Fântâna dintre plopi

Povestirea „Fântâna dintre plopi” face parte din volumul Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu,
publicat în 1928. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de Decameron în
care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote”, dar mai ales un ansamblu armonios pe tema
povestirii înseși: „Hanu Ancuței e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a inițierii în arta
desăvârșită a narațiunii!”.
Povestirea este o narațiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca
martor sau doar ca mesager al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt
epic. Se acordă importanță naratorului și actului narării, iar interesul pentru situații și
întâmplări conferă caracterul etic, exemplar al povestirii. Povestirea se situează într-un plan al
trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea.
Hanu Ancuței are forma povestirii în ramă deoarece nouă narațiuni de sine stătătoare sunt
încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției, care utilizează formule specifice.
Instanțele comunicării narative sunt: autorul, naratorul, personajele, cititorul.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanței narative. În Hanu Ancuței, există un
povestitor al narațiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al
fiecărei narațiuni rostite de ceilalți naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ei. Prezența sa
este redată prin utilizarea persoanei I în narațiune și conferă iluzia autenticității. Această voce
narativă este cea delegată de autor spre a-l reprezenta, fapt care îl face pe criticul N.
Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfățișează obiceiurile de la Han, la începutul
cărții, este a autorului”.
Ceilalți naratori, personaje în narațiunea-cadru și, pe rând, ascultători, au în povestirile
relatate de ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei și
caracterul polifonic. Ei aparțin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniță (Iapa lui Vodă),
călugărul Gherman (Haralambie), moș Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai
Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuță), ciobanul (Județ al
sărmanilor), negustorul Dămian Cristișor (Negustor lipscan), orbul/rapsod și calic orb (Orb
sărac), mătușa Salomia și Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei fântânarul).
Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea
unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuțe”.
Narațiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text și include cele nouă povestiri.
Incipitul ei fixează coordonatele spațio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o
toamnă aurie”, la Hanu Ancuței. Interesul ascultătorilor este susținut între povestiri de
promisiunea comisului Ioniță de a spune „o poveste cum n-am mai auzit”. Finalul narațiunii-
cadru și al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizații, pe care o salvează însă
forța creatoare a povestirii.
Timpul povestirii reconstituie prin forța cuvântului o lume și stă sub semnul vârstei de aur.
Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/al naratorului anonim (autorul),
care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme” a tinereții sale, timpul povestit/al
toamnei aurii când se spun toate povestirile și timpul evocat, al celeilalte Ancuțe. În
povestirea-cadru, se observă impresia de atemporalitate: „într-o depărtată vreme, demult”.
Spațiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut: „Taberele de cară nu se
mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. [...] Ş-atâtea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit
doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Și, la focuri, oameni încercați și meșteri
frigeau hartane de berbeci și de viței [...]”. Belșugul roadelor face posibilă întâlnirea
călătorilor într-un spațiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Ospățul
este un ceremonial al împărtășaniei, al comuniunii, care mijlocește ritualul povestirii. Așezat
la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas și de petrecere, ocrotitor ca o
cetate și cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuțe. Valoarea simbolică a
hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine și povesti:
„Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, - era cetate. Avea niște
ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În
cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și habar n-aveai dinspre partea hoților”.
Fântâna dintre plopi este a patra povestire și are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-
narator pe căpitanul de mazili Neculai Isac. Narațiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare
internă) implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat) și
autoanaliza faptelor din perspectiva maturității (timpul narațiunii).
Naratorul evocă o întâmplare trăită de el în tinerețe, în urmă cu peste douăzeci și cinci de ani,
„pe aceste meleaguri”. În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire
care a avut rol de inițiere pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ține de modul în
care naratorul „regizează” o anumită tensiune, suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a
capta atenția și interesul ascultătorilor/cititorului. Acțiunea se derulează alert, fiind
identificabile toate momentele subiectului.
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ținutul Sucevei și face popas la Hanu Ancuței.
Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlnește un grup de țigani care se scaldă. E
întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerșetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe
Marga, o țigăncușă de optsprezece ani.
Frumusețea fetei îl tulbură și le dă celor doi câte un ban de argint.
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboțelele cumpărate cu banul primit. Apoi
tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi și își promit o nouă întâlnire de dragoste la
întoarcerea lui de la Pașcani, unde trebuia să-și vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are
un final tragic. Îndrăgostită, fata îi mărturisește că Hasanache o trimisese la han ca să-l
seducă, iar planul era ca țiganii să-l omoare și să-i ia banii de pe marfă.
Deși este conștientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului.
Tânărul fuge călare, scapă cu viață, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.
