Cu o 

amprenta de certa originalitate,poezia Anei Blandiana este o realitate dintre cele mai
pregnante.Originalitatea autentica a acestui talent cu un 939m1215j pas atât de sigur a pasit si s-a
înaltat pe treptele de diamante ale marii poezii.Debuteaza în 1959 ,în revista ,,Tribuna" din Cluj
cu poezia ,,Originalitate" ,publicând apoi constant numeroase volume de poeme printre care se
numara si ,,Octombrie, Noiembrie, Decembrie"aparut în 1972 în care regasim minunata
poezie,,Cuplu".

Fiind o contemporana desavârsita,creatiile Anei Blandiana se caracterizeaza prin sinceritate si

rafinament,postmodernismul reprezentând un curent literar care îi determina pe scriitori sa îsi
construiasca propria reactie:una esentialmente culturala ,livresca a citatului intertextual si a
parafrazei. Ei încorporeza ,în propriul text,fragmente de text si experiente ale
altora,recunoscându-le si numindu-le explicit.

O astfel de opera este si poezia,,Cuplu",o creatie lirica în versuri ce are caracter meditativ, fiind o
opera reflexiva pe teme filozofice ,vocea lirica exprimându-si în mod direct sentimentele.

Tema operei o constituie mitul androginul,transpus în registru liric,ceea ce implica ,as putea

afirma,megatema literaturii din toate timpurile,Iubirea,acest sentiment etern uman.De asemenea ,
semnificatia titlului are o rezonanta aparte ,lexemul,,cuplu"realizând conexiunea cu tema
iubirii,care are mai multe aspecte:iubirea ca initiere(mitul erotic),iubirea -pasiune si
implicit,iubirea tragica (,,Romanul lui Tristan" ,de I.Bedier, ,,Romeo si Julieta"de
W.Shakespeare).

Mitul androginul,alaturi de cel al Vampirului,al Zburatorului si al lui Narcis,apartin iubirii ca

initiere,încât mentalitatea arhaica resimte iubirea ca pe o forta atât de puternica,primul impact al
sentimentului fiind atribuit unei fiinte supranaturale si presupunând un proces de initiere
configurat în aceste mituri erotice.

Prin opera ,,Cuplu"Ana Blandiana îsi mitologizeaza meditatia lirica descriind în cuvinte de mare
expresivitate ce alcatuiesc monologul liric ceea ce Platon prezenta în opera ,,Banchetul "
referindu-se la existenta în trecut a trei tipuri de oameni, printre care si androginul, ,,un barbat-
femeie[.]ca un întreg deplin si rotund". Datorita mândriei covârsitoare ce îi stapânea, Zeus se
hotaraste sa-i desparta taindu-i în doua parti -femeie si barbat-iar mai târziu,vazând ca dorul
nestins îi facea sa stea îmbratisati tot timpul,le muta ,,partile rusinoase"în fata pentru a putea da
nastere rodului iubirii.Acest mit este expus în opera de comicul timpurilor,Aristofan.

Structura este specifica genului liric,poezia este alcatuita din 51 versuri nedistribuite în strofe,iar
din punct de vedere prozodic,regulile sunt exonerate:nu se poate vorbi de rima,ritm,masura.

La nivel fonetic remarcam prezenta aferezei (,,si-l, se-ntorc, si-mi etc"-în toate cele trei cazuri
exemplificate fiind elidata vocala,,î"),care în acest discurs poetic ,desi este un accident fonetic ,
primeste de aceasta data functia estetica.de asemenea ,eul liric utilizeaza pe de o parte aliteratia
(,,nimeni nu ne poate"etc),pe de alta parte,asonanta(,,Ar vedea numai spatele")ambele având rol
eufonic.

În plan lexical predomina antonimele(,,luna-soare", ,, al meu-al tau").Pe tot parcursul

monologului întâlnim antiteza Eu-Tu,ceea ce ne determina sa observam o oarecare disecare pe
doua planuri-planul persoanei I si planul persoanei a-II-a.În acelasi timp ,textul liric este presarat
cu anumite cuvinte derivate(,,suprapunem", derivat cu prefixul,,supra")si compuse
("deodata")generând o ambiguizare a textului .

