neputinţă să fi existat cândva pe planetă o apariţie mai încântătoare”.

Ea
este pentru el donna angelicata adică femeia înger; “cuvântul înger nu s-a
potrivit unei trecătoare apariţii umane, ca acestei fiinţe în adevăr
angelice”.
Caracterizarea eroinei se face din linii succesive. Ea refuză ideea
formulată de Turgheniev că se apropie de femeie ca de un sanctuar: “Nu
suntem sanctuare”. Umorul cu care îşi apropie natura şi lucrurile este duios
şi simplu. Florile au personalitate. Unele sunt “sentimentale”, altele
“impertinente”, “copii” sau “cucoane mici”.
Modelul pentru Adela este “Fata pe care ai iubit-o la optsprezece ani
şi n-ai mai văzut-o de atunci, o iubeşti toată viaţa”. În Amintiri G.
Ibrăileanu mărturiseşte că la Roman la optsprezece ani “o afacere mai mult
de imaginaţie decât de romantism” i-a lăsat o amintire cu rezonanţe de
voluptate spirituală.
Limbajul arhaizant utilizat este realist: pănă (pt. până), saltarele (pt.
sertarele), evantaliu (pt. evantai), adinioarea (pt. adineaori). Realist este şi
procedeul analizei. De aceea G. Călinescu remarca la apariţia romanului
(1933 - ed.I): “Cel mai bun roman de analiză pe care îl avem”. Sobrietatea
stilului face ca bogăţia de nuanţe, de idei, să fie condensată, a unui scriitor
psiholog, de formaţie ştiinţifică. De aceea cuvintele lui G. Călinescu sunt pe
deplin justificate: “Nu găseşti în acest roman nici un cuvânt de prisos, nici
o descripţiune pentru ea însăşi, nici o alunecare pe neaua purei străluciri”.
(Adevărul literar şi artistic 1933, 652, p. 1).
Remarca lui Emil Codrescu din finalul romanului: “A trecut fericirea
pe lângă mine şi nu i-am pus mâna în piept?” este un prilej de meditaţie,
fiindcă în cele mai importante momente ale vieţii nu realizăm importanţa
lor, nu ştim să le trăim, nu ştim să acţionăm. De aceea o greşeală făcută la
tinereţe ne poate costa până la bătrâneţe.

38. Mihail Sadoveanu

Viaţa şi activitatea literară. S-a născut la Paşcani la 5 noiembrie 1880
ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi. Face
gimnaziul la Fălticeni, apoi Liceul Naţional din Iaşi. Din 1904 pleacă la
Bucureşti, colaborează la Sămănătorul. Se retrage apoi la Fălticeni şi după
apariţia revistei „Viaţa românească” în 1906 la Iaşi vine al Iaşi, unde va
realiza partea cea mai importantă a creaţiei sale. A fost director al Teatrului
Naţional din Iaşi. În 1921 devine membru al Academiei Române. A primit
distincţii numeroase ca doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi şi
Premiul de stat. Moare în 1961.

339
 Activitatea literară va fi foarte bogată, fiind alcătuită din romane:
Şoimii (1904), Neamul Şoimăreştilor (1915), Nunta domniţei Ruxanda
(1932), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Fraţii Jderi (1935-42),
Creanga de aur (1933), Nicoară Potcoavă (1952), din povestiri: Dureri
înăbuşite (1904), Crâşma lui moş Precu (1904) La noi în Viişoara (1907),
Bordeienii (1912), Hanu Ancuţei (1928), Dumbrava minunată (1922), Ţara
de dincolo de negură (1926), Împărăţia apelor (1928), Măria sa Puiul
Pădurii (1931), Nopţile de Sânziene (1934), Valea Frumoasei (1938), Ochi
de urs (1938), Ostrovul lupilor (1941), Nada Florilor (1951), Floare ofilită
(1905), Însemnările lui Nicolae Manea (1907), Apa morţilor (1911), Locul
unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Cânele (1904), Balta liniştită (1908),
Haia Sanis (1908).