Însoțit cu făclii de cărăușii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre
plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu
cruzime și aruncată în fântână.
Autenticitatea narațiunii este susținută prin relatarea la persoana I și prin intervenția Ancuței,
unul dintre ascultători care adeverește întâmplarea știută de la mama ei.
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neștiutor, dar
reprezentarea faptelor este însoțită de analiza și condamnarea lor, din perspectiva maturului,
din cauza consecințelor tragice. Acesta folosește cuvinte dure pentru autocaracterizare:
„Eram un om buiac și ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi și imașuri
și neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, și pentru ei călcam multe hotare”.
Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neștiința (lipsa experienței de viață) și
nesocotința (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârșite). Prima întâlnire cu
țiganii și cu fata care umblă prin apă în fusta ei roșie este relatată din perspectiva tânărului,
care nu vede capcana în această „întâmplare”. Marga nu este, așa cum afirmă cerșetorul, „o
fată proastă, care n-a ieșit încă în lume”, ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală
pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv,
ca și pentru ascultători, care adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede
că trăiește etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de țigani.
Plătește nechibzuința sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viață tot datorită tinereții: calitățile
fizice și seninătatea inconștientă. Licărul de conștiință se aprinde prea târziu, iar manifestările
lui sunt regretul și autocondamnarea.
Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han),
vestimentația reflectând statutul social, indicat și în formula de adresare folosită de comisul
Ioniță: „Nu ești domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?”. Numele de mazili îl
purtau boiernașii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgrație; erau organizați
într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Aerul
demn și tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar și tristeții. Venirea lui
produce un efect deosebit asupra celor de la han: „Era un om ajuns la cărunțeală, dar se ținea
drept și sprinten pe cal”.
El povestește din dorința de a revedea trecutul pentru a-l înțelege, căci pierderea ochiului îi
dă puterea vizionară. Deși fântâna dintre cei patru plopi „s-a dărâmat ca toate ale lumii”, el o
poate vedea.
Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei povești de iubire. Condiția ei umilă, țigăncușă
care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupești,
este umanizată și metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situația-limită de
a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa
de sine.
Personaj romantic, acționează în situații excepționale. Inițial umilă și demnă de dispreț, se
dovedește capabilă de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fapta ei o umanizează și o
plasează într-un plan moral superior față de tânărul nesăbuit, de unde și caracterul etic,
exemplar al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi și statut social,
și direct, de către personajul-narator care-i realizează portretul fizic: „Sta aproape de mine,
numai în cămașă și-n fustă roșă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, și
ochii iuți mă tulburară deodată”. Legătura simbolică dintre ființa ei și elementul acvatic este
prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator. Fata „răsare" din apă și va sfârși în același
element.
Semnificația fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i mai
protejează pe îndrăgostiți, fiind pângărit de vina fiecăruia și sortit pieirii. Apa fântânii se
amestecă cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.
Narațiunea se îmbină cu dialogul și scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator
se încheie cu deznodământul povestirii, dar narațiunea are un epilog care constă în dialogul
ascultătorilor și în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul actului narării
asupra povestitorului: întoarcerea spre sine și în trecut.
Modalitățile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta
stilistică este oralitatea. Relația dintre narator și receptor (ascultători) este strânsă; se
utilizează persoana I și a II-a în dialogul acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că
dialogul presupune un sistem de convenții (apariția povestitorului, pretextul care declanșează
povestirea, formulele de adresare etc.). Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod
ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor și fraților, ascultați ce mi s-a întâmplat...”,
iar ascultătorii intervin în final cu comentarii, întrebări, reflecții.
Farmecul zicerii este dat de prezența elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”),
arhaic („catastih”, „mazili”), regional „buiac”, „hojma”, „imaș”, „roșă”). Limbajul personajelor
(țiganii) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul), indicând diferența socială și
culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumusețea metaforei: „Catastihul acelor
vremuri a început să mi se încurce”, epitetul de caracterizare: „nări largi, și ochii iuți”, „răcni
răgușit”, comparația sugestivă: „Am simțit în mine ceva fierbinte; parc-aș fi înghițit o băutură
tare.”.
Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o narațiune subiectivizată (din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea uni singur
fapt eroic, o ]nt\mplare de dragoste din tinerețe, de fapt o inițiere ratată. Prin actul narării, re
reînvie o lume apusă. Relația narator-receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosferă.
Hanu Ancuței este o povestire în ramă pentru că naratorul și interlocutorii sunt prezenți în
același spațiu – hanul, în același timp – „într-o toamnă aurie”, cadru care prilejuiește nararea
diferitelor povestiri.