PORTOFOLIU LA LIMBA SI

LITERATURA ROMANA

Dosar critic

BALTAGUL
de
Mihail Sadoveanu

PROFESOR COORDONATOR :
ELEV :
HORGHIDAN CONSTANTIN BOLEA
DANIEL

CLASA 12 a

Page
1
 Cuprins

Date despre Mihail Sadoveanu..............................pag 3

Opere scrise de M. Sadoveanu ............................pag 4
Date despre opera Baltagul....................................pag 6
Aprecieri critice.......................................................pag 8
Opinie personala.....................................................pag12

Page
2
 Mihail Sadoveanu

Data naşterii : 5 noiembrie 1880.

Locul naşterii: Pascani

Profesiune : Scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic roman

Naţionalitate : roman

Studii : Gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni;

Liceului Național din Iași
Facultatea de drept din Bucuresti

Debut: debuteaza cu o schita Domnisoar N. din Falticeni, într-o revista din Bucuresti, în 1897. Din
1901 Mihail Sadoveanu colaboreaza la revista Samanatorul, fiind coaptat în redactia acestei reviste.
Anul 1904 înseamna marea intrare a lui Mihail Sadoveanu în literatura româna prin debutul editorial cu
patru carti: Povestiri, Crâsma lui mos Precu, Dureri înabusite, Soimii.
Genuri – roman, nuvelă, povestire

Deces: 19 octombrie 1961, Bucureti

Page
3
Opere:
Biografii :
Viata lui Stefan cel Mare ( 1934)
In amintirea lui Creanga ( 1910)

Nuvele :
Ion Ursu ( 1901 )
Pustiul ( 1906)
Floare ofilita ( 1906 )
Insemnarile lui Neculai Manea ( 1906)
Crasma lui Mos Precu ( 1904)

Piesa de teatru :
De ziua mamei ( 1911)

Povestiri:
Cantecul amintirilor ( 1909 )
Foi de toamna ( 1916 )
Priveghiuri ( 1920 )
Umbre ( 1920 )

Romane:
Fratii Potcoava (1902)
Soimii ( 1904)
Neamul Soimarestilor ( 1914)
Bordeenii ( 1912)
Zodia Cancerului sau vremea Ducai-Voda ( 1929)
Baltagul ( 1930)
Departari ( 1930 )
Trenul fantoma ( 1931)
Maria sa, Puiul padurii ( 1931)
Nunta Domnitei Ruxandra ( 1932)
Nopti de Sanziene ( 1934)
Creanga de aur ( 1933)
Fratii Jderi – Ucenicia lui Ionut vol. I ( 1935)
Fratii Jderi – Izvorul Alb vol. II ( 1936)
Fratii Jderi – Oamenii Mariei Sale vol.III ( 1942)
Nicoara Potcoava ( 1952)

Schite :
Domnisoara M... din Falticeni ( 1897)

Page
4
Traduceri :
Dostoievski – Moarta (1901)

Volume:
Povestiri (1904)
Dureri inabusite ( 1904)
Fratii Nicoara ( 1902)
Povestiri de razboi ( 1905 )
Mormantul unui copil ( 1906)
Amintirile caprarului Gheorghita ( 1906 )
Vemuri de bejenie ( 1907 )
La noi, in Viisoara ( 1907)
Oameni si locuri ( 1908)
O istorie de demult ( 1908)
Duduia Margareta ( 1908)
Povestiri de seara ( 1910)
Genoveva de Berbant ( 1910)
Apa mortilor ( 1910 )
Un instigator ( 1912)
Privelisti dobrogene ( 1913)
44 de zile in Bulgaria ( 1916)
Razboiul balcanic ( 1916)
Cocostarcul albastru ( 1921)
Venea o moara pe Siret ( 1925)
Tara de dincolo de negura ( 1926)
Demonul tineretii ( 1928)
Imparatia apelor ( 1928)
Olanda ( 1928)
Hanul Ancutei ( 1928)
Uvar ( 1932)
Locul unde nu s-a intamplat nimic ( 1933)
Soarele in balta ( 1934)
Valea Frumoasei ( 1937)
Ochi de urs ( 1937)
Morminte ( 1939)
Vechime ( 1940 )
Divanul persian ( 1940)
Povestile de la Bradu – Stramb ( 1943)
Anii de ucenicie ( 1944)
Fantazii rasaritene ( 1946)
Caleidoscop ( 1946)
Pauna Mica ( 1949)
Mitrea Cocor ( 1949)
Nada Florilor ( 1951)

