Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost romancier, nuvelist, ziarist, eseist, poet, traducător,

politician român, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române din secolulul XX. Pe
lângă Dumbrava minunată a mai scris şi alte povestiri care se pot recomanda copiilor: Hanu
Ancuţei, Părul din ograda bunicilor, Un om năcăjit s.a.
Povestirea Dumbrava minunată are ca temă copilăria cu bucuriile şi tristeţile ei,
precum şi drama fetei orfane. Autorul a reuşit să prezinte „una din cele mai încântătoare
combinaţii de realitate şi poezie”(Garabet Ibrăileanu, Scriitori români, 1968). Povestirea are
nouă capitole cu titluri care sugerează conţinutul şi trezesc interesul cititorului: Se vede ce soi
rău era duduia Lizuca, Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora-
Soarelui s.a.
În povestirea Dumbrava minunată (1922), Mihail Sadoveanu se apropie cu sensibilitate
de universul copilăriei şi de cel al fantasticului popular pe care le proiectează pe fundalul satului
moldovenesc tradiţional. Dumbrava din Buciumeni a Lizucăi Vasilian este considerată un tărâm
al miracolului posibil prin faptul că reprezintă legătura fetei de şase ani cu mama dispărută
prematur. Epitetul din titlu poate fi justificat însă mai ales de credinţa copilei, inoculată de
contactul timpuriu cu lumea poveştilor, că pădurea tânără moştenită de la mama sa este un ultim
refugiu al personajelor fantastice (Zâna Închipuirii, Statu-Palmă, Strâmbă-Lemne, pitici,
domniţe) într-o lume modernă care a încetat să mai creadă în poveşti. „Noaptea, dumbrava asta
este o împărăţie fermecată pe care oamenii de rând n-o pot niciodată cunoaşte.”
Elaborată în anul 1922 şi publicată în volumul omonim patru ani mai târziu, “Dumbrava
minunată” prezintă mai multe trăsături care permit încadrarea sa în specia povestirii. Deşi prin
dimensiuni şi structură (nouă părţi), se abate oarecum de la particularităţile formale ale speciei,
prin firul epic mai puţin riguros, numărul redus de personaje, prezenţa evocării lirice şi
implicarea afectivă a naratorului şi a cititorului în cele relatate, textul se circumscrie speciei
discutate.
Tematica abordată, protagonistul copil, personificarea elementelor naturale, inserţia
elementelor fabuloase prin intermediul visului sunt particularităţi ale textului sadovenian, care
permit încadrarea acestuia în categoria povestirilor pentru copii. Titlurile rezumative ale celor
nouă părţi introduc în scenă personajul central şi pe cele secundare ori episodice ale povestirii şi
anunţă aventurile prin care trece Lizuca în drumul său spre casa bunicilor. Firul narativ nu este
consistent şi se rezumă la fuga fetiţei de acasă, ca urmare a comportamentului mamei sale vitrege

