Flori de mucigai de tudor arghezi eseu

FLORI DE MUCIGAI DE TUDOR ARGHEZI eseu

Poet modern, pentru care poezia este o forma de a exista, Arghezi impune
un nou model de poezie, bazat pe relatia eu-lume-creatie, pe valorificarea
banalului cotidian.

Un teritoriu liric pe care-l ia poetul in stapanire este cel al "esteticii

uratului" iar la nivelul lexicului opereaza cu un limbaj, apoetic,
argotic. Prin sintaxa poetica originala si moderna, Tudor Arghezi contribuie
la innoirea liricii romanesti posteminesciene.

Cu volumul " Flori de mucigai", scria G Calinescu "putem afirma ca poezia

lui Arghezi autentica, lipsita de orice ecouri straine, aici incepe". Este si
momentul plasarii poetului in modernism, datorita tematicii abordate:
lumea inchisorii, un univers marginalizat care este prezentat sfidand
canoane si conventii, anumite tiparii ale creatiei liricii romanesti.

Poezia de fata ilustreaza cateva trasaturi ale modernismului poetic

interbelic; este vorba in primul rand de depoetizare, fenomen intalnit si in
creatia bacoviana. Depoetizarea exprima refuzul modernistilor de a mai
accepta convetiile poeziei traditionale: scrisul frumos, abundenta figurilor
de stil.

Volumul se deschide cu o arta poetica,intitulata sugestiv "Flori de

mucigai".Titlul aminteste de "Florile raului" ,"Le fleurs du mal" ale lui
Charles Baudelaire,numai ca poetul roman inlocuieste termenul"raul" cu
un simbol estetic "mucegaiul" sugerand prin sonoritate si sens uratul
existential.

Oximoronul din titlu in care stau alaturi florile,symbol al frumusetii cu un

lexem opus,"mucigai",creeaza o metafora argheziana a esteticii
uratului.Prin sensul denotativ al sintagmei "flori de mucigai",poetul
ancoreaza imaginarul poetic in sfera spatiului inchis,umed,specific
inchisorilor.In sens conotativ simbolizeaza mica palpaire de umanitate
care dainuie in intunericul fiintei degradate.

Poezia formulate ca un monolog liric,o confesiune a eului poetic care isi

asuna conditia de artist,fascinat de zonele intunecate ale sufletului uman,
dezvolta tema conditiei existentiale a creatorului si pe aceea a creatiei.

La nivel compozitional, cele doua strofe inegale de 16 respectiv patru

versuri, se organizeaza in patru secvente poetice.
Prima secventa surprinde conditia neobisnuita a poetului,
conturand un imaginar al temnitei. Se stie ca T. Arghezi a fost inchis intre
anii 1918 - 1919 la Vacaresti ca urmare a pamfletului
"Baroane". Spatiul este unul al claustrarii. Incipitul debuteaza cu un verb
la persoana I singular "le-am scris identificand prezenta eului
liric. Cuvintele "pe un perete de firida goala", "pe intuneric", "in
singuratate", apartin campului semantic al inchiderii, al unui spatiu ostil
poetului, cuvintele devenind metafore ale conditiei umane. Regimul
penitenciar inchide, parca definitiv, o umanitate de
periferie. Corespondentul sau temporal este noaptea, la adapostul careia
cresc "florile de mucigai". Solitudinea eului este proiectata cosmic, prin
raportarea la parintii textelor sacre: Luca, Marcu si Ioan, asupra carora a
coborat harul divin exprimat prin simbolurile biblice: taurul, leul,
vulturul. Lipseste, in chip semnificativ, Matei si simbolul sau
transcendental - ingerul.

Eul se distanteaza de marii apostoli prin absenta inspiratiei divine, fiind

nevoit sa scrie "cu puterile neajutate" deci fara iluminarea lui Dumnezeu.

Secventa a doua defineste poezia, ilustrand estetica uratului, prin

prezenta unor cuvinte simbol. "Stihuri fara an" defineste geografia, spatiul
inchisorii, in care fiinta umana pierde notiunea timpului. Aceasta
lume este impregnata de manifestarile raului: "stihuri de groapa", groapa
fiind si o metafora pentru conditia umana care este supusa sfarsitului
inevitabil. In acest mediu al materialitatii grele, omul aspira in secret spre
puritate "de sete de apa". Foamea si scrumul sunt si ele simboluri ale
arderii poetice pana la mistuire. Este un nou mod de a scrie, "unghia
ingereasca" care "s-a tocit" ar putea fi o metonimie pentru arta
traditionala, caracterizata printr-o scriere frumoasa si perfecta. Unghia
ingereasca ca figura de stilistica este si ea o metafora, simbolizand
inspiratia poetica de natura divina pe care poetul nu o poate recupera din
cauza ostilitatii mediului.

Secventa a treia revine la scenariul epic initial, conturand imaginea

spatiului exterior la fel de ostil ca si cel interior "Era intuneric. Ploaia batea
departe, sufera". Mana dreapta care, de obicei, tine condeiul, a devenit
rigida si dureroasa ca o gheara, refuzand sa stranga intre degete creionul.
Mana stransa reprezinta un simbol al disperarii. Poetul nu vrea sa ascunda
adevarul lumii infatisate. De aceea s-a silit sa scrie cu unghiile de la mana
stanga, pentru noile versuri "blestemate" ele ii erau de ajuns. Verbul "a
sili" evoca ideea supunerii la o dorinta interioara, chiar o porunca mai
puternica decat durerea fizica. Atitudinea eului este una de revolta,
specifica poeziei moderne. Procedeul sugereaza deci o modificare a
registrului liric: intrarea intr-o alta zona tematica, renuntarea la prozodia
clasica in favoarea celei moderne. In simbolistica indo-crestina,
"stanga este directia infernului, dreapta a paradisului".

Limbajul arghezian are marele merit de a renunta la cuvintele "nobile".

Poezia se supune de la inceput unor determinari negative: eul liric traieste
intr-un mediu lipsit de atributele divine, versurile sunt scrise "Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul". Repetitiile dau si
ele o nota specifica poeziei: stihuri fara au/ Stihuri de groapa/ Stihurile
de-acum sau "Au lasat-o sa creasca/ Si nu a mai crescut" demonstrand ca
aspiratiile umane sunt lipsite de putere si implinire. Sunt valorificati
termeni vechi ca: "stihuri", "mucigai", sintaxa este arhaica "Sau nu o mai
am cunoscut". Expresivitatea textului isi are sursa, printre altele, in
folosirea adjectivului metaforic, care determina substantivul "stihuri de
groapa", "stihuri fara au".

In concluzie "Flori de mucigai" de Tudor Arghezii este o arta poetica

moderna prin inspiratia din lumea inchisorii; prin cultivarea "esteticii
uratului",prin eliberarea poeziei de constrangerile clasice sub aspectul
limbajului si al structurii compozitionale.