38.1. Mihail Sadoveanu — Hanu Ancuţei
a) Hanu Ancuţei este o sinteză a universului sadovenian, fiindcă aici
găsim toate temele şi motivele, programul său estetic, conceptele şi
modelele narative, prototipurile umane, simbolurile şi timbrul sadovenian.
Hanul este un nucleu, un model de viaţă românească, are „ziduri înalte
ca de cetate“, sugerând cetatea ideală a lui Platon în variantă moldavă,
„porţile îi stau deschise ca la domnie şi chiar Vodă Mihalache Sturza vine
să vadă ochii Ancuţei. C-aşa-i datina“. Aici, din vremurile de demult, se
păstrează obiceiul de a întemeia sfaturi, un fel de divan popular, sugerând
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea de Dimitrie Cantemir, dar şi
Banchetul lui Platon, într-o variantă rustică. Eroii vin să-şi depună comoara
lor de înţelepciune aici, la Hanul Ancuţei.
Ancuţa ascultă şi reţine toate povestirile, ştie tot ce se petrece în ţara
Moldovei, este o carte vie. Scriitorul insistă asupra ochilor ei spre a sugera
rolul de simbol al conştiinţei naţionale şi sociale, pe care-l are eroina.
Ancuţa este viaţa într-o continuă trecere, este frumoasă şi „clipeşte
domol ca o mâţă dezmierdată“, când o apucă de mână căpitanul Nicolae
Isac. Hanul este o insulă a unui Eden pierdut în negura timpului, „în neagra
fântână a trecutului“. Este universul naţional, dar şi o imagine a unui
univers, creat de Mihail Sadoveanu. De aceea găsim în el firele narative,
motivele şi temele, care vor fi dezvoltate în romanele lui Sadoveanu.
Firul satul şi ţăranul, pe care-l găsim în povestirea comisului Ioniţă de
la Drăgăneşti şi în Judeţ al sărmanilor, va fi dezvoltat în Nicoară Potcoavă,
Bordeienii, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului. El îşi are originea în
politica înţeleaptă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de a construi puternice
aşezări răzeşeşti la hotarele Moldovei, spre a o apăra. De aceea glorioasa sa
domnie, sintetizată în Fraţii Jderi, se găseşte în centrul universului
sadovenian, topind într-un tot firele narative, ca şi în Hanu Ancuţei.
Asemeni Împăratului Alb, Ştefan cel Mare şi Sfânt, călare pe albul armăsar

340
Catalan, are un destin de învingător. Eroii tind să devină arhetipuri, având
trăsăturile sugerate de cartea de zodii, pe care o poartă la şold moş Leonte
Zodierul. Realitatea se împleteşte cu legenda, iar mitul cu simbolul. Toate
firele narative ale universului sadovenian îşi au punctul de început în Hanu
Ancuţei şi se încheie în Fraţii Jderi.
b) Structura narativă este o continuă reluare a motivelor şi temelor
universului sadovenian: iubirea şi natura, divanul şi judecata, istoria şi
războiul, destinul şi adevărul, negoţul şi călătoria, satul şi biserica, viaţa şi
moartea.
Ele îşi găsesc exprimarea printr-un erou-simbol, aşa cum cântecul îşi ia
fiinţa printr-un glas sau instrument, aşa cum cântecele bătrâneşti şi doinele
s-au ridicat din inimile lor „ca flori pe morminte“. Mihail Sadoveanu
mărturisea, în discursul său de recepţie la Academia Română, că:
„panteonul meu literar, simplu şi rustic, fără podoabe ca natura, însă măreţ
ca şi dânsa“ este alcătuit din „păstorul necărturar“, din „Ion Neculce, din
Ion Creangă, şi din marii săi înaintaşi“, care exprimă „sufletul cel veşnic
al neamului“. Acest „suflet al neamului“ este motivaţia şi scopul scrisului
pentru Mihail Sadoveanu. Din el se generează universul sadovenian, este
„cântecul amintirii“ care transformă viaţa şi moartea într-un motiv
esenţializat.