1
şi a bătăilor primite de la servitoare. Acest episod este însă amplificat prin inserarea a numeroase
pasaje descriptive şi evocări lirice ale figurii materne, precum şi prin folosirea tehnicii povestirii
în ramă.
Prima parte a povestirii, Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, schiţează biografia eroinei
şi reliefează relaţiile tensionate dintre aceasta şi Mia Vasilian, mama sa vitregă. Orfană de mamă
de la o vârstă fragedă, Lizuca este fiica avocatului Jorj Vasilian şi moştenitoare a dumbrăvii din
Buciumeni. După recăsătorirea tatălui cu Mia Papazoglu, femeie cochetă cu cincisprezece ani
mai tânără decât soţul său, fata de şase ani este considerată un „ghimpe între ei”, „necazul d.nei
Vasilian”, prin libertatea spiritului său, refuzul de a se conforma vestimentaţiei şi normelor
sociale impuse de mama vitregă, şi mai ales prin faptul că reprezintă principalul obstacol în calea
vinderii moşiei de la Buciumeni. În opoziţie cu apelativele depreciative primite de copilă de la
mama vitregă şi servitoare („o ruşine şi o nenorocire”, „gângania dracului”, „dihanie” şi „soi
rău”), portretul realizat de narator dovedeşte simpatia acestuia faţă de Lizuca.
Deşi, la o primă vedere, imaginea este a unei fetiţe băieţoase şi neîngrijite, structura de
adâncime a textului relevă, prin intermediul diminutivelor, apropierea afectivă a naratorului de
eroina sa, întruchipare a copilului universal: „Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă.
Rochiţa de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi
erau pline de colb şi cu şireturile desfăcute.Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite de
soare, cu genunchii nu tocmai curaţi.Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, şi arăta în rotunzimea
lui felurite bulbucături neregulate.Năsuşoru-i mititel ar fi avut nevoie de batistă, lucru pe care-l
dovedeau şi mânecile rochiţei.Gura-i era cam mare şi obrajii prea roşii.Nu era deloc frumuşică şi
delicată duduia Lizuca.Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare
de lumină.” Doamna Vasilian îi învinuieşte pe bunicii materni de proasta creştere a fetei, iar
gestul acesteia de a mânca şerbet direct din borcan, cu degetele, în faţa musafirilor, conduce la o
nouă „corecţie” aplicată de servitoare.
Partea a doua, Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie îndrăzneaţă, reprezintă intriga
povestirii şi înfăţişează pregătirile eroinei pentru fuga de acasă, introducând în scenă un nou
personaj, pe căţelul Patrocle, singurul prieten al Lizucăi. Personificarea patrupedului, apropierea
dintre copil şi animal rezonează cu psihologia infantilă, astfel încât dialogurile celor doi par cum
nu se poate mai fireşti. Portretul câinelui reliefează numeroase similitudini între acesta şi stăpâna
sa, accentuându-se astfel legătura strânsă dintre copil şi animal. „Patrocle era un boldei roşcat, cu

2
picioare strâmbe şi cu capul mare.Între ochii omeneşti, sprâncenaţi negru, avea adânci creţuri
perpendiculare şi anii şi experienţele vieţii îi încărunţiseră perii din jurul botului.” Dacă statura
modestă şi ochii sprâncenaţi negru îi apropie pe cei doi, maturitatea patrupedului, suplineşte,
precum în basmul popular, lipsa de experienţă a protagonistei şi face din personajul animal un
ajutor de nădejde al acesteia.
Întrucât Lizuca, asemenea oricărui alt copil, nu percepe graniţa dintre real şi fabulos, ea
apelează la o soluţie preluată din poveşti pentru a nu se rătăci: îşi umple buzunarele cu cenuşă
pentru a o presăra pe drum. Motivaţia acestei alegeri, în locul tradiţionalelor firimituri de pâine,
este una logică şi demonstrează inteligenţa fetiţei, precum şi inocenţa copilului care găseşte în
lumea imaginară lecţii de viaţă.
Următoarele două părţi ale povestirii, Sfat cu Sora-Soarelui şi Unde s-arată Sfânta
Miercuri, proiectează două întâlniri ale fetei din lumea reală în cea a fabulosului. Floarea-
soarelui, văzută de Lizuca într-un lan de porumb, este antropomorfizată şi devine „împărăteasă”,
în timp ce o bătrână întâlnită de copilă pe drumul spre casa bunicilor este asociată de aceasta cu
Sfânta Miercuri. Inocenţa specifică vârstei, credinţa în poveşti a copilului de la ţară, ca şi
pătrunderea pe tărâmul „magic” moştenit de la mamă explică deplasarea unor întâmplări
verosimile în sfera fantasticului popular.
Prin intermediul analepsei (evocare, flashback), sunt prezentate evenimente anterioare plecării de
acasă a fetei, întâmplări care motivează de altfel şi gestul său. Într-un dialog cu Sora-Soarelui,
Lizuca evocă moartea mamei, recăsătorirea tatălui cu Mia Vasilian, insistenţele acesteia de a
vinde livezile şi pădurea, refuzul tatălui de a înstrăina moştenirea fetiţei şi plecările prelungite de
acasă, interdicţia de a-şi mai vizita bunicii materni, precum şi numeroasele bătăi primite de la
servitoare. Singurul aliat este Patrocle, în coteţul căruia se refugiază după fiecare bătaie. Acesta
îi este alături şi în temerara expediţie întreprinsă spre casa bunicilor, credincios partener de drum
şi interlocutor care joacă, precum calul năzdrăvan din basme, un dublu rol: de prieten şi protector
al eroinei. „Cu Patrocle lângă dânsa n-avea de ce se teme.”
Partea a cincea a povestirii, Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în dumbravă, prezintă
sosirea fetei în pădurea tânără de la Buciumeni şi incursiunea onirică în tărâmul poveştilor.
Odată cu lăsarea întunericului, eroina decide să-şi întrerupă drumul şi se adăposteşte într-o
scorbură de răchită bătrână. Apelativul familial „mătuşă” pe care Lizuca îl foloseşte atunci când
îi cere permisiunea răchitei de a rămâne acolo peste noapte sugerează, o dată în plus, nevoia de

