Flori de mucigai

De Tudor Arghezi
Indiscutabil, Tudor Arghezi este un mare poet, un poet total care acoperă, biografic
vorbind, mai multe epoci literare fără să poată fi integrat într-un anumit curent. A fost
simbolist, dar și antisimbolist, a fost parțial expresionist, dar a și negat ușor expresionismul, a
scris lieduri, dar a explorat și zonele grotescului. S-a manifestat în toate domeniile literare-
poezie, proză, teatru, publicistică - ilustrându-le cu aceeași strălucire. Tudor Arghezi
realizează în lirica românească interbelică o reformă comparabilă cu cea a lui Eminescu în
secolul XIX-lea, atât prin temele abordate, cât și prin inventivitatea lexicală și, mai ales, prin
spiritul de revoltă și nonconformismul lirismului său .

Considerată cea mai îndrăzneață artă poetică aparținând unui clasic al modernității,
poezia ,,Flori de mucigai” deschide volumul omonim din 1931, având la bază – ca element
biografic prezent și în ,,Poarta neagră” – perioada detenției autorului în închisoarea Văcărești,
din motive politice. Apartenența textului la modernism se vădește prin substratul filosofic
profund al acestei meditații pe tema condiției umane; prin valorificarea categoriei negative a
urâtului care atrage după sine înnoirea limbajului poetic și încălcarea unor canoane ale
prozodiei clasice și printr-o nouă perspectivă asupra creației și a creatorului care prin efort
face posibilă metamorfoza materiei în spirit și a urâtului în frumos.

Anticipată de versurile din ,,Testament” - ,,Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am

frumuseți și prețuri noi”, poetica exprimată în ,,Flori de mucigai” trimite la ideea unei creații
care nu este rodul inspirației divine, ci o trudă, o sforțare lăuntrică, frământarea îndelungată a
cuvântului în absența unor resurse adecvate, valorificând un limbaj artistic considerat anterior
nepoetic. ,,Slava de foc”, metaforă a inspirației divine, din poezia ,,Testament”, devine
imposibilă în această lume sumbră, ostilă poeziei, lăsând să se manifeste doar ,,slova făurită”
de un creator captiv într-un mediu ostil, într-un spațiu al tenebrelor, care astfel se
încrâncenează să-și încerce mântuirea prin scris. De aceea, poezia ,,Flori de mucigai” cultivă
o antiartă, o renunțare la sacru, o negare totală a poeziei ,,inspirate”. De altfel, inclusiv
imaginea canonică a scriitorului așezat la masa de scris în așteptarea inspirației este înlocuită
cu cea a unui creator care scrie ,,pe întuneric, în singurătate”, scrijelind ,,cu unghia pe
tencuială”, într-un cadru care presupune însingurare și suferință.

Originalitatea viziunii argheziene vine deci din atitudinea sfidătoare față de un mod de
a concepe arta considerat desuet. Dar la fel de modernă este poezia și prin valorificarea
categoriei negative a urâtului, inspirată de experiența carcerală a autorului. Născute din
reconstituirea unor realități degradate, diforme, de la marginea societății, versurile argheziene
transfigurează aspectele sordide, umilința și mizeria în metafore îndelung elaborate, exercițiu
poetic cunoscut sub numele de ,,estetică a urâtului”. Chiar titlul, construit oximoronic și
intertextual (cu ,,Florile răului” lui Charles Baudelaire) sugerează ,,răul” organic al lumii pe
care poetul va căuta să îl sublimeze artistic. Căci ,,florile” argheziene se nasc, dramatic și
ironic, din ,,mucigaiul” singurătății, al mizeriei și al decăderii. Așadar, ,,florile de mucigai”
conotativ sunt micile pâlpâiri de libertate spirituală ale unei lumi ce se salvează astfel din
întunericul unui univers degradat fizic.