Eroii săi simbolici sunt surprinşi într-un moment din Marea Trecere
spre împlinirea destinului lor. Numărul zece sugerează perfecţiunea, punctul
pe i, trecerea spre o altă lume, momentul unic al mărturisirii, ca în estetica
expresionistă. ţipătul lui Munch devine divan moldav.
Restructurarea este procedeul specific sadovenian, prin care o snoavă
devine povestirea comisului Ioniţă din Iapa lui Vodă, un element de mit
popular devine povestirea lui Moş Leonte Zodierul din Balaurul. Călugărul
Gherman, de la Durău, transformă o legendă într-o povestire, Haralambie.
În acelaşi mod o baladă, Mioriţa, devine nucleul povestirii Orb sărac. Ea
este „o bătaie de inimă a oamenilor, care au fost şi nu mai sunt pe acest
pământ“. Cântecul este „o amintire esenţializată”, de aceea şi căpitanul
Nicolae Isac îngână Cântecul cucului, o meditaţie pe tema fortuna labilis în
manieră populară, iar Constantin Moţoc îşi începe povestirea, cântând o
doină de haiducie. Specificul naţional caracterizează textul sadovenian,
dându-i o aură emanată de această conştiinţă naţională, sintetizată în cântec.
c) Motivele şi temele sadoveniene sunt centre, linii din care emană şi
în care se concentrează toate povestirile şi romanele lui Mihail Sadoveanu.
Motivul negoţul şi călătoria se întrupează prin jupân Damian Cristişor,
care realizează un roman de călătorie, concentrat într-o povestire despre
nemţi, despre o altă lume cu trenuri, oraşe, care au case cu etaj, ceasuri, alte
obiceiuri, alt mod de viaţă. Constantin Moţoc şi Vasile cel Mare pornesc în

341
călătorie ca „doi negustori de treabă“, căpitanul Neculai Isac „trece cu
cărăuşii şi cu antalele“, ca să ducă „vinuri la ţinutul Sucevei“. În
povestirea Haralambie, meşterul Ianache Coropcarul, adică negustor
ambulant, îşi va asuma rolul de povestitor în Cealaltă Ancuţă. Comisul
Ioniţă de la Drăgăneşti povesteşte, în Iapa lui Vodă, „călătoria sa la târgul
Ieşului“. Cucoana Irinuţa, din Balaurul, călătoreşte mereu la târgul
Romanului. Chiar Constandin, din povestirea Orb sărac, vine „de la târgul
cel mare al Chiului“ şi este dus „de baba Salomeia la cetatea Domniei“, ca
„să se roage la Sfânta Cuvioasa Paraschiva“.
Motivul satul şi biserica este întrupat prin călugărul Gherman de la
Durău, care se duce la Iaşi, ca să se închine la biserica Sfântul Haralambie,
ridicată pentru pomenirea tatălui său, haiducul Haralambie, ucis de fratele
acestuia Gheorghe Leondari. În Judeţ al sărmanilor, motivul are rolul de a
defini momentul judeţului la „Sfânta sărbătoare a Înălţării“, când „ieşea
norodul de la leturghie“. Motivul este prezent în aproape toate povestirile.
Căpitanul Nicolae Isac ascultă „clopotele de la Tupilaţi“, Năstase Balomir
s-a cununat chiar la Sfânta Mitropolie, comisul Ioniţă trage la han lângă
biserica lui Lozonski, Toderiţă Catană este închis în turn la Golia, jupân
Damian are „un dar pentru Sfânta noastră maică Paraschiva“, Ienachi
Coropcarul vorbeşte despre „un schit pe un colţ de stâncă, pe care l-a văzut
la Sfântul Munte“.
