DOCUMENT SI LUME MITICA.

Hronicul si cantecul varstelor ofera date importante despre anii de formatie ai

scriitorului (copilaria si adolescenta, universul satului in care a luat intaiul
contact cu natura si societatea, mediul familial in care a crescut, scolile pe care
Ie-a urmat, evenimentele istorice pe care le-a trait) si de aceea raportarea la
biografia propriu-zisa ni se impune firesc. Pe langa aceasta, o a doua raportare
necesara - la opera poetica - dezvaluie adancimile laboratorului de creatie,
germenii unor poeme sau imagini, circularitatea anumitor teme si motive,
anume tipare fundamentale ale imaginarului poetic, dar si expresivitatea
artistica a stilului memorialistic.
In sonoritatile limbii vechi, titlul de rezonanta goetheana (Hronicul si cantecul
varstelor - Baga/Poezie si adevar - Goethe) sugereaza dubla dimensiune a
evocarii: cea documentara, de „hronic" - cronica subiectiva a vietii unei
personalitati, inserand amintiri organizate cronologic, si cea artistica, relevand
un prozator liric care se descopera cu o mare intensitate afectiva si o minte
„mito-logizanta" ce descopera reperele arhetipale ale existentei sale, tacand
posibila integrarea ei in „geografia mitologica" a operei. Viata si opera se
intrepatrund in cercul unui destin exemplar.
Dar care este universul interior si secret al personalitatii lui Blaga? Cum s-a
modelat si definit constiinta artistica a poetului si filosofului Blaga, in cercul
familiei, in orizontul mitic al satului, in conjunctura marilor evenimente ale
istoriei? Care este sensul unificator al experientelor sale existentiale? Vom afla
raspunsurile la aceste intrebari urmarind cele doua planuri ale relatarii: cel
realist-do-cumentar si cel mitic.
Nu e lipsit de interes sa observam ca viziunea mitica secondeaza planul realist
numai in evocarea satului si a copilariei, adica in prima parte a cartii. Firesc,
intrucat copilaria si satul reprezinta paradisul, universul ideal, loc al intalnirii cu
sacrul si al structurilor arhetipale.
REFUZUL CUVANTULUI
Mult mai bogata in potentiale transferuri de imagini catre opera poetica este,
de asemenea, prima parte a Hronicului. De aceea am ales sa insistam, in mai
mare masura, asupra acestui segment de viata al memoriilor.
"Inceputurile mele stau sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului. ()
Poate ca starea mea embrionara se prelungea dincolo de orice termen normal,
(), sau poate o nefireasca luciditate s-a varat, cu efecte de anulare, intre mine
si cuvant."
Astfel se deschide Hronicul. Blaga alege cu grija termenul ,fabulos", parca
indemnat de aceeasi vointa mitolo-gizanta, pentru a se referi la aceasta
tulburatoare poveste plina de penumbre a cuvantului^. Nascut la 9 mai 1895,
in satul Lancram, langa Sebes-Alba, poetul, ce se portretizeaza metaforic „mut
ca o lebada", a inceput sa vorbeasca abia la varsta de patru ani. Cum s-ar putea
explica, prin ce nestiuta, nici macar banuita nostalgie a originilor, aceasta teama
de vorba rostita? Nu cumva ea ascundea un refuz al lumii - creatie a cuvantului
zamislitor, o neacceptare a nasterii, neconstientizata? Oricum ar fi, este stiut
faptul ca Lucian Blaga a ramas toata viata cu o recunoscuta rezerva, aproape
sfiala, fata de cuvant. Din perspectiva operei sale literare insa, spectaculosul
eveniment biografic intregeste mitul poetic blagian: tacerea initiala ar putea
semnifica noaptea originara, matema, „indistinctia dintre eu si unitatea
primordiala", este ca o incrancenata nevoie de a ramane in „tara fara nume", in
vechea „patrie a Mumelor", pentru viitorul poet permanent obsedat de
intoarcerea in „ciclul elementelor", „la obarsie, la izvor".
Refuzul cuvantului este, cum sugereaza aici chiar autorul, o prelungire a starn
edenice a omului, de dinaintea nasterii, caci cuvantul este interpretat de Blaga
drept semn al rupturii si instrainarii de paradis, al distantei si exilului. De aceea
viitorul poet refuza, simbolic, rostirea, pastrand parca in memoria afectiva
imaginea copilului ce se incrancenase nefiresc sa nu vorbeasca: „Amare foarte
sunt toate cuvintele".
CASA PARINTEASCA, TATA SI MAMA.
In „geografia mitologica" a operei lui Blaga, strabatuta de nostalgia intoarcerii
langa „sufletul satului", casa parinteasca din Lancram (satul ce „poarta in nume
sunetele lacrimei") poate constitui reperul arhetipal central, „cercul vetrei", in
care devine posibil „schimbul de taine cu stramosii", de unde incep „aventurile"
eului, in „suprema intimitate cu Totul". Castanul care strajuia casa este simbolul
caminului parintesc, dar si al armonioasei integrari a omului in circuitul vietii si
mortii: "Banuiam sub scoarta castanului lacasul unui duh legat in chip misterios
de destinul casei si al familiei (castanul avea sa se stinga, de altfel, mai tarziu,
tocmai in anul in care murea si Tata)".
Descrisi in viziune mitologizanta, parintii dobandesc dimensiuni suprareale,
devin Tata si Mama - zeitati ale locului. Tatal, preotul Isidor Blaga, spirit de o
mare patrundere intelectuala, „un liber-cugetator", „de o exuberanta si de o
volubilitate deosebit de simpatica", deschis deopotriva catre inlesnirile tehnice
ale civilizatiei si speculatiile metafizicii, este zeul atotstiutor, model viu si
autoritar in familie si comunitatea satului. „«Ce face Popa, sau cel cu barba de
argint si cu mintea de aur?» se intrebau taranii, iscodindu-i cararile si pasii, si-
i urmau pilda" Mama este o ,fiinta primara", o ,stramuma", figura ei, fixata in
arhaic, se armonizeaza cu imaginea unei lumi ramase in tiparele sale stravechi.
Mama - isi aminteste scriitorul - era ,fara multa scoala, cu instincte materne si
feminine preistorice. Preistorice in sensul deplinalalii vitale, grele, masive. Nu
avea Mama cunostinte folclorice deosebit de bogate, dar ea traia aievea intr-o
lume croita pe masura celei folclorice. Existential incadrata de zarea magiei. Ea
se simtea cu toata faptura ei vibrand intr-o lume strabatuta de puteri
misterioase, dar nu se abandona niciodata visarii. Fiinta impersonala, fara gand
intors asupra ei insasi, stapanita numai de sacrul egoism al familiei, Mama era
substanta activa in jurul careia luau infatisare palpabila toate randuielile vietii
noastre".
SATUL

