CAPITOLUL V

MIRCEA ELIADE – ORIZONTUL MITIC ŞI SIMBOLISTICA SACRULUI

Prof. Cristina Sava
Scoala Generala Nr.7,Tg.-Mures

Personalitatea lui Mircea Eliade poate fi subsumată dublei vocaţii a

autorului Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, „pentru care studiul
ştiinţific, dar şi literatura, reprezintă modalităţi de descifrare a semnelor
lumii şi ale istoriei, modalităţi hermeneutice privilegiate”1. Remarcăm
varietatea tematică a problemelor dezbătute: filozofie a culturii, sociologie,
etnologie, lingvistică, etimologie, teorie a literaturii.
Cercetarea dintr-o perspectivă arhetipală a prozei fantastice a lui Mircea
Eliade duce la codificarea unor mituri străvechi,transformate în teme literare
datorită actualităţii mesajului lor. Scriitorul porneşte de la credinţele
manifestate în sistemele filozofice orientale, dare mai ales de la tradiţiile
folclorice autohtone. El prelucrează mitul în mod liber, ceea ce-i permite
păstrarea unor elemente cu valoare de simbol, demers care duce la
revitalizarea şi la reactualizarea mitului.
Eliade nu urmăreşte în mod servil scenariul epic al unuia sau altuia dintre
mituri, ceea face să găsim în cadrul aceleiaşi naraţiuni fantastice numeroase
contaminări dintre cele mai variate mituri.
Începând demersul de decodificare al arhetipurilor pe are se clădeşte
proza fantastică a lui Mircea Eliade, ne oprim mai întâi la nuvela Tinereţe
fără de tinereţe. Creaţia trimite la universul poveştilor populare, în care
motivul vieţii veşnice ocupă un loc privilegiat. Titlul nuvelei sugerează însă,
prin afirmarea şi negarea simultană a aceluiaşi termen, zădărnicia aspiraţiei
umane de a atinge nemurirea. Deosebit de semnificativă este re-naşterea lui
Dominic Matei, protagonistul naraţiunii, renaştere care aduce depăşirea
condiţie umane obişnuite. Pe lângă elementele specifice basmului – vârsta
eroului multiplu de trei, Veronica o Ileana Cosânzeana - revelator este şi
sfârşitul nuvelei, în care nemurirea înseamnă o întoarcere la tărâmul mitic al
originilor.
Les trois graces, nuvelă de factură ştiinţifico-fantastică, are drept
protagoniste Aglaia, Eufrosina, ipostază a Persefonei, şi Thalia. Toate trei,
personificări ale graţiei şi frumuseţii feminine ale fiicelor lui Zeus şi ale
Eurynomei, numite şi Amazoane, amintind în felulacesta de prea frumoasele
femei războinice din Asia Mică.
 O altă raportare la structura epică a miturilor, o constituie În curte la
Dionis, o reactualizare a poveştii Orfeu şi Euridice, personaje legendare
care-şi găsesc corespondenţii în Adrian şi Leana. Mesajul orfic al nuvelei
constă în posibilitatea salvării omenirii prin artă, prin puterea cuvântului şi a
cântecului. Ceea ce surprinde în această naraţiune este inversiunea
rolurilor:Adrian este un Orfeu ratat, care şi-a uitat menirea de cântăreţ,
Leana este o nouă Euridice condamnată să trăiască în infernul vieţii
cotidiene, cântecul are menirea de a trezi conştiinţa de sine a artistului.
Procesul decodificării semnelor poate fi considerat o scară ale cărei trepte
duc la regăsirea memoriei.
Puternice referinţe mitologice există în micro-romanul Pe strada
Mîntuleasa…Structura naraţiunii trimite la faimoasele povestiri din O mie şi
una de nopţi. Învăţătorul Zaharia Fărâmă este un narator şi un creator de
mituri. Povestirea iniţială despre Selim, fiul paşei din Silistra , şi Fănică
Tunsu este o autohtonizare a mitului regelui Minos. Selim devine
corespondentul miticului Poseidon, care-l blestemă pe Minos pentru că
acesta nu şi-a ţinut promisiunea. Fănică Tunsu este echivalentul legendarului
rege al Cretei, iar fiica lui, Oana, se trage dintr-un neam de uriaşi, este o
Pasiphae mistuită de aceeaşi dragoste nefirească pentru un taur. Naraţiunea
reprezintă o confundare în mitologia autohtonă, în care spaţiul determină
existenţa unei spiritulităţi specifice,accentul fiind pus pe crearea unei
atmosfere specifice basmelor.