Page
5
 Date despre opera “ Baltagul “
Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului mioritic,
versul-motto indicând sursa de inspiraţie: “Stăpâne stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarăşi ai săi pentru a-i
lua oile, dar femeia acestuia, aprigă şi inteligentă nu are linişte până nu află făptaşii şi nu-i pedepseşte după legea
nescrisă a comunităţii.
Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumină vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea asasinilor
şi demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, însă într-o
societate patriarhală, arhaică, străpunsă de zorii unei civilizaţii, de noi relaţii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită
de răufăcători şi cucerită de erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge.
Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de tip arhaic şi un individ
reprezentativ al ei, o lume esenţială, lumea oamenilor de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viaţă, psihologia), fixată într-
o cosmologie populară:
“Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.[…]
La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. […]
- Apoi aţi venit cei din urmă, zece Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face.
Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-un adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă
pară toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura, şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Naraţiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei părţi: partea întâi de la început până la plecarea
Vitoriei în căutarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţă, coborât la vale, cu oile,
asinii şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în apropiere de târg; neliniştea Vitoriei pentru întârzierea bărbatului ei,
peste obicei, cunoaşterea şi “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i “cetească”;
mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul la Piatra, popasul la mănăstire, la
icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru a-şi spune necazul.
Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi
crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi scrie jalba către autorităţi; trimite fata, pe
Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei; lăsarea gospodăriei în
grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului
despre bărbatul ei (itinerariul se sfârşeşte prin găsirea rămăşiţelor lui Nechifor între Sabasa şi Suha). A treia, şi
ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar; prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi
cinstirea mortului, cercetarea despre vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Magura Tarcăului pentru
rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor.
Romanul construieşte pe parcursul său imaginea unei lumi esenţializate. Spaţiul cel mai larg revine lumii
satului de munte: peisajul, datinile şi oamenii.
Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta urmăreşte mişcarea marilor
cicluri naturale. Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc această colectivitate, oamenii de la munte, realist,
obiectiv, fără lirism:
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea;
răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii […], plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor
de la începutul lumii, […] mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se
desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenţă simplă, dar grea: “Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori
cu caţa.”
Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice muntelui: sunt vremuri în care se practică încă
schimbul de produse: “Avere aveau cât le trebuia, poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale
strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la
câmpie legume. Tot de la câmpii largi cu soare mult aduceau făină de păpuşoi.”