Satul este strajuit de munti care, in imaginatia copilului, deveneau zeitati ale
copilariei, ca si Tatal si Mama, „o margine a lumii, dincolo de care nu mai era
decat povestea".
Autorul, care a scris Spatiul mioritic si Elogiul satului romanesc, marturiseste:
„Satul era pentru mine o zona de minunate interferente in care realitatea, cu
temeiurile ei palpabile, se intalnea cu povestea si cu mitologia biblica, ce-si
aveau si ele certitudinile lor. ingerii si Tartorul dracilor, cu puii sai negri, erau
pentru mine fiinte ce populau insasi lumea satului. Traiam palpitand si cu
rasuflarea oprita cand de mirare, cand de spaima, in mijlocul acestei lumi'.
Pentru copilul de atunci, topografia satului cuprindea multe locuri de intalnire a
realului cu suprarealul, iar timpul subiectiv se reducea la o singura dimensiune:
jocul. „Timpul mi-l iroseam in joaca aproape neintrerupta." Jocul devine, pentru
psihologia copilului, spatiul de irupere a sacrului in lume, mijlocul de acces la
misteriosul existentei, perceptibil numai pentru el, la nivelul de cunoastere
sensibila a primitivului. Tinda intunecoasa a vecinului e salasul dracului.
impreuna cu alti vreo douazeci de baieti, l-a alungat, intr-o duminica dupa-
amiaza, cand nimeni nu era acasa, navalind, „cu un iures de trib din dumbravile
negre ale Africir, asupra usii zavorate si daramand-o:
„Zeci de brate s-au ridicat si au izbit cu toata puterea in usa in dosul careia
banuiam ascuns duhul beznei. Loviturile erau insotite de strigate nearticulate si
de asurzitoare zgomote de metal. Buzduganul nazdravan nu-l vedeam, dar il
simteam lucrand printre noi. Se iscase in noi ca o magica furie, ca o sacra betie,
ce ne da indrazneala de necrezut de a infrunta nevazutul si de a grabi
deznodamantul."
Capacitatea fabulatorie a copilului actioneaza, dupa tiparele jocului, asupra
realitatii exterioare, transfigurand-o intre aceleasi limite miscatoare ale
imaginatiei. Undeva la marginea satului se afla un noroi fara fund, care duce in
iad. Mai departe, in „dealul viilor", e o rapa rosie, locuita de un capcaun. „Cainele
turbat lasa in rana niste catei mici, aproape nevazuti - de aceea turbeaza cei
muscati!" Aceasta „magica lamurire" o auzise copilul de la o batrana din sat,
chemata sa spele rana unuia dintre prieteni - Vasile al Banateanului -, muscat
de un caine turbat. „Murmurele si gesturile de ritual ancestrai' ale batranei, al
caror talc i se pare copilului ca-l intuise, il „asezau dintr-odata intr-o lume
halucinanta, de izbelisti si de primejdii fara leac, ce pot sa cada de pretutindeni
si de nicaieri'.
„IMPARATIA NISIPULUI."
Religiozitatea - ca dimensiune a fiintei intime in relatie cu Dumnezeu - in acesti
ani ai copilariei se exprima intens. Jocurile copilariei „in imparatia nisipului' o
dezvaluie printr-o creativitate exploziva. Jocul isi arata, asadar, si o dimensiune
grava, o functie cvasi-religioasa, situand, intuitiv, copilul, printr-o spontaneitate
„creatoare", aproape de Dumnezeu.
Pentru viitorul poet. Dumnezeu va fi definitiv pierdut in inchipuirile copilariei:
„Cand eram copil, ma jucam cu tine/si-n inchipuire te desfaceam cum desfaci o
jucarie". Iata ce-si aminteste despre intaiul sau „ideal" de viata: „Varsta mea,
de la cinci la sapte ani, sta sub zodia de aurora a prieteniei cu Vasile Banateanu,
Roman al lui Tudorel si Adam al Vicii - adevaratii prieteni, rudele mai presus de
sange. Eram nascuti tuspatru in acelasi an". ,Jocurile noastre iscodisera toate
virtutile nisipului. () Din elementul usor umezit cladeam bolti, labirinte, biserici.
Mai ales biserici. Imi pusesem in cap sa devin odata «zidar de biserici» Acesta
a fost intaiul meu «ideal» de viata. Si ma vedeam cu toata gravitatea acolo pe
gramada de tarana. in exercitiul maret al viitoarei mele meserii."

