pentru a-l strivi pe om" fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vant sau un
strop de apa care sa-l aplece si sa-l doboare la pamant. Dar omul este
nobil pentru ca este constient ca moare, lucru care nu se poate afirma si
despre univers, caci acesta din urma nu constientizeaza avantajul sau
asupra omului. Pascal vede in om un rege deposedat deoarece desi are
cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toata
demnitatea noastra sta in cugetare." Pascal considera omul o mare

enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat

la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa.
Pascal dimpotriva, include o realitate in alta, sondeaza mizeria in
profunzime pentru a cunoaste mai bine maretia: pe masura ce inainteaza
mai adanc in noaptea mizeriei, el descopera in fiinta umana si mai multa
maretie, dar si mizerie. in ceea ce priveste vanitatea omului autorul
vorbeste de faptul ca nu se bucura de viata continuta de propria-i fiinta,
dar se forteaza sa para ceea ce nu este, astfel incat sa isi atraga respectul
semenilor sai de partea sa Pascal noteaza: "Vanitatea este atat de adanc
inradacinata in sufletul omului, incat pana si un soldat, o ordonanta, un
bucatar sau un hamal se lauda si vrea sa aiba proprii admiratori. Acelasi
lucru este valabil si pentru filozofi". In aceasta fuga necontenita de sine,
omul ajunge pana acolo incat il considera infam pe acela care nu si-ar da
viata pentru a-si pastra onoarea in fata lumii, caci "dulceata gloriei este
atat de mare, incat orice lucru careia ii este atasata devine placut si demn
de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal
descopera faptul ca aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate
care ne face sa citim anumite opere si sa vizitam anumite locuri exotice
doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata celorlalti.
Tot curiozitatea este
cea care ne impiedica sa traim prezentul, caci ne indreapta atentia ori
spre un viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre
trecut, ale carui evenimente imuabile nu ne mai apartin si dau nastere
unei stari de nostalgie: "Astfel noi nu traim niciodata, ci doar speram sa
traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane, autorul puncteaza
asupra slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare
mai degraba in cei care nu o cunosc decat in cei care sunt constienti de
ea", si continua rationamentul "Daca suntem prea tineri nu putem judeca
lucrurile bine. Daca suntem prea in varsta, la fel. Daca nu gandim destul,
sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem gasi adevarul." Eul
poate fi incomod pentru ceilalti, deoarece "vrea sa ii inrobeasca", si este
pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece vrea sa devina centrul a tot:
Fiecare eu este dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul moral
nu este decat un impostor, deoarece onorabilitatea sa este doar o fatada,
iar prima victima a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub amenintarea
infinitului a transformat omul intr-un mister chiar si pentru el insusi. Pascal
se intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect
de contradictie, ce miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de
pamant; purtator de adevar, un munte de incertitudine si eroare; gloria si
rebutul universului" Pascal foloseste pentru a defini omul cu predilectie
oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste contrariile ii permite sa
demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii
uimitoare. In cele din urma, omul este prins intre cele doua moduri de a
cunoaste: prin intermediul ratiunii si/sau al simturilor, acestea doua
inselandu-se una pe alta. Astfel simturile inseala ratiunea, ca la randul lor
sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie nici
ratiunea nici simturile, ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa

intre in interiorul sau ca sa vada ceea ce este acolo, caci stie ca ce se afla
acolo nu va face decat sa-l intristeze.
Fiinta umana
este intr-o permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere,
spre grijile de azi si de maine si nimic altceva in afara acestora, iar atunci
cand vrea sa-si regaseasca pacea interioara, linistea deplina, se duce la
mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa contemple, dar nu il
pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu el insusi, sa stea
in locuinta sa interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu
ar trai." Dar viata noastra se scurge astfel: ne propunem un scop bine
determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele din urma reusim sa-l
ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata,
aceasta devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de
cucerit. Multe dintre meditatiile pascaliene din Cugetari, asupra unor
probleme importante si astazi, au facut ca aceasta scriere sa fie citita cu
mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios, ceea ce
probeaza caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor
sa recunoasca aspectul universal existential al dimensiunii religioase.
Blaise Pascal, in Cugetari, ne ofera o imagine a omului aflat intr-o continua
lupta cu sine si cu limitele sale in descoperirea adevarului ce il inconjoara.