Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar

în volum a apărut abia în 1906, fiind considerat „cel mai bun roman al nostru,
înainte de Ion” (Şerban Cioculescu) şi „aproape o capodoperă”, (George
Călinescu), deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt evocate cu o
remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.

Ca orice roman, Mara este o specie a genului epic, în proză, de mare

întindere, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative
organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată.
Personajele numeroase, de diverse tipologii şi etnii dar bine individualizate,
sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează
o imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este
naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din
propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului
interior.

Structura şi compoziţia romanului

Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmăreşte

destinul eroinei şi romanul iubirii, care ilustrează formarea şi consolidarea
cuplului erotic Persida-Naţl. Perspectiva narativă (situaţia diegetică) defineşte
punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) asupra
evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieşită din
relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”,
argumentând caracterul obiectiv (doric) al romanului.

Perspectiva tradiţională a romanului valorifică monografia etnografică, prin

descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare
la cultura şi mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste
meleaguri: români, saşi, unguri. Cele 21 de capitole ale romanului au titluri
semnificative pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii mamei, Maica
Aegidia, Furtuna cea mare, Ispita, Datoria, Blestemul casei, Norocul
casei, Pace şi linişte etc.

• Ioan Slavici

Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre

iubirea de oameni şi stringenţa respectării normelor etice, iar naratorul
obiectiv, prin intermediul personajelor, comunică naratarului propriile concepţii
morale, sentimentele şi atitudinea faţă de colectivitatea eterogenă a Ardealului
de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Titlul

Titlul este reprezentat de personajul eponim (care dă numele operei), întrucât

această creaţie este, mai întâi, „romanul Marei”, al cărei destin constituie axa
fundamentală a epicii, fiind şi „prima femeie-capitalist din literatura noastră”
(Nicolae Manolescu). Pe ea n-o interesează averea, ci banii, care îi aduc
respect şi împăcare. Mara se încadrează în vederile etice ale autorului, care
considera că oamenii trebuie să fie chibzuiţi, harnici şi virtuoşi, ea
întruchipând un adevărat exemplu de moralitate.

Tema

Tema susţine caracterul tradiţional şi realist al romanului, ilustrând fresca

socială a lumii ardeleneşti, cu moravurile ei specifice, într-un spaţiu real
aşezat la interferenţa satului cu oraşul, într-un târg transilvănean, Radna,
situat lângă Lipova şi aproape de Arad.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală este cronologică, acţiunea fiind plasată la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când relaţiile capitaliste
incipiente evoluează spre structuri sociale meşteşugăreşti, cu ancestrale
rânduieli stricte şi cu o anumită psihologie, proprii burgheziei aflate în
ascensiune, în această operă, autorul obiectiv opinează că preocuparea
Marei de a strânge bani este numai o „zgârcenie grijulie” (Nicolae Manolescu)
faţă de bunăstarea copiilor ei, care nu degenerează în lăcomie şi nu o
dezumanizează pe eroină. Evoluţia Persidei şi a lui Trică urmărită de autor de
la copilărie la maturitate conferă operei caracter de bildungsroman.

Construcţia şi momentele subiectului

Acţiunea

Acţiunea romanului se axează pe succesiunea secvenţelor epice, înlănţuite

prin naraţiune, descriere şi dialog şi pe mai multe planuri narative care
urmăresc destinele personajelor.

Expoziţiunea

În expoziţiune, incipitul constă în prezentarea personajului principal, Mara

Bârzovanu, „o precupeaţă” din Radna şi prin fixarea locului unde urmează să
se petreacă acţiunea, caracteristici specifice romanului tradiţional. Mara
rămăsese văduvă cu doi copii, „sărăcuţii de ei”, dar era încă tânără, voinică,
harnică şi nu se plângea de noroc. Bărbatul său, Bârzovanu, fusese „mai mult
cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse viaţa stând mai ales „la birt decât
acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe
dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase.

Realismul romanului

Realismul romanului se argumentează, încă din expoziţiune, printr-o pauză

descriptivă, care conturează monografia zonei ardeleneşti. Radna se află pe
malul drept al Mureşului, iar peste râu, pe malul stâng, este situată Lipova, de
unde, până la Arad se fac numai „două ceasuri”. Tradiţionalismul operei se
profilează şi prin ancestrala credinţă creştină a locuitorilor ardeleni, care
construiseră pe coasta dealului mănăstirea minorităţilor, „Maria Radna”,
biserică românească existând numai la Lipova.