Cel mai amplu tratat este motivul dragostea şi natura, întrupat de
Toderiţă Catană, care, în povestirea Cealaltă Ancuţă, o fură pe duduca
Varvara. În Istorisirea Zahariei Fântânarul, duduca Aglăiţa şi Ilieş Ursachi
izbutesc să-şi împlinească iubirea datorită unui concurs de împrejurări şi să
fie căsătoriţi de Vodă Calimach, cu toată opoziţia boierului Dimachi Mârza.
Idila dintre căpitanul Nicolae Isac şi Marga se termină tragic cu moartea
eroinei şi rănirea căpitanului. Tragică este şi relaţia dintre mama părintelui
Gherman şi haiducul Haralambie, ca şi căsnicia distrusă dintre Constantin
Moţoc şi Ilinca. Chiar jupân Damian o sărută pe Ancuţa, după ce-i dă
mărgele şi-i admiră frumuseţea. Natura dă cadrul unic al întâmplării. Idila
dintre Marga şi căpitanul Isac se petrece la fântâna dintre plopi. În
Istorisirea Zahariei Fântânarul, este poiana lui Vlădica Sas, în Cealaltă
Ancuţă, la podul umblător de la Tupilaţi, în Judeţ al sărmanilor Constantin
Moţoc se retrage în munte, „sub cetină“. Cadrul unic este o coordonată a
stilului sadovenian.
Divanul şi judecata se definesc ca fiind tema celei de a zecea
povestiri, care le încorporează pe celelalte nouă, adică evenimentele de la
hanul Ancuţei. Este un model de viaţă gentilică, păstrat din vremurile de
demult, este sfatul bătrânilor şi rămâne ca o componentă a datinii, a
tradiţiei. Motivul este prezent în Judeţ al sărmanilor, unde judecata în faţa

342
obştei este un străvechi obicei. În povestirea Haralambie, avem divanul
domnesc în care se hotărăşte pedepsirea haiducului Haralambie. În Negustor
lipscan, cei prezenţi află, de la jupân Damian, că, în Lipska, un morar a
câştigat procesul său împotriva împăratului.
Motivul istoria şi războiul devine, în povestirea Haralambie, lupta
dintre haiducii conduşi de Haralambie şi soldaţii conduşi de Gheorghe
Leondari. În povestirea Cealaltă Ancuţă avem lupta dintre Toderiţă Catană
şi arnăuţii căpitanului Coste, în Orb sărac se vorbeşte despre războiul dintre
Duca Vodă şi popor, în Judeţ al sărmanilor este uciderea boierului
Răducanu Chioru.
Motivul vânătoarea şi pescuitul este prezent în viaţa de la hanul
Ancuţei, unde „oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de
viţei ori pârpâleau clean şi mreană din Moldova“. În povestirea Istorisirea
Zahariei Fântânarul, boierul Dimachi Mârza organizează o vânătoare în
cinstea domnului Calimach.
Adevărul este esenţa destinului uman, trăit de eroii sadovenieni, de
aceea motivul adevărul şi destinul îl găsim întrupat parcă prin Moş Leonte
Zodierul, care spune destinul fiecăruia din cartea ce-o poartă la şold.
Adevărul pentru Platon este un principiu, pentru moş Leonte este zodia,
pentru comisul Ioniţă este „tot veninul cât l-am adunat în inima mea şi cât
l-am moştenit de la morţii mei“, pentru părintele Gherman de la Durău este
„inima mea râvnea către oameni“, pentru Constantin Moţoc este setea de
răzbunare, pentru orbul Constandin este sfânta maică Paraschiva.
d) Eroii sadovenieni formează serii ale unor prototipuri şi se
diferenţiază prin nuanţe şi conexiuni. Este o artă subtilă şi rafinată de
generalizare clasicistă, spre a-i proiecta în condiţia de arhetip.