În Ghicitor în pietre, există asemănări uimitoare între Vasile Beldiman şi
mitologicul Proteu. Ghicitorul în pietre, ca şi zeul marin, a fost un om al
apelor. Descendenţa proteică a personajului devine şi mai evidentă în
momentul în care se află că este înzestrat cu darul profeţiei. Dar, ca şi
strămoşul său mitic, nu dezvăluie cele descoperite deoarece nu are voie să
intervină î destinul oamenilor. Adriana, fiica sa, moştenise de la tatăl ei harul
oracular şi astfel ea întregeşte cele prezise de Beldiman. Natura ei
supraumane ne duce cu gândul la o naiadă.
Un om mare, prin însăşi dimensiunile sale, reuşeşte să se integreze în
sacralitatea cosmică şi să descifreze tainele universului. Efectul fantastic se
datorează fenomenului de creştere într-un ritm rapid al inginerului
Cucoaneş, datorită unei boli ciudate provocate de o glandă dispărută la
mamifere încă în pleistocen. Personajul ajunge un fel de Lungilă, asemenea
eroilor din basme. Acest fapt constituie ruptura personajului de toate
rădăcinile care l-au legat de lumea în care a trăit. Metamorfozarea lui
continuă, devenind monstruos, suferind un adevărat proces de cosmicizare.
Personajul reprezintă o teofanie care demonstrează faptul că el nu mai
aparţine lumii reale ci s-a integrat în marele circuit cosmic.
 Lectura romanului Şarpele, dintr-o perspectivă arhetipală, face trimiteri la
mitul Dionysos. Avem în vedere, episodul excursiei, în care Andronic
întâlneşte grupul Dorinei. Imaginea eroului înconjurat de admiratori
aminteşte de cortegiul zeului,format din Bacante şi Satiri. Pădurea se
transformă într-un adevărat „Eden al amorului”. Tot de mitul lui Dionysos se
leagă şi marea întâlnire cu femeia iubită pe o insulă., spaţiu paradisiac,
insula Naxos. Ipostaza mitică a Dorinei este Ariadna, fosta iubită a lui
Tezeu, echivalent cu căpitanul Manoilă. Însăşi prelucrarea motivului
şarpelui este o trimitere la mitologie. Copilăria lui Adrian are ceva legendar.
Deşi a avut o origine nobilă, trebuit să trăiască altfel, copilăria sa amintind
de ea a lui Dionysos. Coborârea misterioasă pivniţa mănăstirii poartă
amprenta unor rezonanţe mitice, respectiv, coborârea lui Dionysos în infern
pentru a-şi salva mama.
Problema abolirii timpului istoric, răspunzător de toate neliniştile sale
existenţiale este prinsă în Noaptea de Sânziene, magistrala teoretizare a
acestui deziderat.
Sub semnul căutării unor „ieşiri” se situează naraţiunea Secretul
doctorului Honigberger, în care Mircea Eliade descrie procesul prin care se
ajunge la dobândirea înţelepciunii, căutarea echivalând cu fenomenul
iniţierii. Scopul iniţierii, aici, este transcenderea timpului istoric, ceea ce
reclamă moartea ritualică urmată de renaşterea simbolică într-un alt timp de
existenţă, calitativ diferit de prima.
Apropierea de credinţele străvechi, o găsim în naraţiunea Podul. Aceasta
este alcătuită dintr-un ciclu de povestiri, fiecare preluând câte o credinţă
străveche. Astfel, Onofrei relatează povestea unui Adonis modern, care
suferă o tragedie spirituală, cauzată de unele revelaţii metafizice. În nuvela
Ivan, este prelucrat mitul întoarcerii acasă. Este povestea unei bătrâne oarbe
condusă de către o fetiţă, aceasta având rolul de a ghida într-un ţinut
inaccesibil celor care au depăşit vârsta de aur a copilăriei. Naraţiunea
Şanţurile, construită pe mitul lui Ulise, poate fi privită ca o sinteză a creaţiei
lui Mircea Eliade , exprimând ideea revenirii la patrie.
