Dumbrava minunată

 Mihail Sadoveanu

In Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu, putem gasi si aspecte ale unei

copilarii, cu tot ceea ce presupune ea, bucurii dar si tristeti specifice varstei, in
povestiri si schite precum Hultanul, Un om necajit, Janos Nazdravan sau
Dumbrava minunata.
Acestea au fost publicate in volumul intitulat Printre gene, dedicate, mai ales,
copiilor.
Titlul este sugestiv continand povestea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o biata
fetita in varsta de sase ani, orfana de mama, care este persecutata de noua sotie a
tatalui sau. Aceasta, o persoana materialista, planuieste sa vanda Dumbrava din
padurea Buciumeni, singura amintire ramasa fetitei de la mama ei.
Dumbrava minunata este o capodopera atat prin modalitatea in care este construit
personajul principal, cat si prin imbinarea maiestrita a naratiunii faptelor cu
descrierile de natura, din mijlocul unui cadru incantator.
Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive : Se vede ce soi
rau este duduia Lizuca, Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata, Sora
Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca gaseste gazda buna in
Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La
hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine, si se desfasoara
simplu, sub forma unui monolog permanent.
Povestirea se deschide cu o vizita in casa doamnei Mia Vasilan, a prietenilor ei,
din lumea buna a orasului. Lizuca, o fetita in varsta de sase ani, fiica d-lui Vasiliu,
ramasa orfana de mama, nu se impaca deloc cu mama vitrega, ce provenea dintr-o
familie bogata, din regiunea Buzaului. In discutiile cu invitatii, Lizuca se
dovedeste a fi un copil neastamparat, un copil, vai ! destul de rau crescut.
Aparitia neasteptata in salon, a Lizucai, intr-un moment in care schimbul de
complimente …, miscarile rotunde, zambirile si poftirile locotenentului Micus
Lazar … imprastiara in salonasul grenat un abur de nobila uitare si voie buna,
gestul teribil de a se indrepta spre tablaua cu serbet, fara sa stea deloc in cumpana
si fara sa-i pese de nobila adunare si de a-si infige doua degete in chisea,
scotandu-le impodobite c-o bucata nestatornica de serbet, denota faptul ca fetita
era neglijata si nu i se ofereau micile placeri ale copilariei. Gestul socant al
servitoarei care o loveste si o apostrofeaza este unul cat se poate de dispretuitor.
Aceasta stare demonstreaza ca Lizuca era un copil nefericit, lipsit de dragostea
materna.
 Prin portretul realizat de autor, dramatismul situatiei copilei orfane se
accentueaza :
„Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia
de doc albastru stătea strâmbă si în chip cu totul nepermis pe
trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb si cu şireturile
desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite
de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte
scurt tuns, băieţeşte, si arăta, în rotunzimea lui, felurite
bulbucături neregulate… Nu era deloc frumuşică si delicată
duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre
aveau în ei o mică floare de lumină.”
Chiar daca n-o ajuta prea mult aspectul fizic, Lizuca era un copil delicat, cu un
suflet pur, nevinovat. Din cauza singuratatii si a relelor tratamente, Lizuca se
hotaraste sa plece la bunici, insotita de prietenul ei, cainele Patrocle.
Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la București și pe
bunici nu i-am vazut de multa vreme. Nici nu ne lasa sa ne mai
ducem pe-acolo. De cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
Drumul prin dumbrava minunata, datorita lipsei de experienta si a cunostintelor
despre lumea reala se dovedeste a fi unul asemanator visului, in care se
intrepatrund elemente specifice vietii cu cele din domeniul fantasticului, basmului.
De multe ori, Lizuca se adresa vietuitoarelor si plantelor pe care le intalnea, ca
unor persoane umane, ea neputand deosebi reaalul de fantastic, decat cu ajutorul
povestilor auzite de la bunica.
Cand vede o floare mare si mandra, despre care bunica spunea ca se numeste
Sora-Soarelui, Lizuca i se destainuie, povestindu-i necazurile de acasa :
Ma strecuram la Patrocle, în cușca lui, și stam acolo ascunsa și
ma gandeam la mama, care s-a dus i nu s-a mai întors. Mama
mea a murit, Sora-Soarelui !
Fetita are impresia ca floarea a inteles durerea ei si a lacrimat si ea de tristete.
Floarea lasa sa cada deasupra copilei doua petale si clatina intristata din cap.
Merg pe drum fata observa o baba maruntica si mohorata, cu ochii mititei si
nasul coroiat , ea stiind ca este Sfanta Miercuri intra in vorba cu ea, dar si cu un
mierloi negru si cu ciocul galben.
Se lasa noaptea care o nelinisteste pe fetita. Indata ce soarele scapata dupa culme
luna alungata dupa taramul celalalt iesi in rasarit la marginea dumbravii.
Niciodata Lizuca nu vazuse luna asa de mare si asa de aproape … Lizuca se simti
infricosata. Fetiţa îşi face curaj singură şi părându-i-se că toate florile dorm, se
cuibăreşte împreună cu Patrocle în scorbura unei răchite şi adoarme privind la
sclipirile licuricilor.
În vis, licuricii îi apărura ca cei şapte pitici din povestea bunicii, care veneau
încet spre ea prin dumbrava fermecată, iar în fruntea lor păşeau un bătrânel şi o