MIRARI Sl DESCOPERIRI
Pastrand nealterate, in spatiul memoriei, uimirea si nedumeririle copilului,
adultul reediteaza, printr-un joc al dedublarii, care este si jocul sensibil cu
granita dintre real si mit, cateva dintre tulburarile, nelinistile interogative si
„aventurile" acestei varste. Copilul se intreaba, deopotriva cu altii de seama lui,
„cum o ft oare cand esti mort" si-si raspunde ca „mort trebuie sa fie ca si viu ()
traiesti mai departe si nu stii ca ai murit" Mintea indrazneste alte paradoxale
asociatii: poale chiar ei, care se afla in ulita vorbind, sunt morti, dar nu-si dau
seama Alta dala, insotindu-si tatal sa supravegheze ,felul muncii si sporul
lucratorilor tocmiti cu ziua". Ia sapa, afla ca „nodul de lichid spumos, alb, ca un
scuipat", atarnand de firele de iarba de-a lungul drumului, este „scuipatul
cucului'. Tatal ii strecoara in suflet o neliniste: „Cucul canta si scuipa Uneori
scuipa dupa copii, iar cei de-i nimereste nu mai cresc!" Spaima copilului este
atat de mare incat auzind, mai tarziu, un cuc cantand in apropierea locului unde
ei se odihneau „urmarea cu respiratia taiata cantecul infricosatoarei paseri, ce
putea sa-i reteze cresterea in lungul drumului si sa-I lase pitic in calea vietii'.