La nivel morfosintatic este relevata inversiunea(,,sfintele buze"),repetitia utilizata

frecvent(,,nimeni[.]nimeni", ,,luna[.]luna"etc),precum si zeugma(,,spatele din care s-a smuls
însîngerat,înfigurat,/Al celuilalt").Constatam,de asemenea,ca predomina substantivele si verbele
(lucru ce implica dinamism,adjectivele ocupând un loc nesemnificativ ;pronumele si
adjectivele pronominale precum si verbele existente sunt la persoana I si a-II-a(marci subiective
ale eului liric).Din acest motiv lirismul este subiectiv(limbaj afectiv;-mimesis),iar tipul
liricii,lirica rolurilor si a eului, dupa clasificarea facuta de Tudor Vianu în opera ,,Atitudinea si
formele eului în lirica lui Eminescu",vocea reprezentata prin acea persoana I a pronumelui si a
verbului apartinând unui androgin. De fapt,poezia postmoderna promoveaza în mod absolut
ruptura dintre eul subiectiv-poetic si eul empiric psihologic.Eul liric postmodern vrea sa se
desparta de experienta biografica ,sa caute dincolo de sentiment si sa se erijeze într-un eu poetic
absolut,superior ,un eu imaginar al fiintei.

In plan stilistic ,prezenta unei palete variate de tropi formati cu ajutorul cuvintelor ce au dobândit
sensuri conotative reda discursului liric o expresivitate deosebita.Eul liric utilizeaza adjectivul
,,perfect"atribuindu-i un grad de comparatie,evidentiind astfel faptul ca cele doua persoane
formeaza un tot unitar imposibil de vizualizat în întregime;acest lucru ar putea fi posibil doar
daca cineva ar locui pe acea,,muchie"ce în context are sensul de ,,cer".Asa cum Platon descria
în ,,Banchetul", androginul putea fi observat în toata splendoarea sa doar de catre zei,cele doua
fiinte neputând sa priveasca una catre alta;ele constituiau, de fapt, un trup pe care erau dispuse
opt membre si dublul fiecarei componente ale trupului.Metaforele din expresia,,Tu vezi numai
luna,/Eu vad numai soarele"releveaza locul de nastere a fiecarei persoane:barbatul,în
soare,femeia,în pamânt,iar cea barbat-femeie,în luna.Totodata ,aceste figuri de stil subliniaza
opozitia celor doua fiinte ca si orientare: una catre vest,iar alta catre est,puncte cardinale
opuse,rasaritul si apusul.Eul poetic ascunde în metafora revelatorie ,,sângele duce zvonuri /de la
o inima la alta",un dor cunoscut doar de androgini: ,,zvâcnirile"iubirii se transmit între cele doua
inimi ale aceluiasi trup.Prezenta binefacatoare a epitetelor apreciative(,,clavicula dulce") si
metaforice(,,sfintele buze")îndruma lectorii la meditatie.Interogatiile retorice deschid câte,,un
capitol",am putea spune:dupa întrebarea ,,Cum esti?"este prezentat actul cunoasterii între cele
doua persoane ce alcatuiesc androginul,apoi ,,Suntem egali?"face debutul pasajului în care este
pus în discutie momentul mortii,din acest punct de vedere aparând nesiguranta:vor muri amândoi
în acelasi timp?Deci ,implicit,sunt egali?
Vocea poetica aduce în prim plan situatii în care cei doi nu vor trece în nefiinta în acelasi
moment:celalalt va fi ,,molipsit[.] cu moarte",metafora ascunsa a dorului ce îi va aduce si
celuilalt disparitia.Sunt utilizate,de asemenea ,comparatii(,,crescuti ca doua
crengi"),litota(,,atrofiata[.]cât o cocoasa ,/Cât un neg.").Dorul nestins de a se vedea poate aduce
despartirea de ,,lumea vie",astfel intervenind cei doi zei,Eros si Thanatos,cel,,smuls" vazând doar
,,spatele [.]însângerat,înfrigurat,/Al celuilalt".