bătrânică. Cei şapte pitici aduceau pe un pătuţ de plajă o domniţă care-i dezvăluie
Lizucăi lumea minunată a basmelor copilăriei.
Domnita face vraji cu o varguta alba si la lumina lunii apar pe carare, printre
ierburi si flori, jivinele dumbravii, iepuri, guzgani, bursucul, fluturii, dar si
personajele cunoscute ei din povesti : Statu-Palma, Sfarama-Piatra,
Stramba-Lemne. Statu Palma povesteste fetitei despre rautatile oamenilor,
motiv pentru care el s-a retras in dumbrava. Tot el ii spune ca dumbrava ii
apartine tatalui ei si fusese in pericol de a fi vanduta.
Urmeaza povestea despre o zana nespus de frumoasa, subtire si alba, cu
ochii albastri si cu parul de aur pana in pamant , de care s-a indragostit
Fat-Frumos.
Firul basmelor se continua in visul Lizucai pana ce zareste doi batrani si
se mira ca seamana cu bunicii ei. Prichindeii cei barbosi o duc pe Lizuca in
casa bunicilor. Fetita fusese gasita de bunicul ei, ratacita in padure. Trezita
din somn, isi da seama ca este in casa bunicilor. Mama vitrega vine s-o ia
pe fet ita , dar bunicii refuza s-o dea.
In Dumbrava Minunata scriitorul imbina armonios firul narativ al
intamplarilor fetei, cu descrieri din natura, reusind sa realizeze minunate
tablouri, asa cum apar in imaginatia fetei, avand dimensiuni hiperbolizate
,,luna alungata dupa taramul celalalt iesi in rasarit la marginea dumbravii
... asa aproape si asa de mare, Floarea Soarelui clatina intristata din
cap."
In imaginatia Lizucai elementele naturale capata dimensiuni
miraculoase, de basm, la fel ca si personajele din visul ei: cand
domnita prichindeilor face un semn de amenintare spre rau apare un
podisor de argint iar lumina lunii curge in poieni ca o ploita.
,,Descriind unele aspecte ale copilariei petrecute in mijlocul naturii,
M.Sadoveanu a scos in relief cu multa arta caracteristicile acestei varste,
interesul si dragostea pentru vietatile din jur, curiozitatea si dorinta
nestavilita de a cunoaste, care-1 indeamna pe copil sa-si explice multe din
fenomenele naturii, neintelese de el, prin mijlocirea elementelor fantastice,
cunoscute din basme .
Rătăcirea fetitei prin dumbravă, la fel ca într-un labirint, precede şi
pregăteşte visul şi accentuează sentimental de fantastic, de miraculos. „Flora şi
fauna din Dumbrava Buciumenilor se metamorfozează după legile fantastice
ale speciei basmului sub bagheta magică a unui scriitor care s-a întrecut pe
sine atunci cánd a descris noaptea şi dumbrava ca pe o „împarăție fermecata.“
Faptele reale se impletesc cu cele imaginare intr-o simbioză perfectă.
Scriitorul insă prezintă lucrurile astfel încât pot fi întelese ca nişte intamplări
obişnuite, dar şi ca poveşti. Patrocle, fiind un câine năzdrăvan, ințelege spusele
Lizucăi. El răspunde fetei şi datorită faptului că este inteligent şi obişnuit cu
ea şi cu sentimentele şi faptele ei. La începutul povestirii, Sadoveanu ne
prezintă răspunsul dat de Patrocle, cu vorbe, Lizucăi. Cand îl intreabă de ce
duce painea la gură, Patrocle ii răspunde, la tel ca un om: „pentru că am
buzunar, ii răspunse cu ochii cățelul foarte uesel “.
Dialogul (conversația dintre Lizuca şi Patrocle, cu Sora-Soarelui, cu răchita)
are menirea să releve pe de o parte curațenia sufletească deplină a copilei,
învăluită de răutate, iar pe de altă parte să evidențieze interiorizarea ei
profundă, din care evadează ’numai in conditii de excepție şi sub impulsul
imaginației sale frenetice. „Episodul dragostei dintre Făt-Frumos şi zana cu
părul de aur, desăvârşeşte imaginea fantasticului prin frumusețea chipului lor,
ca, in final, prin dispariția misterioasă a zanei şi a morții lui Făt-Frumos („şi o
murit cu sufletul uscat și batran ca al tuturor oamenilor“) autorul să realizeze
o imagine simbolică a estompării treptate şi brutale a mitului in fata agresiunii
timpului.“ I. Oprişan precizează că „personajele sadoveniene trăind in mijlocul
naturii beneficiază de o perspectivă artistică compensatorie, in stare sa le
reabiliteze caracteriologic , sa sugereze cititorului deschid. eri neasteptate
asupra complexita.tii lor interioare."
In compania vietuitoarelor domestice sau salba t ice, personajele
sadoveniene se comporta normal, firesc, nu manifesta nicio urma de
timiditate, de rezerva sau de disimulare. In preajma vietuitoarelor , sufletele
personajelor se deschid in mod miraculos. Astfel, putem remarca faptul ca
natura, in genere, dar in primul rand animalele, reprezinta pentru opera lui
Sadoveanu mult mai mult decat un simplu element de decor, ele au roluri
de stimulent afectiv, pot constitui un model de puritate launtrica absoluta.
Copiii insisi sunt cei care discuta cu vietuitoarele necuvantatoare. Vazute
prin prisma varstei lor , acestea indeamna la prietenie, comportare
nedisimulata , omul se regaseste pe el insusi mai bun, mai adevarat, mai
uman. Autorul referindu-se la propria experienta de viata, marturisea: ,,cu
animalele, cu plant ele si cu lucrurile putem comunica si fara cu vinte ."
Asadar , putem concluziona ca lectura operei lui Mihail Sadoveanu , pe
langa exemplele si lectiile de viata pe care ni le ofer a, contribuie, in egala
masura, ,,la dezvoltarea simtului estetic al copiilor, precum si la insusirea
expresivitatii limbii materne, pe care scriitorul a imbogatit-o cu neasemuite
comori de frumusete. "