Una dintre uluitoarele „aventuri" ale copilului, retraita afectiv de matur, este
aceea cand „apus la incercare cerui': „Umbland odata pe ulita cu ochii in sus,
am bagat de seama ca cerul venea tot cu mine. Zenitul se misca din loc in loc -
tinandu-se neintrerupt deasupra mea! Era o mare descoperire cu totul noua, pe
care ma simteam obligat sa o pastrez ca un mare secret in cel mai ascuns
ungher al inimii'. Totusi, se intelege cu un prieten sa alerge amandoi in directii
contrare, asa incat cerul, tinandu-se dupa fiecare, sa se despice in doua, dezva-
luindu-si ingerii ,Si Adam, induplecat si el de logica mea, ce parea inchegata si
fara gres, o lua pe ulita in sus, iar eu pe ulita in jos"
„SUB ARINI."
Copilul repeta mirarile si intrebarile primilor oameni, sub forma de joc -
experienta initiatica. Dupa Blaga, copilaria este starea genuina a creatiei:
„Dezmaturile si alergaturile fara frau ale imaginatiei"" se elibereaza prin joc,
care este si un joc al mintii, al cugetului de copil ce-si „invata imperativele de
la pasari si fiori:
„Uneori () cadea asupra noastra sarcina de a ne duce dupa-amiaza cu gastele,
la pasune, «sub arini», un loc in partea mai de sus a satului, intre iaz si razoare.
Luaseram obiceiul de a sta intr-o rana la umbra unui arin, din care cadeau arome
amarui peste noi, in timp ce puii de gasca () se imprastiau in cautarea ierbii si
a troscotelului. () In mijlocul cercului nostru dupa-amiezile deveneau parca mai
lungi, dupa cum erau si jocurile si povestile. Ne istoriseam () intamplari mai
vechi sau mai noi, din cutare sau cutare ulita si evenimente suspecte, acoperite
de noapte, din cronica erotica a satului. Sau nascoceam, cu inchipuire
draceasca, vreo cruzime, ce urma s-o ducem la indeplinire pe socoteala mai
ales a gusatilor, fonfilor, tontilor, zanaticilor sau bicisnicilor din localitate.
Blestematiile planuite nu erau totdeauna inofensive, caci uneori ne dadeam
indemn, fara de astampar, pana ce le duceam la capat. In acest cadru de
completa nuditate a naturii rasarea in noi flora confuza a tuturor instinctelor si
ciuguleam din ciorchinii celor mai varii stricaciuni ale inchipuirii, cu desavarsita
nevinovatie."

Sub impulsul fanteziei ludice, existenta copilului devine joc, prelungire in

poveste, straniu amestec de cruzime si inocenta, cu un inconstient mimetism al
gesturilor si limbajului, ce vine dintr-o memorie colectiva. Jocul trebuie inteles,
in ultima instanta, ca metafora a existentei.
in masura in care este un elogiu indirect al satului ca tip de spiritualitate,
Hronicul este si un elogiu al copilariei - nu doar ca varsta biologica, ci si ca
varsta interioara: iata o constanta a scrisului blagian.
VACANTELE
Evocarea primilor ani de scoala, la Sebes-Alba, poarta insemnul rupturii de
paradis. Cu atat mai mult vacantele petrecute acasa vor capata valente
compensatorii. Cea dintai vacanta mare de vara aduce un sentiment de libertate
ce „da zilelor noastre intensitati de apogeu".
Cei patru prieteni se lasa cuprinsi de o adevarata euforie a salbaticirii:
„Cat era ziua de lunga, stam goi, in namol sau pe iarba, langa raul care-si avea
vadul la cativa pasi de casa. () Cea mai apriga placere a noastra era sa rapim
pentru o jumatate de ceas cate-un cal din herghelie, ce pastea prin apropiere.
O luam la goana, calari, goi, pana departe sub o padurice de salcii, unde, daca
am fi avut parul lung ca Avesalom, am fi putut ramanea spanzurati de crengi,
caii scapandu-ne, de sub picioare, ca din prastie."
Tabloul este de o exploziva, primitiva vitalitate.
Pentru copilul care traise prea timpuriu drama „dezradacinarii", calatoria din
vara anului 1903, intr-o alta vacanta, in Muntii Sebesului, la Bistrita, se
transforma in eveniment memorabil, cu reverberatii afective de durata. Paginile
poematice care cuprind imaginea Surianului, imaginea satului Capalna, precum
si imaginile stranii si baroce ale olarilor gusati din Sasciori rotunjesc „cosmosul
generic", „emblematic" al spatiului mitic: muntele, padurea, simbolurile acvatice
(iezerul, izvorul), bestiarul (ursul, mistretul, vipera, balaurul) -iata un intreg
univers totalizant, plenar valorizat aici in sensul sugerarii inefabilei comunicari
intre nivelurile existentei:
„In vacanta mare din vara anului 1903 aveam sa-mi sporesc orizontul cu
experienta unei lumi noi, a Muntelui. () Vom pleca in Muntii Sebesului, la
Bistrita. () Trecuram prin Sebes, apoi prin alte doua sate, ca sa ajungem la
Sasciori, un targusor situat chiar sub poale de munte si cu uliti pline de gusati.
() pe ulitele sale se balabaneau aproape numai oameni diformi, cu gusile
atarnand uneori pana la burta. De meserie gusatii erau olari. Am rugat pe Tata
sa oprim o jumatate de ceas, ca sa vad un atelier. () am urmarit cu ochii, din
apropiere, mestesugul olarilor. () Olarul nu mai trebuie sa sufle duh peste
fapturile lin de lut, caci ulciorul era viu. Capcaunul i-a frant mijlocul ca unei
fete."

