Sunteți pe pagina 1din 2

Tren de plăcere

de Ion Luca Caragiale


-schiţa-
I.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română, dar numele său este
legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe, în care se vădeşte un analist lucid şi ironic al societăţii româneşti din
vremea sa, un scriitor realist şi moralizator, dovedind un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii
umane.
Înzestrat cu o „inteligenţă spăimântătoare” (Garabet Ibrăileanu) şi cu o imaginaţie ieşită din comun, el
foloseşte cu măiestrie ironia, satira şi sarcasmul pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura
personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat
viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, personajele sale trăiesc în orice
epocă şi societate prin vicii, impostură, ridicol şi prostie. Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face
„concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este „realismul tipic”.
Scriitor realist, I.L. Caragiale creează o galerie de tipuri umane reprezentative nu numai pentru epoca sa,
ci pentru întreaga societatea românească din orice timp, de aceea se spune despre acest inegalabil scriitor că este
„contemporan” cu noi.
Schiţa satirică “Tren de plăcere”, scrisă în august 1900, este o naraţiune la persoana a III-a, naratorul
omniscient relatând întâmplările într-un interval de timp scurt - pe durata unei călătorii cu trenul şi un spaţiu de
desfăşurare restrâns. Fiind o operă epică, autorul îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi
dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările povestite cronologic.
Titlul sugerează o călătorie cu încărcătură emoţională, efectuată cu trenul pentru a vedea locuri şi
oameni noi.
Tema succintă, intriga simplă şi substanţa epică bogată ilustrează excursia de agrement pe care familia
Georgescu o întreprinde la Sinaia, pe care sarcasmul auctorial o transformă într-o pierdere stupidă de vreme,
într-o agitaţie ridicolă.
Incipitul schiţei Tren de plăcere este reprezentat de intriga subiectului: „S-a hotărât, care va să zică...”,
exprimând încă de la început decizia soţilor Miţa şi Mialache Georgescu să meargă într-o excursie la Sinaia cu
„trenul de plăcere”, care urmează să plece sâmbătă din Gara de Nord, la orele trei fără cinci după amiaza. Ionel
şi „gramama”, soacra lui Mialache, vor merge şi ei în această călătorie „de plăcere”.
În expoziţiune se prezintă pregătirile care se fac în vederea plecării. După ce cucoanele s-au hotărât
asupra toaletelor pe care le vor purta, consideră că cel mai potrivit pentru „puiul” lor este „uniforma de
vânători’„ asemănătoare cu cea a prinţului Carol.
Întors de la serviciu, Mialache se enervează că soacra sa, cocoana Anica, nu plecase încă spre gară şi că
o să piardă trenul, aşa că aceasta se grăbeşte „să caute tramvaiul”. Familia Georgescu, având şi „un coşuleţ
elegant cu provizii”, se urcă într-o birjă şi ajung în Gara de Nord mai devreme cu aproape o oră, apoi se urcă la
clasa I.
Urmează desfăşurarea acţiunii care ocupă cea mai mare întindere în schiţă, ilustrând sejurul petrecut
de familia Georgescu în frumoasa staţiune montană. Ajunşi la Sinaia, familia Georgescu ia o birjă „şi merg
drept la parc”, unde cântă muzica militară, urmând să se ducă la hotel Regal, „ca să se asigure de o odaie cu
două paturi
Seara, d. Georgescu îşi lasă soţia pe o bancă în parc şi pleacă împreună cu „puiul” la gramama, pentru
că-i era foame. Causticul narator exclamă „Fatalitate!”, deoarece la Mazăre nu erau locuri şi gramama fusese
trimisă la hotel Manolescu. Aici află că, din lipsă de odăi, „fatalitate!”, fusese îndrumată spre hotel Voinea.
După ce-i cumpără o franzelă şi-i dă să bea apă copilului, cei doi se abat prin parc, ca s-o anunţe pe madam
Georgescu, dar „Fatalitate!”, ea nu este de găsit.
Tatăl îl lasă pe Ionel să se odihnească pe o bancă şi pleacă în căutarea soţiei dar, negăsind-o, se întoarce
„să ia pe puiul”, însă, „Fatalitate!”, nici copilul nu mai este acolo unde îl lăsase. Un domn îi spune că băieţelul
plecase „cu o damă” care-i zicea „puiule” şi el „mamiţico”.
Flămând şi epuizat după o alergătură de cinci ceasuri, d. Georgescu se aşază pe o bancă în parc, prilej
pentru narator de a surprinde, printr-un monolog interior, gândurile negre ale personajului, care consideră că cea
care a provocat toată această încurcătură este cocoana Anica, „dumneei face toate încurcăturile”.
În cele din urmă, tot cocoana Anica îl găseşte, târziu în noapte, pe banca din parcul pustiu. Cu nervii
întinşi la maximum, Mialache se dezlănţuie, amândoi ţipă şi se jignesc reciproc până când, în sfârşit, se
dumireşte că soţia sa îl aştepta „la Sfânta Ana”.
Sfârşit de oboseală, Mialache refuză să plece după ei şi se aşează „să supeze” cu soacra sa. În dimineaţa
următoare, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot puternic, ceata, alcătuită din şapte-opt persoane, se-
ntorcea „de la Urlătoare” şi nicidecum de la Sf. Ana, ceea ce-l face pe Mialache să se felicite că nu pornise după
ei.
Finalul schiţei ilustrează extazul doamnei Georgescu, al cărei suflet este „încărcat de fermecătoare
amintiri” şi ale cărei gânduri zboară la menuetul pe care-l cânta d. Mişu: „- Ah! mamiţo! menuetul lui
Pederaski..., mă-nnebunesc!”.
I.L. Caragiale este la fel de bun cunoscător al limbajului şi mentalităţii de mahala, precum este
desăvârşit în relevarea moravurilor politice, de unde reiese un foarte dezvoltat spirit de observaţie al vieţii în
toate zonele ei sociale: „Eu nu scriu decât despre viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi
nici mă interesează”.