Page
6
 Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugrăvind o civilizaţie pastorală milenară.
Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt şi ele prezente în roman: cumătria de la Borca, la Cruci
nuntă, în care tradiţia e plină de strălucire.
Dar Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul “unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan”. Ea este
din Măgura Tarcăului şi trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria
întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu, care se înscriu în principiile etice dintotdeauna ale poporului
român: cultul adevărului, al dreptăţii, al legii strămoşeşti şi al datinei.
Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii (şaptezeci şi trei de zile) peste obicei, a lui
Nechifor Lipan, “dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi. Aşteptarea se
transformă în bănuială, bănuiala în nelinişte, neliniştea în presimţire şi de aici decurg acţiunile ei. Munteanca îşi
cunoaşte bărbatul aşa cum ştie semnele vremii. În aceste ceasuri de cumpănă, de căutare a adevărului despre omul
ei, marea descoperire a Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereţii iubirii.
Tema fundamentală, axul romanului în jurul căruia sunt polarizate timpul şi spaţiul, este căutarea
adevărului în labirintul său interior. Vitoria pare aceeaşi, în exterior, dar viaţa ei interioară se adânceşte. Acolo, în
sine, se hotărăşte totul.
Întreaga strategie a Vitoriei are la bază două coordonate fundamentale ale cunoaşterii: ştiinţa semnelor, şi î
deplin acord experienţa morală. Primele semne rău prevestitoare sunt visele: cel dintâi vis, care “a împuns-o în
inimă şi a tulburat-o”, i-l arată pe Nechifor “călare cu spatele întors spre ea”; altă dată l-a visat rău, “trecând o apă
neagră… Era cu faţa încolo”.
Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semne cerului. Ea înţelege semnele firii. Elementele naturii
îndeplinesc o funcţie simbolică. Mai ales vântul dă semne: “trecu şuşuind prin crengile subţiratice ale
mestecenilor”.
Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă neabătut datina moştenită din
vechime, manifestată în viaţa cotidiană, sau la evenimente cruciale (nunţi, botezuri, înmormântări). Toate acţiunile
ei poartă pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria îşi lasă fata la mănăstire, se mărturiseşte
preotului, ia sfânta împărtăşanie, sfinţeşte baltagul pentru feciorul ei.
Înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea îi dirijează comportamentul: cere bani mărunţi negustorului, să-i
aibă “la îndemână” , îi leagă într-un colţ de năframă.
Cuvintele cheie în jurul cărora se concentrează discursul narativ al romanului au valoare simbolică,
definind eroina: rânduială, semn, întuneric, lumină.
Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul reintrării în liniştea şi ordinea vieţii de la început.
“Descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mia mult decât pe făptuitorii omorului şi
anume că lumea are o coerenţă pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)
În comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filozofie de viaţă (ca cea a banului din Mioriţa), un
echilibru şi o măsură în toate, fără nici o tânguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.

Page
7
Aprecieri critice:
„Baltagul este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri
ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de
posibilitatea psihologică a eroilor. În fond, nimic din toate acestea, Vitoria, eroina principală, nu e o
individualitate, ci un exponent al speţei. Scrierea nu poate produce emoţii estetice veritabile, decât acelui
care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al
oierilor, ca punct de plecare. Intriga romanului e antropologică. În virtutea transhumanţei, păstori, turme,
câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la
date întru veşnicie fixe. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Mioriţa. Un cioban a fost
ucis de alţi păstori spre a fi prădat de turme. Scriitorul a depăşit însă cu mult această temă, mai mult lirică,
construind un epic suprapus. Nechifor Lipan nu se întoarce într-o toamnă acasă şi nevasta lui, Vitoria,
cade la negre prepusuri. După o criză de îndoială, Vitoria capătă încredinţarea că bărbatul a fost ucis.
Durerea se descarcă în certitudine şi dă naştere hotărârii pioase de a găsi trupul bărbatului şi a-l îngropa
creştineşte. Într-o societate de tip arhaic, rezolvarea zbuciumului în rit e foarte normală şi îndârjirea
femeii de a-şi îndeplini ultimele îndatoriri de afecţiune faţă de soţ e mişcătoare. Tragedia greacă ne-a
obişnuit cu înmormântări pioase. Scriitorul complică această situaţie cosmică.
În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta, şi aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă
poliţienească, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedeşte o luciditate excesivă.
[...]
Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie,
pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. Cazul lui Hamlet
feminin îl mai avem în literatura română: e Năpasta lui Caragiale. [...]
Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă,
asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de al doilea, deşi
fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate
arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizată în toate instituţiile ei. opera
scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi
asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligenţă de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la
o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-
un decor sublim şi aspru, măreţ fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Ca
şi Chateaubriand, Sadoveanu creează întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă
mişcate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale.”
G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941.