Lizuca, o fetiţă de şase ani, orfană de mamă, nu se împacă deloc cu atmosfera

creată în casă de mama sa vitregă şi-şi găsea singură mângâiere în prietenia
devotată a căţelului Patrocle. Fetiţa, era neglijată de mama sa vitregă, care-şi
petrecea tot timpul primind vizitele prietenilor ei din aşa-zisa „societate înaltă a
oraşului”. Simţindu-se de prisos în această casă, bătută şi bruscată de slujnică,
Lizuca a plecat într-un amurg spre casa bunicilor, în drum trece prin „Dumbrava
minunată”, unde adoarme şi în visul ei îmbină fenomenele din realitatea
înconjurătoare cu amintirile din lumea basmelor.
A doua zi se trezeşte în casa bunicilor, în ţipetele mamei vitrege, care venise s-o ia
acasă. Dar, spre fericirea Lizucăi, bunicii nu o mai lasă să plece. Personajele se
grupează, ca în basme, în două categorii. De o parte sunt: Lizuca, bunicii ei,
Patrocle şi vieţuitoarele din „Dumbrava minunată”, cărora fetiţa le atribuie însuşiri
omeneşti, precum şi personajele din lumea basmelor; cei şapte pitici, domniţa
prichindeilor etc. De partea cealaltă se situează mama vitregă şi musafirii, care,
deşi apar accidental, au rolul de a preciza figura mamei vitrege.