3
afecţiune a copilei, precum şi apropierea omului de la ţară de spaţiul natural. După ce Patrocle îl
alungă pe presupusul bursuc, un iepure care se arătase la gura scorburii, fata adoarme, iar în vis i
se arată personaje de poveste pentru care dumbrava de la Buciumeni reprezintă un ultim refugiu
într-o lume „civilizată” care a încetat să mai creadă în poveşti.
Următoarele trei părţi ale povestirii plasează acţiunea în planul fantasticului, inserat în
planul cadru al naraţiunii prin intermediul visului.
Această amplă digresiune se materializează în diverse modalităţi (pasaje descriptive,
evocări ale mamei, tehnica povestirii în ramă) şi constituie o pledoarie a naratorului pentru
reîntoarcerea omului modern spre lumea poveştilor şi inocenţa copilăriei. Bătrânul îi spune
Lizucăi povestea lui Statu-Palmă, piticul morar care trăise cândva pe pământ, dar care se
refugiase, alături de alte personaje fantastice, în peştera subterană magică de la Buciumeni pentru
a scăpa de răutatea oamenilor.
Apărător al valorilor tradiţionale, autorul avertizează prin vocea bătrânului asupra
posibilei dispariţii a lumii poveştilor, ca urmare a pragmatismului lumii moderne şi a îndepărtării
de eresul popular: „cum oamenii iubesc tot mai puţin poveştile şi-şi uită lesne prietenii, nu va
trece mult şi avem să închidem şi noi ochii. Şi peşterile au să rămâie de-a pururi închise.”Ca
argument al existenţei acestui pericol, domniţa spune la rându-i o poveste, cea a idilei dintre Făt-
Frumos şi Zâna Închipuirii, încheiată tragic din cauza faptului că Făt-Frumos se lasă convins de
ceilalţi că iubita sa nu există.
Ultima povestire inserată are caracter evocator liric şi surprinde chiar scena morţii mamei
Lizucăi, la care bătrâna asistase de la fereastră. Cu inima îndurerată, copila adoarme în vis,
artificiu literar care permite naratorului revenirea în planul real.
Partea a opta, La hotarul împărăţiei minunilor, se încheie cu somnul în vis al eroinei şi cu
găsirea acesteia de către bunici, naraţiunea reînscriindu-se astfel în sfera verosimilului. Ultima
parte a povestirii se deschide cu un amplu pasaj descriptiv care conturează imaginea casei
tradiţionale ţărăneşti, „chilioară albă” cu „perdeluţe de borangic”, cu icoane şi candela aşezate
spre răsărit, cu „scoarţă vrâstată jos, pe duşumea”.
Liniştea dimineţii este tulburată de glasul ascuţit al Miei Vasilian şi al slujnicei care îi cer
bunicului să o aducă pe copilă, dar acesta refuză şi o ameninţă pe mama vitregă cu un eventual
proces. Cearta se încheie cu fuga celor două, ca urmare a apropierii imprudente de ştiubeiele
albinelor.

4
 Deznodământul povestirii este unul fericit, Lizuca mărturisindu-i bunicii dorinţa de a
rămâne în casa lor şi de a aduce la cunoştinţa tatălui deopotrivă hotărârea luată şi
comportamentul cochet al d.nei Vasilian în prezenţa d.lui Micuş.
Naraţiune monoepisodică, subiectivizată prin implicarea afectivă a naratorului - martor
sau mesager al evenimentelor, specia povestirii îşi menţine puterea de seducţie asupra celor mici
prin relaţia empatică narator-personaj-receptor, lirismul unor pasaje, inserţia fabulosului într-un
cadru verosimil, credibil chiar şi pentru mult mai emancipatele generaţii de copii ai ultimilor
ani.