Relaţiile capitaliste incipiente, proprii burgheziei aflate în ascensiune, sunt

reprezentate de Mara, care face negoţ, „vinde ce poate şi cumpără ce
găseşte”, duce de la Radna „ceea nu găseşti la Lipova ori la Arad” şi aduce
de la Arad „ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova”. Marţi dimineaţa îşi
aşază „şatra (macat, covor) şi coşurile pline” în târg la Radna, joi trece
Mureşul şi-şi întinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleacă la Arad, „în
piaţa cea mare”, unde se adună lume multă, din şapte ţinuturi.

Adesea, Mara mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul
podului, pe unde trecea toată lumea, cu sau fără treabă. Ea respectă,
instinctiv, un principiu esenţial al economiei capitaliste, preferă să dea tot ce
are de vânzare pe „câştig puţin”, decât să-i „clocească” marfa şi să se
întoarcă acasă cu ea. Ca să nu-i lase singuri, Mara îi poartă după ea pe cei
doi copii, Persida şi Trică, prin târguri, de aceea ei sunt „nepieptănaţi şi
nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei”, dar îi iubeşte mult şi este foarte
mândră de ei: „Tot n-are nimeni copii ca mine!”.

Mara îşi strânge banii cu îndârjire şi-i păstrează în trei ciorapi: „unul pentru
zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea
pentru Trică” şi nu trecea nicio zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un
creiţar. Avea ambiţia să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în
breasla cojocarilor. Copiii s-au făcut mari şi, odată cu ei „au crescut şi
ciorapii”. Pe fată o duce la mănăstirea din Radna şi o dă în grijă maicii Aegidia
pentru o educaţie aleasă, iar pe Trică îl angajează ucenic „pe patru ani” la
Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.
Intriga

Frumuseţea şi farmecul Persidei îl fascinează pe Naţl, feciorul lui Anton

Hubăr, măcelar la Lipova, declanşând intriga romanului. Tânărul fusese
ucenic, de doi ani ajunsese calfă, iar acum, aşa cum erau rânduielile
tradiţionale ale breslei, trebuia să mai facă „doi ani de călătorie” ca să ajungă
patron. Persida se îndrăgosteşte, la rândul ei de Naţl şi refuză cu fermitate să
se mărite cu teologul Codreanu, spre marea supărare a Marei, care voia s-o
vadă preoteasă. Pentru dragostea ei, Persida sfidează cu hotărâre şi
brutalitate prejudecăţile vremii, între care aceea că Naţl era neamţ, zbuciumul
ei interior pendulând între „respectarea valorilor generale, obşteşti, impuse de
tradiţie, şi simţirea pentru Naţl, egoistă, individualistă” (Nicolae Manolescu).

Se remarcă aici conflictul erotic exterior, între Persida şi varietatea etnică a

comunităţii. Autorul consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi
tineri: „Dragostea Persidei este de un dramatism răscolitor. Nimeni până la
Slavici n-a descris dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta
adâncime şi vigoare realistă, cu atâta poezie”, afirma Pompiliu Mareea. Când
împlineşte 18 ani, Persida se căsătoreşte, în taină, cu Naţl şi fug împreună la
Viena, ca el să-şi termine perioada de călătorie, care îi va da dreptul să
devină maistru măcelar.

Revenind la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l conduce mai

ales Persida, deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să
trândăvească, ba chiar îşi bate soţia atunci când îi reproşează că prietenii de
băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le făcuse însumau datorii foarte
mari. Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe care o
căpătase la mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternic? din cauză că
muncea din greu toată ziua. Pe de altă parte, fata are mustrări de conştiinţă
pentru cununia lor făcută fără binecuvântarea părinţilor şi cu discreta
complicitate a preotului Codreanu care, având o slăbiciune pentru Persida, nu
putuse rezista rugăminţilor ei şi făcuse slujba religioasă de nuntire.

În sufletul tinerei se manifestă un puternic conflict interior, între datoria de fiică

şi iubirea pentru bărbatul ei. Prin mijlocirea fratelui ei, Trică, Persida
restabileşte relaţia cu Mara, care o ajută să depăşească necazurile şi să-l
aducă pe Naţl la un comportament marital firesc. Persida naşte un băieţel,
bucuria evenimentului şi botezul o împacă pe Mara cu părinţii lui Naţl, episod
ce constituie punctul culminant al romanului.
În alt plan epic, naratorul omniscient relatează în mod obiectiv destinul lui
Trică. Angajat ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor, Trică este cuminte şi
harnic, devine calfă, dar refuză să devină ginerele stăpânului, deşi acesta şi-
ar fi dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu stoicism şi
avansurilor pe care i le face soţia patronului, Marta, şi vrea numai să devină
meşter cojocar pentru a avea o viaţă independentă.

Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe frontul
din Italia, este rănit „în şold de o ţandăra de bombă” şi internat într-un spital
din Verona. Întors acasă, Mara vede că flăcăul se schimbase, avea obrazul
ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din înfăţişarea lui nu mai amintea de
„prostălanul motolog din care putea orişicine să facă ce vrea”, în postul
Paştelui, „amândoi cumnaţii au fost scoşi măiestri”, Trică devine maistru
cojocar, iar Naţl maistru măcelar.

Deznodământul

Deznodământul este dominat de violenţă, bătrânul Hubăr fiind ucis de fiul său
nelegitim, Bandi. Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă cu
tânăra Reghina, care fusese servitoare la Radna. Femeie voinică şi frumoasă,
ea îl născuse pe Bandi dar rămăsese paralizată de o mână şi de un picior, i
se strâmbase gura şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl.
Maicile îi ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină.
Reghina murise când băiatul avea opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de
ajutor ca să-i care coşurile şi să-i fie util la treburi. Bandi semăna din ce în ce
mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al Reghinei fusese
Hubăr-măcelarul.

Finalul

Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte,

în sfârşit, că este tatăl lui. În clipa aceea, Bandi „îl lovi cu pumnul în piept, apoi
cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej”.
Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu ochii închişi, iar pe
Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.

Limbajul artistic

Ca prozator realist, Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin

detalii şi sugestii puternice personaje complexe şi solid construite, insistând
asupra introspecţiei psihologice, etice, de comportament şi de gândire.
Concluzionând, în spirit tradiţionalist, naratorul omniscient şi omniprezent nu
poate fi în totalitate obiectiv, părtinirea şi afectivitatea auctoriale faţă de
personaje fiind evidente prin stilul indirect liber, prin implicarea propriei
concepţii etice în evoluţia eroilor. Astfel, Slavici ocroteşte hărnicia, iubirea de
mamă şi cumpătarea Marei, dar pedepseşte drastic răutatea şi laşitatea
măcelarului Hubăr.

Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a

spaţiului ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă
a detaliului, autorul construieşte imagini sugestive privind etnografia,
obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convieţuiesc
în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi. Romanul este, aşadar,
tradiţional, realist şi social, ilustrând relaţia dintre individ şi societate, în spiritul
legilor ancestrale înrădăcinate în spaţiul spiritual ardelenesc: „Colectivitatea
face legea pe care individul e ţinut să o respecte” (Nicolae Manolescu).

Romanul "Mara" de Ioan Slavici a fost publicat in 1894, in revista "Vatra", iar in volum a aparut abia in
1906.

Proza lui Ioan Slavici contureaza o fresca a moravurilor si a comportamentului specifice locuitorilor din
Ardeal, o lume in care triumfa binele si adevarul, cinstea si dreptatea, norme etice pe care omul
trebuie sa le respecte.

Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un
creator de tipologii. Dupa cum el

insusi marturiseste, ca adept inflacarat al lui Confuciu, aplica in opera sa principalele virtuti morale
exprimate de acesta; sinceritatea, demnitatea, buna-credinta, franchetea, cinstea, iubirea de adevar
etc, afirmand ca filozoful chinez este "cel mai cu minte dintre toti oamenii care le-au dat altora
sfaturi". ("Educatia morala") intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral,
pentru chibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si pastrarea masurii in toate,
iar orice abatere de la aceste principii

* este grav sanctionata de autor.

Romanul "Mara" de Ioan Slavici este "cel mai bun roman al nostru, inainte de A«IonA»", conform
afirmatiei lui Serban Cioculescu si "aproape o

;. capodopera", in viziunea lui George Calinescu, deoarece destinul eroilor si mediul social sunt
evocate cu o remarcabila arta a detaliului si cu o mare forta de construire a ansamblului.
Semnificatia titlului este sugestiva, deoarece aceasta creatie este, mai intai, "romanul Marei", al carei
destin constituie axa fundamentala a epicii, fiind si "prima femeie-capitalist din literatura noastra"
(Nicolae ManolescU). Pe ea n-o intereseaza averea, ci banii, care ii aduc respect si

| impacare. Mara se incadreaza in vederile etice ale autorului, care considera ca oamenii trebuie sa fie
chibzuiti, harnici si virtuosi, ea intruchipand un adevarat exemplu de moralitate.