În caracterizarea personajului central, scriitorul foloseşte diferite procedee, spre a-i

da un cât mai pronunţat relief. Lizuca apare mai întâi prezentă de mama sa vitregă,
care se plânge prietenelor că fetiţa merge zilnic la bunicii ei ce locuiesc la
marginea târgului şi „de acolo a venit cu nişte mutre şi cu obiceiuri de ţărancă” şi
din această cauză nu poate să-i dea o educaţie aleasă şi nici n-o poate îmbrăca aşa
cum s-ar cuveni. În realitate, Lizuca este un copil lipsit de îngrijirea şi căldura
mamei, un copil de care nu se ocupă nimeni. Portretul pe care i-l face scriitorul
„duducăi Lizuca”, aşa cum apare ea în salonul cu musafiri, sugerează situaţia
fetiţei, „era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţă de doc albastru
stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinele îi erau pline
de colb şi cu şiretule desfăcute”.

Lipsa ei de educaţie se reliefează şi din diferitele manifestări ale fetiţei. Lizuca nu

se sfiieşte „de nobila adunare” şi „înfigându-şi două degete în chisea le scoate
împodobite c-o bucată nestatornică de şerbet”. Pentru aceasta îndură loviturile şi
vorbele de ocară ale slujnicii. Înfruntând cu demnitate suferinţa, ea nu plânge decât
când slujnica nu e de faţă. Sătulă de singurătate, mereu bătută şi bruscată de
slujnică, dispreţuită de mama vitregă, Lizuca, aşa mică cum e, începe să descifreze
tainele vieţii şi capătă astfel curajul şi îndrăzneala să părăsească locuinţa
părintească şi să pornească într-o adevărată expediţie.

Cu multă putere de analiză şi cu o deosebită artă scriitorul prezintă caracteristicele

specifice copilului la această vârstă, la care, neavând suficiente cunoştinţe despre
lumea reală, nu poate delimita realitatea de fantezie. Ea împleteşte ceea ce ştie din
poveştile bunicii cu aspecte de viaţă, atribuind însuşiri omeneşti tuturor
vieţuitoarelor pe care le întâlneşti în drumul ei. Convorbirea imaginară cu floarea-
soarelui scoate în relief toate suferinţele îndurate de fetiţă în casa mamei vitrege.
Fetiţa are impresia că floarea a înţeles durerea ei şi a lăcrimat şi ea plină de tristeţe.
Descriind drumul Lizucăi prin „Dumbrava minunată”, scriitorul a împletit cu o
neîntrecută artă elementele narative cu descrieri din natură, zugrăvind tablourile
aşa cum apar în imaginaţia fetiţei, de proporţii hiperbolizate, asemenea feeriei
basmelor. Amurgul şi înserarea o neliniştesc pe Lizuca. Scriitorul, o dată cu
descrierea naturii, redă şi sentimentele fetiţei.