Toate figurile de stil în sinestezie genereaza imagini artistice,predominant vizuale(,,descopar

clavicula dulce/si,urcând,degetele îti ating sfintele buze", ,,avem patru brate sa ne aparam "etc)si
motorii (,,tu poti fugi numai în partea ta" , ,,daca unul [.]s-ar smulge"etc),toate acestea
contribuind la conturarea imaginii androginului descris cu atâta ardoare.

Discursul liric abunda în motive si simboluri.Incita valentele expresive ale lumii ,în antiteza cu
soarele ,prima simbolizând tristete, moarte,iar soarele ,explozie de viata.În plus,singtagma ,,a ne
putea privi în ochi"exprima dorinta de cunoastere, de aflare a acestei paradigme:cum arata de
fapt jumatatea cealalta a androginului.

Sensul propriu al cuvintelor se îmbina cu cel figurat,realizându-se astfel un amalgam de conotatii

ce îmbraca aceasta opera cu valoare.

Mesajul poetic constituie,în fond,transmiterea cititorilor fictivi a imaginii androginului,Ana

Blandiana transformând în versuri de aur ceea ce Platon cuprindea în ,,Banchetul",iar Chévalier
în ,,Dictionar de simboluri".

Deoarece majoritatea cuvintelor apartin fondului lexical principal ,textul este accesibil atât unui
lector competent,cât si unui lector inocent .

În poezia Anei Blandiana frapeaza,, în planul sensului poetic,al fondului principal de sentimente
si de idei ,al starii lirice deci ,tendinta de adâncire în metafizica",asa cum afirma Laurentiu
Ulici .De aceea ,prin cele ilustrate si prin dibacia de care da dovada scriitoarea realizeaza prin
opera,,Cuplu" o capodopera demna de a exista în galeria celor mai reprezentative creatii
românesti.

