ESEU

Ion Pop-Reteganul (1853-1905) este unul dintre cei mai apreciaţi culegători de folclor din
Transilvania. S-a născut în satul Reteag (judeţul Bistriţa-Năsăud) într-o familie de oameni sărmani.
Începe să înveţe carte la şcoala din sat, studiind mai apoi la Năsăud, Gherla şi Deva. La numai 20 de
ani ajunge învăţător în localitatea sibiană Orlat. Se remarcă încă din tinereţe prin spiritul militant,
pasiunea şi curajul pe care le pune în slujba luptei pentru emancipare naţională a românilor
transilvăneni. Ulterior, ajunge să predea în Haţeg, Făgăraş, Blaj, Năsăud, locuri pe care le îndrăgeşte.
Fascinat de cultura şi tradiţiile oamenilor simpli şi la îndemnul unor prieteni precum G. Cătană sau
Artur Gorovei, începe să culeagă şi să publice creaţii folclorice felurite – basme, legende, colinde,
balade, oraţii de nuntă.

A condus numeroase publicaţii (Convorbiri pedagogice, Revista ilustrată, Gazeta de duminică) şi a

colaborat la periodice precum Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Familia, Contemporanul,
Gazeta poporului, Tribuna, Gutinul, Noua revistă română. Pe lângă activitatea de culegător, Ion
Pop-Reteganul a scris şi proză, povestirile şi nuvelele lui, plasate într-un univers rural şi din care
adeseori răzbat intenţii moralizatoare, bucurându-se de un real succes printre contemporani. Printre
cele mai însemnate volume care i-au fost publicate în timpul vieţii se numără Poveşti ardeleneşti
culese din gura poporului (5 volume, 1888), Poveşti din popor (1895), Poezii poporale. Cântece
bătrâneşti (1900), De la moară. Poveşti şi snoave (1903). Textul dat face parte din volumul Legende,
povestiri și obiceiuri românești alături de Bisuioc și siminică, Baba Grija și Doamne, lungește ziua de
mîine.

Legenda e o naraţiune care caută să explice obârşia unui fenomen, a unui aspect de detaliu chiar,
sau să comenteze şi să comemoreze fapte şi figuri de seamă din trecutul nostru. Prin însăşi structura
ei, legenda are o funcţie didactică. Ea pretinde că relatează adevărul. Fiindcă în ea primează intenţia
ştiinţifică, legenda e mai puţin poetică decât celelalte specii epice. Povestitorul e preocupat de miezul
faptului, de dimensiunile lui impresionante, nu de maniera narativă, care este complet subordonată
intenţiei de a contura fenomenul comentat cu cât mai multă claritate şi evidenţă. Deoarece ea tinde
să explice, să dea informaţii despre anumite fapte petrecute în anumite parţi şi la anumite fiinţe, ea e
aproape localizată, legată de anumite locuri, de anumite fiinţe sau specii.

Ceea ce caracterizează legenda e o anumita încordare care o străbate de la început până la

sfârşit. Catastrofa finală e aşteptată cu sufletul la gură. Această tensiune internă, prevestitoare de
deznodăminte tragice, vine din îmbinarea ciudată dintre cele două lumi în care se desfăşoară
acţiunea, tărâmul nostru şi tărâmul celalalt în care sălăşluiesc fiinţele supranaturale. Trecerea de la
un tărâm la celălalt se face prin forţarea ordinii existente, prin tulburarea legilor fireşti. Pătrunderea
omului în lumea de dincolo sau ivirea fiinţelor supra sau subpământene printre oameni înseamnă
neobişnuitul prevestitor de calamităţi.

În folclorul românesc, ca și al altor popoare europene, legenda desemnează un repertoriu de

narațiuni orale cu funcție predominant cognitivă. În esență, ea explică un fapt real, sau considerat a fi
real, printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase și supranaturale. Din punct de
vedere al statului estetic, legenda nu are structura monotipică și gradul înalt de stereotipie al
basmului fantastic, dar este mai puternic formalizată față de basmul animalier sau snoavă. Sensul
cognitiv al legendei trebuie căutat nu atât în caracterul ei etiologic, cât în observarea realistă a
obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului uman, în consemnarea unor
aspecte caracteristice, cărora li se acordă o anumită semnificație.

Viziunea despre lume asociază supranaturalul popular cu evocarea universului rural, în mod
realist, astfel încât comportamentul personajelor și relațiile dintre ele ilustrează cotidianul din lumea
satului. Legenda Rânduneaua face parte din categoria legende etiologice deoarece explică apariția
rândunelei.

Momentul introductiv descrie locul unde se petrece acțiunea, adică într-un sat din țara
împăratului Barbă Albă și personajele care vor lua parte la acțiune (bărbatul, muierea și fetele lor).

Nesfârșita variație dintre etape are loc în această legendă, adică momentul introductiv se
împletește cu cel fabulativ, în care fetele încearcă pe rând să meargă cu vitele la pășune fără a se
întoarce cu un animal mai puțin. Doar mezina familiei a reușit, doar din cauză că Soarele s-a
îndrăgostit de aceasta. Soarele revine în fiecare zi pentru a o vedea pe frumoasa fată, iar când
aceasta ajunge până la urmă acasă la el, ea este mută deoarece mama sa a blestemat-o. Mama
Soarelui a observat că ea este mai frumoasă decât acesta, așa că a trimis-o la vecina sa, Ciuma, dar
aceasta a speriat-o în loc să o vindece.

Momentul concluziv reprezintă etapa în care timpul blestemului trece, vocea fetei revine, iar
mama Soarelui o transformă în „rândunea”.

Elementele supranaturale ale textului sunt reprezentate de către Soare, mama Soarelui și Ciuma,
aceasta fiind niște persoanaje care iau atribute omenești ca de exemplu graiul. Cifra trei reprezintă o
cifră perfectă, simbolul divinității, iar cifra șapte este unul dintre cele mai înțelepte și spirituale
numere având legături puternice cu puterile magice.

Legenda este caracterizată de fenomene fantastice precum metamorfozarea unei ființe umane.
Protagonista este supusă mai multor încercări, reprezentând o caracteristică a basmului. Numele
Maria reprezintă simbolul purității, fiind numele purtat de cea care l-a adus pe lume pe Iisus, fiul lui
Dumnezeu.

Ca și legături externe putem spune că legenda Rânduneaua se bazează pe aceleași idei ca și

Legenda râdunicăi de Vasile Alecsandri sau Legenda rândunelei de George Coșbuc.