Fetiţa îşi face curaj singură şi părându-i-se că toate florile dorm, se cuibăreşte
împreună cu Patrocle în scorbura unei răchite şi adoarme privind la sclipirile
bunicilor. În vis, licuricii îi apăruseră ca cei şapte pitici din povestea bunicii, care
veneau încet spre ea prin dumbrava fermecată, iar în fruntea lor păşeau un bătrânel
şi o bătrânică. Cei şapte pitici aduceau pe un pătuţ de mlajă o domniţă, care-i
dezvălui Lizucăi lumea minunată a basmelor copilăriei. În vis îi apar şi alte
personaje cunoscute ei din poveşti: Sfatu-Palmă, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă Lemne.
Firul basmelor se continuă în visul Lizucăi până ce ea zăreşte doi bătrâni şi se miră
că seamănă atât de bine cu bunicii ei. Când s-a trezit, Lizuca era în casa bunicilor.
Personajul Lizuca este o realizare magistrală. Cu o artă nemaiîntâlnită în literatura
noastră este prezentat modelul în care copilul percepe diferite fenomene din
realitatea înconjurătoare, graniţa atât de instabilă, în conştiinţa lui, dintre lumea
reală şi lumea fantastică. Şi personajele adulte sunt bine individualizate, scoţându-
se în relief notele dominante ale caracterului fiecăruia. Deşi bunicii apar numai la
începutul povestirii, în prezentarea pe care le-o face mama vitregă, şi la sfârşit,
când se opun s-o dea pe Lizuca, înapoi, totuşi cititorul recunoaşte în bunici pe
oamenii simpli şi cinstiţi, ce duceau un trai modest, îmbinând cu duioşie pe micuţă
Lizuca, dârji şi perseverenţi când îşi susţin hotărârile. În opoziţie cu chipul luminos
al Lizucăi, care îşi atrage simpatia micilor cititori, în culori întunecate este
prezentată mama vitregă. Scriitorul o caracterizează atât prin acţiunile ei cât şi prin
părerile Lizucăi şi ale bunicilor. Ea este tipul femeii amatoare de petreceri şi
aventuri, lipsită de orice sentiment de dragoste sau duioşie pentru micuţa orfană, pe
care o persecută, făcându-i viaţa amară.

Lectura acestei povestiri contribuie şi la dezvoltarea simţului estetic. Descrierile

colorate ale dumbrăvii şi ale vieţuitoarelor ce-şi au lăcaşul acolo, căldura cu care
animă întreg firul acţiunii pun în vibraţie sufletul micului cititor, îi deşteaptă
imaginaţia, îl introduc într-o lume în care i se trezesc cele mai alese simţăminte.
Măiestria stilistică a lui Sadoveanu a scos în relief cu multă artă caracteristicile
acestei vârste: interesul şi dragostea pentru vietăţile din jur, curiozitatea şi dorinţa
nestăvilită de a cunoaşte, care-l îndeamnă pe copil să-şi explice multe din
fenomenele naturii, neînţelese din el, prin mijlocirea elementelor fantastice,
cunoscut din basme.

Opera lui Mihail Sadoveanu contribuie într-o largă măsură la educarea elevilor.
Prin lectura operelor sale, ei învaţă să iubească şi să preţuiască poporul şi să admire
minunata natură a patriei. Lectura sa, contribuie la dezvoltarea simţului estetic al
elevilor, precum şi la susţinerea expresivităţii limbii materne, pe care scriitorul
îmbogăţit-o cu neasemuite comori de frumuseţe.

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava

minunată. Cadrul este al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest
cadru, totul este feeric, de basm, populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu
personaje şi întâmplări din basme, auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei
mamă.

Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă
fericită. Lizuca este o fetiţă orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia
Vasilian, o femeie provenită dintr-o familie bogată, cu servitori în livrele,
guvernantă şi cu moşie mare în Buzău, preocupată mai ales de viaţa mondenă şi de
vizite. Viaţa în casa tatălui său, după moartea mamei, devine, pentru Lizuca, de
nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a servitoarei, care, încurajată de stăpână, o
brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.

Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună
cu căţelul ei, Patrocle, cu care se înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate
gândurile şi dorinţele: „Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi
pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo.
De când a murit mama noi petrecem tare rău”.

Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar
Lizuca, amintindu-şi de poveştile ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi
pentru a nu se rătăci. Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi, în
tovărăşia lui Patrocle, sunt considerate de Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din
întreaga operă a lui Sadoveanu şi poate din întreaga noastră proză”.

Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care

Lizuca îşi amintea că o cheamă Sora Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea,
povestindu-i necazurile de acasă („Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam
acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea
a murit, Sora Soarelui!”), iar planta lasă două petale, ca două lacrimi, în semn de
înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În drumul lor, întâlnesc o bătrână,
care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o căţeluşă cu dinţi de fier şi
măsele de oţel.