(„CUPLU” - analiză pe text) Cu o amprentă de certă originalitate, poezia Anei Blandiana este o
realitate dintre cele mai pregnante. Originalitatea autentică a acestui talent cu un pas atât de sigur
a păşit şi s-a înălţat pe treptele de diamante ale marii poezii. Debutează în 1959, în revista
,,Tribuna" din Cluj, cu poezia ,,Originalitate", publicând apoi constant numeroase volume de
poeme printre care se numără şi ,,Octombrie, Noiembrie, Decembrie" apărut în 1972 în care
regăsim minunata poezie ,,Cuplu". Fiind o contemporană desăvârşită, creaţiile Anei Blandiana se
caracterizează prin sinceritate şi rafinament, postmodernismul reprezentând un curent literar care
îi determină pe scriitori să îşi construiască propria reacţie: una esenţialmente culturală, livrescă a
citatului intertextual şi a parafrazei. Ei incorporează, în propriul text, fragmente de text şi
experienţe ale altora, recunoscându-le şi numindu-le explicit. O astfel de operă este şi poezia
,,Cuplu", o creaţie lirică în versuri ce are caracter meditativ, fiind o operă reflexivă pe teme
filozofice, vocea lirica exprimându-şi în mod direct sentimentele. Tema operei o constituie mitul
androginului, transpus în registru liric, ceea ce implică, aş putea afirma, megatema literaturii din
toate timpurile. Iubirea, acest sentiment etern uman. De asemenea, semnificaţia titlului are o
rezonanţă aparte, exemplul ,,cuplu" realizând conexiunea cu tema iubirii, care are mai multe
aspecte: iubirea ca iniţiere (mitul erotic), iubirea – pasiune şi implicit, iubirea tragică (,,Romanul
lui Tristan", de I. Bedier, ,,Romeo şi Julieta", de W. Shakespeare). Mitul androginul, alături de
cel al Vampirului, al Zburătorului şi al lui Narcis, aparţin iubirii ca iniţiere, încât mentalitatea
arhaică resimte iubirea ca pe o forţă atât de puternică, primul impact al sentimentului fiind
atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste mituri
erotice. Prin opera ,,Cuplu", Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică descriind în cuvinte
de mare expresivitate ce alcătuiesc monologul liric ceea ce Platon prezenta în opera ,,Banchetul "
referindu-se la existenţa în trecut a trei tipuri de oameni, printre care şi androginul, ,,un
bărbatfemeie[…] ca un întreg deplin şi rotund". Datorită mândriei covârşitoare ce îi stăpânea,
Zeus se hotărăşte să-i despartă, tăindu-i în două părţi – femeie şi bărbat - iar mai târziu, văzând
că dorul nestins îi făcea să stea îmbrăţişaţi tot timpul, le mută ,,părţile ruşinoase" în faţă, pentru a
putea da naştere rodului iubirii. Acest mit este expus în operă de comicul timpurilor, Aristofan.
Structura este specifică genului liric, poezia este alcătuită din 51 versuri nedistribuite în strofe,
iar din punct de vedere prozodic, regulile sunt exonerate: nu se poate vorbi de rimă, ritm, măsură.
La nivel fonetic remarcăm prezenţa aferezei (,,şi-l, se-ntorc, şi-mi etc."- în toate cele trei cazuri
exemplificate fiind elidată vocală „i”), care în acest discurs poetic, deşi este un accident fonetic,
primeşte de această dată funcţia estetică, de asemenea, eul liric utilizează pe de o parte aliteraţia
(,,nimeni nu ne poate" etc.), pe de altă parte, asonanţa (,,Ar vedea numai spatele") ambele având
rol eufonic. În plan lexical predomină antonimele (,,luna/soare", ,,al meu/al tău"). Pe tot
parcursul monologului, întâlnim antiteza Eu/Tu, ceea ce ne determină să observăm o oarecare
disecare pe două planuri - planul persoanei I şi planul persoanei a II-a. În acelaşi timp, textul liric
este presărat cu anumite cuvinte derivate (,,suprapunem", derivat cu prefixul ,,supra") şi compuse
(„deodată") generând o ambiguizare a textului . La nivel morfosintatic este relevată inversiunea
(,,sfintele buze"), repetiţia utilizată frecvent (,,nimeni […] nimeni", ,,luna[…] luna" etc.), precum
şi zeugma (,,spatele din care s-a smuls însângerat, înfrigurat, /Al celuilalt"). Constatăm, de
asemenea, că predomină substantivele şi verbele (lucru ce implică dinamism, adjectivele
ocupând un loc nesemnificativ; pronumele şi adjectivele pronominale precum şi verbele
existente sunt la persoana I si a II-a (mărci subiective ale eului liric). Din acest motiv, lirismul
este subiectiv (limbaj afectiv; - mimesis), iar tipul liricii, lirica rolurilor şi a eului, după
clasificarea de TuEdiţie 2015, Editura Nico ______________________________ dor Vianu în
opera ,,Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu", vocea reprezentată prin acea persoana
I a pronumelui şi a verbului aparţinând unui androgin. De fapt, poezia postmodernă promovează
în mod absolut ruptura dintre eul subiectivpoetic şi eul empiric psihologic. Eul liric postmodern
vrea să se despartă de experienţa biografică, să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze într-un
eu poetic absolut, superior, un eu imaginar al fiinţei. În plan stilistic, prezenţa unei palete variate
de tropi formaţi cu ajutorul cuvintelor ce au dobândit sensuri conotative redă discursului liric o
expresivitate deosebită. Eul liric utilizează adjectivul ,,perfect", atribuindui un grad de
comparaţie, evidenţiind astfel faptul că cele două persoane formează un tot unitar imposibil de
vizualizat în întregime; acest lucru ar putea fi posibil doar dacă cineva ar locui pe acea ,,muchie"
ce în context are sensul de ,,cer". Aşa cum Platon descria în ,,Banchetul", androginul putea fi
observat în toată splendoarea sa doar de către zei, cele două fiinţe neputând să privească una
către alta; ele constituiau, de fapt, un trup pe care erau dispuse opt membre şi dublul fiecărei
componente ale trupului. Metaforele din expresia ,,Tu vezi numai luna,/ Eu văd numai soarele"
relevează locul de naştere a fiecărei persoane: bărbatul, în soare, femeia, în