Prototipul voievodul îl găsim în primele rânduri, proiectat arhetipal
sub forma Împăratul Alb. El este continuat de Mihalache Sturza, care
respectă datina şi vine să vadă ochii Ancuţei. Vodă Calimach devine naş
pentru jupâniţa Aglaia şi Ilieş. Scriitorul se pregăteşte, prin aceste variante,
să construiască imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, actant al conştiinţei
naţionale, în romanul Fraţii Jderi.
Prototipul boierul, conturat prin Dimachi Mârza, credincios al lui
Vodă Calimach, va deveni, în Fraţii Jderi, comisul Manole Păr Negru, care
cu fiii îl însoţeşte pe domnul Ştefan la vânătoarea de la Izvorul Alb. Figura
lui Alexăndrel Vuza, boiernaşul care umblă după duduca Irinuţa a boierului
Bolomir, va fi reluată prin imaginea lui Niculăeş Albu, care o fură pe
jupâniţa Maruşca. Tot astfel se poate face o analogie între boierul Răducanu
Chioru şi Stroie Orheianu, din Neamul Şoimăreştilor, sau cu Năstase
Bolomir, având semnele zodiei Scorpionului.

343
 Prototipul negustorul pare a fi întrupat prin jupân Damian Cristişor,
care va deveni poate Damian fiul, negustor în Polonia, al lui Manole Păr
Negru din Fraţii Jderi. Seria este continuată de Ienachi Coropcarul,
măruntul negustor, care a fost la Ierusalim şi la Sfântul Munte. Căpitanul
Neculai Isac reprezintă seria voinicul, dar aduce antale de vin din Ţara de
Jos. Ei sunt cei care realizează motivul negoţul şi călătoria.
Jupâniţele sadoveniene sunt delicate ca duduca Varvara din Cealaltă
Ancuţă, cucoana Irinuţa din Balaurul, duduca Aglaiţa din Istorisirea
Zahariei Fântânarul. Ele îşi pun în primejdie viaţa pentru dragostea lor ca
Marga din Fântâna dintre plopi.
În Hanu Ancuţei, prototipul haiducul-voinicul este reprezentat printr-o
serie de eroi: Haralambie, Gheorghe Leondari, Toderiţă Catană, Vasile cel
Mare. În universul sadovenian seria va fi continuată de: Cozma Răcoare,
Tudor Şoimaru, Nicoară Potcoavă, Ionuţ şi Simion Jder, din Fraţii Jderi.
Comisul Ioniţă de la Drăgăneşti reprezintă seria răzeşul, pe care se
înscriu Constantin Moţoc, Zaharia Fântânarul şi va fi amplificată prin
Nichifor Lipan şi Vitoria Lipan din Baltagul, prin Tudor Şoimaru din
Neamul Şoimăreştilor.
e) Programul estetic sadovenian este bine conturat în Hanu Ancuţei şi
deplin exprimat în Fraţii Jderi. El este o sinteză de realism şi romantism, cu
elemente de clasicism, simbolism şi expresionism.
Realismul este o structură fundamentală a universului sadovenian prin
faptul că temele, subiectele, conflictele, eroii sunt luaţi din realitatea social-
istorică. Atitudinea critică a autorului este prezentă în Judeţ al sărmanilor,
în Iapa lui Vodă, în Cealaltă Ancuţă, în Balaurul. Ea va fi amplificată în
Nicoară Potcoavă, în Neamul Şoimăreştilor, în Zodia Cancerului.