„Cu Baltagul, d-l Mihail Sadoveanu se aşează mai puţin în inima literaturii româneşti, unde l-au
aşezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii căreia el, povestitorul, i-a dat viaţă, cât în
inima propriei sale literaturi. Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie, începută
cu Hanu Ancuţei şi continuată în bună parte de Zodia Cancerului. [...]
El constituie, sub raportul invenţiei, reconstituirea acelei crime păstoreşti despre care vorbeşte
balada Mioriţei, şi meritul lui stă mai puţin în fabulaţia ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în
rezonanţa lor în mijlocul pădurii sălbatice şi în măiestria cu care îşi poartă de-a lungul drumurilor din
munte eroina, aprigă, voluntară, dar şi iluminată, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan.
Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare baladă, romanţată, de
mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuţei se rezolvă feeric. A fi păstrat acestei
povestiri, germinată în glastra de cleştar a Mioriţei, toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei

Page
8
astral – iată în ce stă întâiul dintre merite şi cel mai preţios al Baltagului. Vin după acestea toate celelalte
însuşiri fruntaşe – poezie a naturii, cunoaştere a mediului rural, umor discret – , pe care d-l Mihail
Sadoveanu le experimentase şi până acum, dar care în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitară a eposului
morţii şi ritualelor ei. Pentru că Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui suflet de munteancă,
văduva Vitoria Lipan” ...
PERPESSICIUS, Menţiuni critice,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 308-309.

„Darul povestirii şi sentimentului naturii sunt două trăsături esenţiale ale stilului lui Mihail
Sadoveanu. Nu toţi scriitorii au darul povestirii. Sunt scriitori de mare adâncime care nu ştiu să
povestească. Sunt alţii care în istoria literară nu ocupă un loc de frunte şi care totuşi sunt povestitori
minunaţi. [...] Neculce şi Creangă sunt povestitorii noştri exemplari. Tradiţia literară românească, atât cât
o avea, se întemeiază şi se construieşte mereu pe acest dar care, astăzi, se manifestă cu un incomparabil
belşug în opera lui Mihail Sadoveanu.”
AL. PHILIPPIDE, Despre stitul lui Mihail Sadoveanu,
în omagiul lui Mihail Sadoveanu,
E.S.P.L.A.,Bucureşti, 1956, p.54.

„Definiţia unei naţiuni se face prin scriitorii ei. Aceştia plămădesc cu încetul conştiinţa socială.
Mai mult ca oricare scriitor, Mihail Sadoveanu ne-a arătat ceea ce e românesc. Dacă o conştiinţă
scrupuloasă, nemulţumită cu indicaţiile instinctului de solidaritate oarbă, s-ar fi întrebat, înainte de
scriitorul Sadoveanu, după ce caractere clare se poate recunoaşte specificul nostru, ar fi rămas încurcată.
O simţeam cu toţii confuz: n-o putea spune nimeni.
M. Sadoveanu ne-a demonstrat realitatea fenomenului românesc. L-a urmat evolutiv cu răbdare în
toate momentele afirmaţiei sale. Opera d-sale reprezintă, etapă cu etapă, formaţia progresistă a sufletului
nostru, progresul genetiv al psihicului românesc.”
MIHAIL RALEA, Scrieri din trecut. În literatură,
E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957.

„Depăşind faza care evocă ∨dureri înăbuşite, creatorul Baltagului zugrăveşte de astă dată oameni
hotărâţi, de o mare demnitate etică. Nu numai Vitoria şi soţul ei, ci mai toţi locuitorii munţilor au trăsături
impunătoare. Caracterizarea generală a muntenilor (la începutul capitolului X), în continuarea lui Rosso şi
Alecsandri, sugerează tăria, dârzenia, mândria. ∨Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi minunate
de mirare: iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţă ca şi-n ierni cumplite [...] mai cu
seamă stau ei în faţa soarelui cu o inimă ca din el ruptă.  [...]
∨Interesul operei, scria C. Călinescu, stă în studiul civilizaţiei pastorale, întemeiată pe ritmuri largi,
după revoluţia aştrilor.  Urmărind descifrarea unei psihologii, accentul cade nu atât pe acţiune, cât pe
resorturile interne: simbolurile din Mioriţa apar într-o lumină nouă. Acolo, sub alegoria nunţii, se vorbea
de moartea ciobanului moldovean, cu argumente privind seninătatea care ar caracteriza sfârşitul
păstorilor. În Baltagul interpretarea e realistă, oamenii luptă, iar după ce cad, urmaşii nu au linişte până ce
nu restabilesc dreptatea. Vitoria Lipan face parte din categoria oamenilor tari. Sentimentul ei de datorie
morală şi mai ales voinţa neclintită concordă cu trăsăturile altei eroine tragice – Anca, din Năpasta lui
Caragiale. Credinţa conjugală şi perseverenţa în urmărirea ucigaşilor au îndreptăţit comparaţia cu
Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. [...]
Vorbirea lentă, cu ocoluri, urmează exemple folclorice. Atrăgător, ∨fecioraşul Vitoriei are acelaşi
glas de dulceaţă ca tatăl lui. Un jălbar impresionează cu scrisul lui împodobit: ∨Are acest jalbar o
întorsătură de condei cum nu se mai află . Turmele lui Lipan coboară la iernatic, la locurile pe care le are
năimite dinainte. În Baltagul arta scriitorului a atins unul din piscurile cele mai înalte.”
CONSTANTIN CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu,
Page
9
 Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 69.