Tema romanului o constituie fresca sociala a lumii ardelenesti, cu moravurile ei specifice, asezata la
interferenta satului cu orasul, intr-un targ ardelenesc, Radna, situat langa Lipova si aproape de Arad.
Actiunea este plasata la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand relatiile
capitaliste incipiente evolueaza spre structuri sociale mestesugaresti, cu o anumita psihologie, proprie
burgheziei aflate in ascensiune.

Structura romanului

Romanul "Mara" de Ioan Slavici este structurat in 21 de capitole, purtand titluri semnificative pentru
continutul acestora: "Saracutii

" mamei", "Maica Aegidia", "Furtuna cea mare", "Ispita", "Datoria", "Blestemul casei", "Norocul casei",
"Pace si liniste" etc.

Opera se constituie prin imbinarea dintre romanul Marei, care urmareste destinul eroinei si romanul
iubirii, care ilustreaza formarea si consolidarea cuplului erotic Persida-Natl. Relatarea actiunii se face
din perspectiva auctoriala, adica naratiunea este la persoana a III-a, Slavici fiind omniscient si
omniprezent. Romanul are si o certa valoare etnografica, prin descrierea obiceiurilor ardelenesti, atat
cele religioase cat si acelea referitoare la cultura si mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce
convietuiau pe aceste meleaguri: romani, sasi, unguri.

Subiectul romanului

Romanul incepe prin prezentarea personajului principal, Mara Barzovanu, "o precupeata" din Radna si
prin descrierea locurilor unde urmeaza sa se petreaca actiunea. Mara ramasese vaduva cu doi copii,
"saracutii de ei", dar era inca tanara, voinica, harnica si nu se plangea de noroc. Barbatul sau,
Barzovanu, fusese "mai mult carpaci decat cizmar" si-si petrecuse viata stand mai ales "la birt decat
acasa", lasandu-Ie copiilor o livada de "vreo doua sute de pruni", o vie pe dealul Paulis si casa, care
era a Marei, primita ca zestre cand se maritase.

Radna este situata pe malul drept al Muresului, iar peste rau, pe malul stang, se afla Lipova, de unde,
pana la Arad se fac numai "doua ceasuri". Pe coasta dealului se afla manastirea minoritatilor "Maria
Radna", iar biserica romaneasca este numai la Lipova. Mara face negot, "vinde ce poate si cumpara ce
gaseste", duce de la Radna "ceea nu gasesti la Lipova ori la Arad" si aduce de la Arad "ceea ce nu
gasesti la Radna ori la Lipova.". Marti dimineata isi asaza "satra (macat, covor - n.n.) si cosurile pline
in targ la Radna, joi trece Muresul si-si intinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleaca la Arad, "in
piata cea mare", unde se aduna lume multa, din sapte tinuturi. Adesea, Mara mai castiga si dreptul de
a-si pune masa si cosurile la capul podului, pe unde trecea toata lumea, cu sau fara treaba. Ea
respecta, instinctiv, un principiu esential al economiei capitaliste, prefera sa dea tot ce are de vanzare
pe "castig putin", decat sa-i "cloceasca" marfa si sa se intoarca acasa cu ea.

Ca sa nu-i lase singuri, Mara ii poarta dupa ea pe cei doi copii, Persida si Trica, prin targuri, de aceea
ei sunt "nepieptanati si nespalati si obraznici, saracutii mamei", dar ii iubeste mult si este foarte
mandra de ei: "Tot n-ar nimeni copii ca mine!".

Mara isi tinea banii stransi pana acum repartizati in trei ciorapi: "unul pentru zilele de batranete si
pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica" si nu trecea nici o zi fara ca ea sa
nu puna in fiecare macar cate un creitar. Avea ambitia ca sa-si vada fata preoteasca, iar pe Trica
ajuns staroste in breasla cojocarilor. Persida este dusa la manastirea din Radna si data in grija maicii
Aegidia pentru o educatie aleasa, iar pe Trica il angajeaza ucenic "pe patru ani" la Bocioaca, starostele
cojocarilor din Lipova.