Recrearea devine, în cazul lui Sadoveanu, o metodă de investigare a
trecutului istoric, un mod particular al scientismului ca trăsătură a
realismului. Eroii sunt, în creaţia lui Mihail Sadoveanu, mai mult decât
tipuri umane reprezentative pentru spaţiul carpato-dunărean; ei sunt ridicaţi
la nivel de prototipuri şi chiar de arhetipuri. Astfel, comisul Ioniţă ca
prototip este răzeşul, ca tip uman este ţăranul perseverent, ca arhetip este
structurat pe principiul Adevărul. Moş Leonte Zodierul este ţăranul sfătos,
ca prototip este cititorul de zodii, ca arhetip reprezintă Armonia. Toderiţă
Catană este tipul oşteanului viteaz, ca prototip — voinicul, ca arhetip este
structurat pe principiul Frumosul. Ancuţa este tipul hangiţei inteligente, ca
prototip este negustorul, ca arhetip reprezintă datina, fiindcă aceasta este
principiul autohton al Legii. Zaharia Fântânarul este tipul ţăranului cuminte,
ca prototip este fântânarul, ca arhetip sugerează principiul armonia (şi
echilibrul), fiindcă poartă cumpăna. Această proiecţie spre generalizare a

344
eroilor arată interferenţa realismului cu clasicismul, când e vorba de
prototipuri, şi cu expresionismul, când e vorba de arhetipuri.
Romantismul este o dimensiune a programului estetic al lui Mihail
Sadoveanu şi derivă din faptul că eroii, temele, subiectele, conflictele
povestirilor au o structură afectivă: Toderiţă Cătană, duduca Varvara,
duduca Aglăiţă, Marga, căpitanul Neculai Isac trăiesc întâmplări de
dragoste. Unii eroi sunt excepţionali ca haiducii Haralambie şi Vasile cel
Mare. Întâmplările au un caracter excepţional ca în Fântâna dintre plopi,
Negustor lipscan, Balaurul, Orb sărac. Avem şi elemente de fantastic ca în
Balaurul şi în Orb sărac (minunea Sfintei Paraschiva).
Elementele simboliste sunt prezente prin mulţimea simbolurilor, care
sugerează: fântâna, luna, cumpăna, sabia (Haralambie), calul (Iapa lui
Vodă). Avem o profundă conexiune între om şi univers, ca o prezenţă a
motivului comuniunii dintre om şi natură, dar şi a conceptului de
corespondenţă. Eroii au nuanţe simbolice, precum sunt întâmplările pe care
le trăiesc. Când au nuanţe de arhetipuri, ei arată influenţa esteticii
expresioniste. Esenţializarea, sinteza, cosmicizarea, mitizarea, spectacolul
de întuneric şi lumină sunt prezente în text. Astfel, când în povestirea
Negustor lipscan, Ancuţa cu „fânarul cel mare“ iese să-şi întâmpine
oaspetele, „lumina îi lumina obrazul“, „lunecând pe trupu-i de umbră“. Se
sugerează, ca în simbolism, că eroina este o imagine a conştiinţei naţionale,
dar, în acelaşi timp, că ea este construită pe conceptul expresionist de
cunoaştere, de aceea ea ştie tot ce se petrece în Ţara Moldovei şi de aceea
este o proiecţie în lumină.
Mitizarea este folosită încă din primele rânduri, pentru a situa planul
narativ între realitate şi poveste. Avem imaginea lui Alb Împărat, dar şi a
balaurului, fiindcă „atuncea a fost la Hanu Ancuţei vremea petrecerilor şi a
poveştilor“. Mitizarea o avem şi în final, când prin han îşi face prezenţa
duhul necurat. Ea devine mai subtilă prin numele eroilor. Astfel, comisul
Ioniţă este mereu gata de drum (Ioan înseamnă, în textul Evangheliei,
înainte-mergătorul sau cel ce merge), de aceea cu el încep poveştile. Isac
este un nume biblic şi aminteşte de un Eden, fie el şi moldav, iar Zaharia,
care înseamnă sfârşitul, încheie seria povestirilor cu Istorisirea Zahariei
Fântânarul, sugerând sintagma „de la Cain la Zaharia“.
