ROMANE DESPRE COPILĂRIE

”Amintiri din copilărie” este o operă compusă din patru părți, care apare în cea mai
prestigioasa revista a timpului ”Convorbiri Literare”, intre anii 1881-82, excepție
făcând partea a IV-a, scrisa în 1888, și apărută postum, în 1892. Publicarea in volum
a ”Amintirilor” s-a făcut la Iași, în anul 1892.

Cartea cuprinde o imagine luminoasă a vieții satului, a obiceiurilor și a tradițiilor

poporului, având în centru întâmplările și peripețiile lui Nică a lui Ștefan a Petrii, de
când "a făcut ochi" și până când ajunge la Iași, scos cu greu din lumea satului, "ca
ursul din bârlog".Eroul central apare, așadar, înfățișat de autor, din copilărie până în
pragul adolescentei într-un prim plan, sunt zugrăvite procesul de formare a lui Nică și
evolutia lui spirituala, strâns legate de mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea
plan reconstituie, universul vieții țărănești, atmosfera patriarhala a satului, cu
instituțiile sale: familia, școala, biserica, armata.

Pe Creangă îl interesează, în primul rând, imaginea vârstei de aur, pentru că - dacă

prin amănunte Nică este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea,
tipologic vorbind, eroul său e „copilul universal” (George Călinescu). Subiect al
evocării, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva şi de a vedea în sine copilul de
pretutindeni şi de oricând, cum însuși declară: „aşa eram eu la vârsta cea fericită şi
aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea asta şi pământul”. Intenţia lui Creangă
este de a înfăţişa „copilăria veselă şi nevinovată”, care stă sub semnul
neastâmpărului băieţesc, al spontaneităţii şi al poznelor.

Subiectul

Se dezvoltă gradat şi respectă, în linii mari, ordinea cronologică a evenimentelor, în

ciuda unui montaj narativ mai liber, cu multe digresiuni anecdotice. Întâmplările prin
care trece sunt toate „evenimente de cunoaştere”, întrucât prin ele Nică îşi lărgeşte
sfera de simţire şi înţelegere, se complică sufleteşte, se formează ca om.

Copilăria lui nu este senzaţională, ci obişnuită. Scriitorul nu inventează peripeții

nemaipomenite. Dar, în cadrul normal al existenţei, el arată cum copilul descoperă
lumea şi cum în acest proces firesc de luare în stăpânire a universului orice
eveniment capătă semnificaţii majore. Forţa lui Creangă stă în capacitatea de a
sugera farmecul inefabil al vârstei.

Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile

caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de
Mihail Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş
Năzdrăvan, Un om năcăjit s.a.).

“Dumbrava minunată” se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul

realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub
aspect compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un titlu
semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca plăsmuieşte o
 expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică simplă
evidenţiază drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă întâlnită în
numeroase alte basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este conceput
într-o simetrie perfectă,în prim- plan apărând :

a) Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror

trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea
morală a Lizucăi ;

b) „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o străbate

fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;

c) episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi fericită în

casa bunicilor, lângă cei dragi. Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia
copilului

Părţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple

semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului între
planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a imaginilor care
oglindesc :

o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite

o natură transfigurată de imaginaţia copilului Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca

îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea şi delicateţea sufletească.

Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din detaliile acumulate pe parcursul
derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia Vasilian, femeie frivolă, ca si pentru slujnica
acesteia, Lizuca este „o ruşine si o nenorocire", „gânganie"..., „dihanie şi soi rău" etc.
Succesiunea de epitete si metafore depreciative sugerează prăpastia dintre mama
vitregă si fetiţa orfană, imposibilitatea comunicării lor pe plan afectiv. Intr-un evident
contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi : „Era, o fetiţa
mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea strâmbă si în chip
cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb si cu şireturile
desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de soare, cu genunchii
nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si arăta, în rotunzimea lui,
felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică si delicată duduia Lizuca.
Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o mică floare de lumină."

Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei,

înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă
totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul ei,
Patrocle, este un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o mângâia ;
„împărăteasa furnicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a lăsat acasă
căţeluşa „cu dinţii de fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este dojenit pentru nişte
injurii etc. Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini,
pregăteşte trecerea de la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a
prichindeilor, precum si a altor personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu
toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în
 pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane
necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi
duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."

Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi

natură, ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în plan
fantastic, alături de suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă sau pe
ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.

Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia

spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia
aparţin. Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o
pedeapsă binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori :

„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un ochi.

— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?

— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !

— Şi pe servitoare?

— Si. — Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de
întâmplările nopţii la hotarul împărăţiei minunilor"