Tema poeziei o constituie condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, într-
un adevărat infern uman. Pentru a ilustra tema, Arghezi creează un pretext epic. O primă
secvență – ancoră prin care se dezvăluie condiția existențială a creatorului o reprezintă chiar
versurile care deschid poezia: ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială, / Pe un perete de firidă
goală.” Textul debutează ,,ex abrupto”, șocând prin absența complementului direct și prin
folosirea termenului ,,unghia”, metaforă a creației, indiferent de auspicii. Șochează și locul
unde sunt scrise noile stihuri: pe tencuiala peretelui unei firide goale, într-o atmosferă de
claustrare, într-un univers infernal în care domină suferința și singurătatea. Deși par a evoca
atmosfera detenției, aceste prime versuri dezvăluie, în fapt, mitul jertfei creatoare într-o
variantă modernă: poezia reprezintă o coborâre a unui Orfeu – creatorul de artă în imperiul
întunericului propriei ființe, acolo unde sălășluiește Răul și o mântuire a sa prin intermediul
scrisului, singura posibilitate de a depăși limitările propriei existențe.

Prin simetrie, versul care încheie poemul ,,și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”, conține ideea artei ca formă de supraviețuire a umanului. Așa cum observă Nicolae
Balotă în ,,Opera lui Tudor Arghezi”, autorul nu adoptă figura poetului damnat,
ci ,,consemnează” etapele transformării interioare, în relație cu arta sa. În acest context, verbul
,,m-am silit” arată efortul conștient și asumat de răzbire / ridicare la lumina” creației, în
ciuda ,,întunericului” din jur.

Din punct de vedere compozițional, discursul liric ia forma unui monolog liric,
confesiunea unui eu care se proiectează în text prin indici ai persoanei I: ,,am scris”, ,,m-am
silit”, ,,am lăsat”.

Poetul e un damnat, părăsit de harul divin, adâncit în singurătate, trăind acut senzația
pierderii de sine: ,,cu puterile neajutate”. Dar spațiul-cavou bacovian nu provoacă aici
sentimentul unei singurătăți existențiale, senzația vidului interior este atenuată de intimitatea
pe care i-o dau aceste stihuri.

Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două strofe inegale, în care se
observă inovația prozodică modernistă. Deși păstrează o rimă împerecheată, versurile au
măsură inegală și o muzicalitate interioară.

Prima strofă, mai amplă, este organizată în trei secvențe lirice prin care se delimitează
trei idei poetice importante. Primele șapte versuri construiesc o poetică a absenței inspirației
divine. Versurile se nasc într-un cadru dominat de singurătate, în care poetului îi sunt refuzate
și instrumentele clasice de scris și intervenția harului divin (,,cu puterile neajutate/ Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul” animale simbolice în iconografia creștină pentru
evangheliști). Cea de-a doua secvență, alcătuită din următoarele cinci versuri, surprinde, prin
intermediul unei ample enumerații, diversitatea metaforelor închise în versurile argheziene.
Creația sa e atemporală ,,stihuri fără an”, e născută din conștiința limitării omului ,,stihuri de
groapă” și ivită din lipsuri și suferințe: ,,de sete de apă / Și de foame de scrum”.
 A treia secvență a primei strofe surprinde condiția dramatică a poetului care așteaptă în
zadar recuperarea harului creator, sperând într-o ,,vindecare”. ,,Unghia îngerească” tocită nu
mai crește la loc, deci omul nu mai are acces la cunoașterea pe calea harului divin.
Interesantă, licența poetică din ultimul vers al acestei secvențe ,,Nu o mai am cunoscut”,
constând în perturbarea topicii, subliniază tocmai incapacitatea cuvintelor de a recupera
organizarea lor firească, dar și eforturile unui creator în criză, a cărui mână totuși nu
contenește a scrie.

Ultima strofă, corespunzând ultimei secvențe lirice, propune imaginea unui univers
exterior la fel de ostil ca și cel interior: ,,Era întuneric. Ploaia bătea departe afară”. Atmosfera
aceasta apocaliptică nu îndeamnă deloc la melancolie. Durerea fizică și neputința de a
continua să scrie sunt depășite prin asumarea unui alt fel de a scrie, în registrul urâtului,
cu ,,unghiile de la mâna stângă”.

În concluzie, poezia argheziană „Flori de mucigai" este o artă poetică reprezen tativă
pentru modernismul interbelic, prin apelul la categoriile negative (estetica urâtului,
transcendenta goală, insolitul artei etc.), prin folosirea unor metafore-cheie, dar şi prin
eliberarea de constrângerile formale tradiționale (organizarea strofică inegală, măsura
variabilă, folosirea ingambamentului).