Simbolizarea este un mod de a nuanţa eroii şi întâmplările. Astfel,
simbolul fântâna devine „neagra fântână a trecutului“, locul denumit
„Fântâna dintre plopi“ sau fântâna din poiana lui Vlădica Sas. Se
stabileşte, astfel, o corelaţie subtilă a drumului prin fântâna conştiinţei de
sine a eroilor sadovenieni de la Neculai Isac sau Cozma Răcoare la Zaharia
Fântânarul şi Kesarion Breb din Creanga de aur. Fiecărui erou îi este
alăturat un simbol ca în literatura encomiastică: Moş Leonte Zodierul —

345
cartea, Ancuţa — ochii dar şi felinarul, călugărul Gherman — biserica,
Constandin — cimpoiul, comisul Ioniţă — calul, Năstase Bolomir —
balaurul, mătuşa Salomea — mărgăritarul, Zaharia Fântânarul — cumpăna,
căpitanul Neculai Isac — fântâna.
Nuanţarea, expresivizarea se realizează prin cultivarea termenilor rari şi
dialectali: „oploşi“, „ogrinji“, „ocină“, „osândă“, „botfori“, „seleaful“,
„hamgerul“, „şleah“, „tufecci-başa“, „neferii“, „nagaică“, „sorcovăţ“,
„suvac“, „coropcă“, „şaică“, „testemel“, care caracterizează o situaţie, un
erou. Astfel, cuvântul „testemel“, în Judeţ al sărmanilor, devine o dovadă a
vinovăţiei Ilincăi, cuvântul „baider“ înseamnă prevederea lui jupân
Damian.
Expresivizarea se realizează prin folosirea unor construcţii ca: „a prins
a râde“, „ochii subţiaţi a zâmbet“, „să-şi facă o samă“, „la 15 a lunii lui
august s-a rânduit divan“ şi vădesc influenţa textelor vechi. Sadoveanu ştie
să creeze expresii poetice: „am lăsat-o arzând în lacrimi“, „lunecând pe
trupu-i de umbră“, folosind chiar aliteraţii: „s-a învălit întru întristarea
sa“, „cununia cu cucoana“, „lumina lumii“, „goneau gomănind“.
38.2. Mihail Sadoveanu — Baltagul
a) Baltagul are ca punct de plecare balada Mioriţa şi modelul ei
compoziţional este mereu expus ca un laitmotiv. Rolul măicuţei bătrâne îl
joacă Vitoria Lipan, însoţită de Gheorghiţă, continuator al seriei păstorul
moldovean.
Imaginea din balada Mioriţa: „Mustăcioara lui / Spicul grâului /
Perişorul lui / Pana corbului / Ochişorii lui / Mura câmpului“ este reluată
cu alte cuvinte în textul lui Mihail Sadoveanu: „La mustaţa aceea neagră şi
la ochii aceia cu sprâncene aplecate, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire“.
Cuvintele „ascuţit“ şi „cu îndârjire“ arată atitudinea eroinei, în a cărei
minte imaginea lui Nichifor Lipan „stăruie vie“.
Prevestirea morţii se realizează, pentru Vitoria, sub forma visului: „Se
făcea că vede pe Nichifor Lipan călare cu spatele întors către ea trecând
spre asfinţit o revărsare de ape“. Este un mod de a parafraza versul: „Că l-
apus de soare“. În acelaşi sens, ea înţelege mesajul cocoşului ca pe un eres
tradiţional: „Dar cocoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi
cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur“. Acest
„se miră“ sugerează motivul comuniunii dintre om şi natură. Când Vitoria
porneşte de la Dorna pe urmele lui Nichifor Lipan, i se pare că brazii sunt
mai negri decât de obicei, ceea ce sugerează versurile: „Brazi şi păltinaşi /
I-am avut nuntaşi“. Simbolic este şi locul omorului, la Crucea Talienilor,
unde se opreşte Vitoria ca să vadă dacă Lipan „s-a înălţat la soare ori a
curs pe o apă“, ca mod de a reda epic versurile: „Soarele şi luna / Mi-au
ţinut cununa“. Limbajul naturii este înţeles de Vitoria: „Acum vedea

346