„Impresia de monografie exactă şi completă – caracteristică dealtfel prozei sadoveniene – e

puternică de la prima lectură, cititorul are senzaţia unei epuizări totale a realului: toate amănuntele sunt la
locul lor, obiectele au o funcţie precisă; dealtfel romanul [Baltagul] poartă nu numele unui erou sau al
unui sentiment, ci al unui obiect; dar când te familiarizezi cu textul, observi că descrierea obiectivă e
minimală – Sadoveanu nu a căzut niciodată în păcatul de moarte al realismului critic, care este
descriptivismul, prin care lumea obiectată primeşte o imensă greutate, un fel de funcţie autonomă
fantomatică –, se reduce la datele esenţiale. Desigur, se manifestă aici clasicismul substanţial al lui
Sadoveanu (clasicism, reîmprospătat, prin contactul cu realismul secolului XIX, îndeosebi Flaubert,
Tolstoi, Turgheniev) cu forţa lui selectivă şi arta simplităţii, desigur, excepţionala sa atenţie senzorială;
pentru a justifica însă impresia de complet e nevoie să mai reţinem ceva: ritmicitatea; vreau să spun că
lumea sadoveniană e ordonată şi coordonată, totul revine după lege acum şi mereu, un moment se repetă,
imemorial, în trecut şi în viitor, se amplifică temporar în cicluri bine ordonate. E, dacă vreţi, o civilizaţie
astrală, în care faptele umane sunt reglate, cu mersul stelelor, al soarelui şi al lunii. A surprinde un
moment e ca şi cum s-ar surprinde o infinitate de momente echivalente în timp.”
PAUL GEORGESCU, Polivalenţa necesară,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 5-61.

„G. Călinescu numea Baltagul „o Mioriţă în dimensiuni mari”, relevând astfel (însă nu cel dintâi)
una din relaţiile posibile dintre cartea lui Sadoveanu şi alte opere de prestigiu ale literaturii naţionale sau
universale. Că istoria Vitoriei Lipan şi a bărbatului ei Nechifor, ucis mişeleşte de cei doi ortaci ai săi,
descinde din baladă nu e greu de dovedit. Punctul de plecare al evocării sadoveniene e, neîndoielnic,
cunoscuta capodoperă a folclorului nostru poetic. Epigraful ce întovărăşeşte povestirea trimite direct la un
anume pasaj din Mioriţa („Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă ş-un câne”); eroina reconstituie împrejurările
în care s-a petrecut năprasnica moarte a soţului ei, în spiritul datelor materiale cuprinse în poema
populară. Reluând firul epic al acesteia, Baltagul propune însă o altă rezolvare a situaţiei decât aceea
subliniată liric în varianta pusă în circulaţie de Vasile Alecsandri: legea morală cere nu acceptarea senină
a morţii obligate, ci pedepsirea crimei, iar datina – nu împăcarea mai mult sau mai puţin resemnată cu
soarta, ci împlinirea datoriei rituale faţă de cel dispărut. Ideea cardinală ce prezidează cartea e aceea a
justiţiei, a biruinţei finale pe care, chiar în condiţiile învăluite măcar o vreme în mister, trebuie să o
repurteze forţele binelui asupra acelora ale răului. Sub acest aspect, Baltagul coboară, aşadar, mai degrabă
din baladele sociale şi eroice sau din basme decât din motivul mioritic. Aşa cum coboară, în alte contexte,
tot din baladă şi din basme, şi atâţia dintre eroii ce populează Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă.”
AUREL MARTIN, Metonimii, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1974, p. 280.