Mihail Sadoveanu
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se
cufundă în lumea visului şi poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7
prichindei şi o domniţă, un bătrân şi o bătrânică. Aici se arată cine sunt prichindeii.
Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi
si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursuci şi fluturi. Urmează povestea
bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a retras în Dumbravă din cauza
răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese
în pericol de a fi vândută.

Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a

îndrăgostit Făt-Frumos. La hotarul împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de
prichindeii cei bărboşi în casa bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în
pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să o ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa
cum îi spune bunicul, de dragul averii ei. Agitaţia şi vorbele lor stârnesc albinele
din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi, care ştie că o vreme, d-na Mia
Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.

Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă
nu proceda aşa, ar fi scris un basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a
voit să facă: să redee sufletul copilului - hrănit de basme - în faţa priveliştilor
naturii şi cerând înţelegere şi sprijin acestei naturi” (Garabet Ibrăileanu).

Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu

personaje reale şi imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu
stările sufleteşti ale Lizucăi (aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea
celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca
participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea
faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul de basm este evident şi prin tema
comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul fericit în care forţele răului
îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui
Charles Dickens prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole
France, care în „Petit Pierre a dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.

Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile

caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de
Mihail Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş
Năzdrăvan, Un om năcăjit s.a.).
 
Dumbrava minunată se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul
realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub
aspect compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un
titlu semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca
plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică
simplă evidenţiază drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă
întâlnită în numeroase alte basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este
conceput într-o simetrie perfectă, în prim-plan apărând :
a. Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror
trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea
morală a Lizucăi ;
b. „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o
străbate fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;
c. episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi
fericită în casa bunicilor, lângă cei dragi.

Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia copilului

 
Părţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple
semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului
între planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a
imaginilor care oglindesc :
-      o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite
-       o natură transfigurată de imaginaţia copilului
 
Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea
şi delicateţea sufletească. Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din
detaliile acumulate pe parcursul derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia   Vasilian,  
femeie frivolă, ca si pentru slujnica acesteia, Lizuca este „o ruşine si o
nenorocire", „gânganie"..., „dihanie şi soi rău" etc.  Succesiunea de epitete si
metafore depreciative sugerează prăpastia dintre mama vitregă si fetiţa orfană,
imposibilitatea comunicării lor pe plan afectiv.
Intr-un evident contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi :
„Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea
strâmbă si în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de
colb si cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite
de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si
arăta, în rotunzimea lui, felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică
si delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o
mică floare de lumină."
 
Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei,
înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă
totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul
ei, Patrocle, este un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o
mângâia ; „împărăteasa furnicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a
lăsat acasă căţeluşa „cu dinţii de fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este
dojenit pentru nişte injurii etc.
 
Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini, pregăteşte
trecerea de la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a
prichindeilor, precum si a altor personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu
toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în
pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane
necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi
duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."
Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi
natură, ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în
plan fantastic, alături de suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă
sau pe ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.
Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia
spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia
aparţin. Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o
pedeapsă binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori:
„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un
ochi.
— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?
— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !
— Şi pe servitoare?
— Si.
— Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de
întâmplările nopţii la hotarul împărăţiei minunilor".
 BIBLIOGRAFIE :

1. SINTEZE DE LITERATURA PENTRU COPII, MARIUS VALERIU GRECU, Editura

SITECH

2 .LIMBA SI LITERATURA ROMANA, Ghid de pregatinre intensiva pentru examenul de

bacalaureat, CEPANARU ALIN, Editura NOMINA

3. LIMBA SI LITERATURA ROMANA , Bacalaureat 2018, DORICA BOLTASU NICOLAE,

DRAGOS SILVIU PADURARU, DUMITRITA SIOICA, Editura PARALELA 45

4. LIMBA SI LITERATURA ROMANA, ghid competente pentru bacalaureat, MIMI

DUMITRACHE, DORICA BOLTASU NICOLAE, Editura BOOKLET