Copiii s-au facut mari si, odata cu ei "au crescut si ciorapii". Frumusetea si farmecul Persidei il
fascineaza pe Natl, feciorul lui Hubar, macelar la Lipova. Natl fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfa,
iar acum, asa cum erau randuielile breslei, trebuia sa mai faca "doi ani de calatorie" ca sa ajunga
patron. Persida se indragosteste, la randul ei de Natl si refuza cu fermitate sa se marite cu teologul
Codreanu, spre marea supararea a Marei, care voia s-o vada preoteasa. Pentru dragostea ei, Persida
sfideaza cu hotarare si brutalitate prejudecatile vremii, intre care aceea ca Natl era neamt. Ioan Slavici
consacra pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri. "Dragostea Persidei este de un
dramatism rascolitor. Nimeni pana la Slavici n-a descris dragostea in tot ceea ce are mai dramatic,
grav, cu atata adancime si vigoare realista, cu atata poezie", afirma Pompiliu Mareea. Cand implineste
optsprezece ani, Persida se casatoreste, in taina, cu Natl si fug impreuna la Viena, ca sa-si termine el
perioada de calatorie, care ii va da dreptul sa devina maistru macelar. intorsi la Lipova, tanara familie
deschide un birt, pe care-1 va conduce mai ales Persida, deoarece Natl incepuse sa bea, sa joace carti
si sa trandaveasca, ba chiar isi batu sotia, atunci cand ii reproseaza ca prietenii de bautura nu plateau
si ca socotelile pe care Ie facuse insumau bani foarte multi. Persida pierduse mult din infatisarea
aleasa si gingasa pe care o capatase la manastire, se facuse mai voinica si mai puternica din

/ cauza ca muncea din greu toata ziua. Schimbarea se produsese si in sufletul ei, contactul permanent
cu slugile si clientii din carciuma o inasprisera, "nu se mai rusina cand auzea vorbe proaste, nu se
simtea jignita cand i se zicea vreo vorba aspra". Fata are mustrari de constiinta pentru cununia lor
facuta fara binecuvantarea parintilor, avand complice pe preotul Codreanu care facuse slujba pentru
ca era un om slab si nu putuse rezista rugamintilor Persidei.

Dupa ce Persida naste un copil, Mara si parintii lui Natl se impaca, dar, nu mult dupa aceea, batranul
Hubar este ucis de fiul sau nelegitim, Bandi. Hubar-macelarul avusese o legatura amoroasa ascunsa
cu Reghina, care fusese servitoare la Radna. Femeie voinica si frumoasa, ea il nascuse pe Bandi dar
ramasese paralizata de o mana si de un picior, i se strambase gura si se smintise, asa ca nimeni nu
putuse afla cine era tatal. Maicile ii tineau la manastire si ii hraneau pe amandoi, din mila crestina.
Reghina muri cand baiatul implinise opt ani, iar cand crescuse, Mara il ia de ajutor ca sa-i care cosurile
si sa-i fie de folos la treburi. Bandi semana din ce in ce mai mult cu Natl si toti si-au dat seama ca
iubitul misterios al Reghinei fusese Hubar-macelarul.

Paralel cu destinul Persidei, Slavici relateaza viata lui Trica.

Angajat uncenic la Bocioaca, starostele cojocarilor, Trica este cuminte si harnic, ajunge calfa, dar
refuza sa devina ginerele stapanului, desi acesta si-ar fi dorit sa-l insoare cu singura lui fiica. Trica
rezista cu stoicism si la avansurile pe care i le facea sotia patronului, Marta, si vrea numai sa devina
mester cojocar pentru a avea o viata independenta.

Mara refuza sa-i plateasca lui Trica stagiul militar si baiatul pleaca pe frontul din Italia, este ranit In
sold de o tandara de bomba" si internat intr-un spital din Verona. intors acasa, Mara vede ca flacaul se
schimbase, avea obrazul ras si o mustacioara rasucita, nimic din infatisarea lui nu mai amintea de
"prostalanul motolog din care putea orisicine sa faca ce vrea", in postul Pastelui, "amandoi cumnatii au
fost scosi maiestri", Trica devine "maiestru" cojocar, iar Natl "maiestru" macelar.

Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Bandi si Hubar, care recunoaste, in sfarsit, ca este tatal
lui. in clipa aceea, Bandi "il lovi cu pumnul in piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se napusti
asupra lui si-1 musca in gatlej". Persida il gasi pe Hubar prabusit in mijlocul casei, cu ochii inchisi, iar
pe Bandi apasand pieptul tatalui sau si razand demential. Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul
romanului, atmosfera specifica a spatiului ardelenesc, in toate laturile vietii omenesti. Cu o
impresionanta forta a detaliului, autorul construieste imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile,
traditiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convietuiesc in acelasi spatiu etic ce-i cuprinde
si-i supune pe toti: "Colectivitatea face legea pe care individul e tinut sa o respecte". (Nicolae
ManolesciI)