„Trebuie să recunoaştem numaidecât că Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai mari poeţi
români de după Mihai Eminescu iar opera lui fundamentală, cea mai vie, mai fecundă, mai trainică şi mai
actuală, ca sinteză a existenţei româneşti, este o valoare eternă a specificului naţional, o valoare deschisă
spre universalitate. [...] Mihail Sadoveanu este un poet fără vârstă, un mag al tinereţii lieraturii. E un
vrăjitor în faţa căruia lumea se naşte şi trăieşte, într-o tinereţe veşnică. [...] Mihail Sadoveanu este un poet
tot atât de mare ca Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate,
poezie, dar o poezie care-şi crează existenţa, durata, limbajul, inefabilul din memoria lumii arhaice şi
vegetale. [...] Literatura sadoveniană este de o actualitate mai mult decât evidentă atât prin poezia care o
invadează şi o susţine cât şi prin viaţa personajelor – intensă, durabilă. Actualitatea literaturii sadoveniene
mai poate fi intuită şi în modul concret în care se păstrează şi îşi difuzează poezia. Creaţia lui Mihail
Sadoveanu trăieşte în realitatea mitului românesc, iar modernitatea ei o vedem în tinereţea poeziei, în
capacitatea ei de a vorbi atât sentimentelor, cât şi conştiinţei, într-un limbaj al revelaţiilor.”
Page
10
 ZAHARIA SÎNGEORZAN, Mihail Sadoveanu,
Teme fundamentale, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 260.

„Restituirea valorilor morale ale vechii civilizaţii româneşti este şi tema din Baltagul, mic
epos al transhumanţei, dar şi elogiu al recuperării dreptăţii, naraţiune a răzbunării unei crime, a
uciderii, ca în Mioriţa, a unui cioban de către tovarăşii lui. Nevasta lui Nechifor Lipan, Vitoria, nu
tolerează ca ucigaşii să rămână nepedepsiţi şi mortul neîngropat. Urmând itinerariul bărbatului ei
statornic de veacuri, energica femeie ajunge fără greş la ţintă şi împacă destinul, oficiind
cuvenitele rânduieli. Deşi timpul acţiunii e aproape de zilele noastre, există tren şi telefon,
întâmplările au caracter mitic, conduita Vitoriei opunându-se radical practicilor civilizaţiei de tip
filistin, mercantil. [...]
În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa
mării înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi
încordând aşteptarea auditorului până la inevitabilul deznodământ. Într-o astfel de expoziţie,
plăcerea evocării bizuită pe memoria afectivă a faptelor, melancolie sau umor reţinut, stabilesc
între autor şi cititor o legătură intimă care depăşeşte cu mult durata lecturii.”
AL. PIRU, Istoria literaturii române de la început până azi,
Editura Univers, Bucureşti, 1981.

Page
11
 Opinie personala

Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului
mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: “Stăpâne stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarăşi ai săi
pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, aprigă şi inteligentă nu are linişte până nu află făptaşii şi nu-i
pedepseşte după legea nescrisă a comunităţii.
Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumină vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea
asasinilor şi demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
însă într-o societate patriarhală, arhaică, străpunsă de zorii unei civilizaţii, de noi relaţii sociale,
capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta magică şi simbolică
însuşită de răufăcători şi cucerită de erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge.
Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de tip arhaic şi un individ
reprezentativ al ei, o lume esenţială, lumea oamenilor de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul acestei
lumi.
În comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filozofie de viaţă (ca cea a banului din Mioriţa),
un echilibru şi o măsură în toate, fără nici o tânguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri
imemoriale.
Asadar Sadoveanu in acest roman incearca sa prezinte cele mai importante mituri sis a arate lumii
intregi(viitorilor nepoti) ceea ce cuprinde viata pastorala.

Page
12