„Marea intalnire cu muntele"

,,Lasam in urma curmaturile si munte dupa munte. La Capalna, un sat adunat
ca intr-o caldare, in fundul unei vai adanci, ne-am odihnit putin pe-un trunchi,
primitor rasturnat, la un colt de ulita. Ochii mi s-au oprit indelung asupra unei
mori stravechi, de lemn, ale carei roti mi se parea ca se invart fara intrerupere
de la inceputul lumii. Turme de capre negre, rosii, albe coborau pe povarnisuri
in sat intrezaream, in stanga si-n dreapta, prin duiumul verdelui. pe sub brazi,
muschiul verde ca un asternut de perne, ferigile cu miros adormitor, buretii
galbeni, ciupercile rosii, manatarcile cat painile. Sfarmam intre dinti acele de
brad, ca sa le strang aroma in cerul gurii. Toate impreuna alcatuiau pentru mine
negandita, marea intalnire cu Muntele".
,Marea intalnire cu Muntele", cu „vraja si primejdia Muntelui*' inseamna iesirea
„din vremelnicie. In alt timp". Muntele e, in inchipuirea copilului, teritoriul
misterului. Dincolo de ce inregistreaza simturile. Muntele ascunde primejdia,
apreciata printr-o imaginatie baroca: „Ursul care () putea sa-ti iasa in cale la
fiecare pas, ca sa-ti intoarca pielea din ceafa pana peste fata, si mistretul
albastrui, matahalos, dar iute si cu colti adusi ca sa ridice pamantul in rat; vipera
cu semn pe frunte, ce sta la panda, aramie printre pietrele batute de soare sau
intunecata printre tufele de afin". Mai erau ,palcul de fluturi multicolori, ce jucau
in cercuri, inganand un nevazut model planetar, dupa flecare cotitura de stanca
a drumului"', si iezerul din varful Surianului, fost „cuib de balaur", lacas acum
al unei semintii de mici soparle negre, nazdravane, carora daca le scoti ochii
cresc altii la loc.
Muntele e, asadar, „inaltul si adancul', spatiu al armonizarii contrariilor, „coinci-
dentia oppositorum" specifica repertoriului simbolistic exploatat de gandirea
mitica.
Aureolata de amintire, extraordinara calatorie trece in spatiul imagistic al operei
poetice, articuland geografia simbolica a unui „cosmos ideal".
ARPEGII FINALE
Evocarea anilor gimnaziali de la Brasov, la Liceul „Andrei Saguna", unde il are
profesor de istoria si teoria dramei pe unchiul sau, losif Blaga, este o alta varsta
a biografiei autorului, umbrita insa de moartea tatalui, in anul 190. Experientele
sunt diverse si de intensitate emotionala diferita: calatoria prin Italia, in 1911,
ca elev in clasa a V-a, rasfoirea, la Academie, „cu incordare", a unui manuscris
eminescian; primele incercari de eseistica „filosofica" ale adolescentului.
Dupa experienta Seminarului teologic din Sibiu, absolvit in 1917, se inscrie la
Universitatea din Viena, urmand sa-si sustina teza de doctorat despre „Teoria
cunoasterii". Sunt anii unui timp involburat. Istoria nelinistitoare si confuza a
razboiului se suprapune peste istoria dragostei pentru Cornelia Bredieeanu, fiica
a cunoscutului om politic din Banat Coriolan Bredieeanu. Celei care avea sa-i
devina sotie ii consacra, in Hronic, nu putine pagini.
Cel mai important eveniment biografic din perspectiva istoriei literare,
consemnat spre finalul Hronicului, este debutul editorial din anul 1919, cu
volumul de versuri Poemele luminii. Paginile consemneaza si primirea entuziasta
a volumului, de catre N. Iorga, reproducand textul articolului Randuri pentru un
tanar, datat 1 mai 1919: „E aici un tanar care intinde brate energice catre
tainele lumii". „In randurile, rarite ingrijorator, ale cantaretilor simtirii noastre
de astazi, fii binevenit, tinere Ardelean!"
Finalul Hronicului leaga inca o data viata de opera. Cate „nebanuite trepte" a
trebuit scriitorul sa coboare in timp spre a se descoperi pe sine insusi! O parte
din emotia acestei regasiri o traim si noi, cititorii, cu fiecare lectura, o noua
„nebanuita treapta" catre intregul operei blagiene.