Tema ieşirii din timp este reluată şi în Nopţi la Serampore. Trei europeni
sceptici sunt supuşi unei operaţii magice de către profesorul Budge din
Calcutta, adept al practicilor tantrice. Ei sunt martorii unui eveniment care s-
a petrecut cu 150 de ani în urmă. Înţeleptul Swami Shivananda de la o
mănăstire din Himalaia confirmă puterea de a răsturna timpul şi spaţiul
făcând pe tânărul indianist european să retrăiască experienţa întoarcerii în
timp.
Nuntă în cer, are la bază mitul nefericirii în dragoste, legenda Tristan şi
Isolda sau celebra poveste a lui Dante şi a Beatricei. Este vorba de regăsirea
în iubire a paradisului pierdut, de reintegrarea unei stări edenice prin unirea
destinului în dragoste. Rezonanţele mitice ale naraţiunii se continuă, când
Ileana repetă crima Margaretei din Faust, diferă doar motivul pentru are ea
ucide. Ileana renunţă la împlinirea destinului ei pământesc pentru ca iubitul
ei să se poată realiza plenar în artă.
În nuvela de factură romantică, Insula lui Euthanasius este o replică la
Cezara, lui Eminescu. Aici, se realizează un paradis terestru,în
care,asemenae ciobanului din Mioriţa,se va integra prin moarte. Stingerea lui
Euthanasius e văzută ca o încetinire a funcţiilor vitale, totul petrecându-se
fără durere, ca o cufundare într-un somn fără întoarcere. Retragerea lui
Euthanasius din faţa deşertăciunilor lumeşti în mijlocul naturii este
deliberată.
La ţigănci, nuvelă cu bogate rezonanţe mitologice, pune accentul pe
prezentarea aventurilor extraordinare pe care le trăieşte un mediocru
profesor de pian. Arşiţa, resortul unic al acţiunii, îl determină pe Gavrilescu
să intre „la ţigănci”, spaţiu tabu, pentru un „familist”.Grădina ţigăncilor
alcătuieşte u tărâm privilegiat, încărcat cu semnificaţii aparte. Legătura
dintre tărâmul profan din care provine profesorul şi cel mitic în care
pătrunde este mediat de una din „ţigănci”. Pătrunderea în bordei aduce cu
sine regăsirea memoriei, întoarcerea în trecut, regăsirea iubitei, Hildegard.
Tot în bordei are loc iniţierea eroului, accesul lui spre sacru, de care nu are
parte, dovedindu-se a fi un ignorant. Birjarul aminteşte de miticul luntraş
Choran care-i conduce spre un spaţiu simbolic, o „ieşire” din timpul istoric.
Domnişoara Christina, din punct de vedere al conflictului,reprezintă o
confruntare dintre noapte şi zi, dintre vis şi starea de veghe. Noaptea se
caracterizează prin interacţiunea unor fenomene precum dragostea, taina,
visul, misterul, spaima, vraja sau chiar moartea, acestea aparţinând
domnişoarei Cristina, şi, pe de altă parte, ziua, care aduce cu sine
clarviziunea, siguranţa, certitudinea. Aici, miracolul devine o agresiune, o
ameninţare a necunoscutului la care participă şi elementele de cadru.
Misterul, spaima amplificată de ameninţarea nopţii sunt trăite cu o deosebită
intensitate, iar receptarea lor se face prin intermediul auzului. Domnişoara
Christina este conştientă de puterea ei malefică,dar pe Egor îl menajează
pentru că el este alesul iubirii. Asistăm la o confuzie între vis, cu rol de
iniţiere, şi realitate. Arta scriitorului constă în modul î care face trecerea de
la un plan la celălalt. Momentul culminant îl reprezintă scena dintre cei doi
reprezentanţi care aparţin la două lumi diferite. Egor, este condamnat la cel
mai aspru blestem: căutarea zadarnică a împlinirii sentimentelor. Camera
cuprinsă de flăcări simbolizează victoria raţiunii şi purificării prin grandiosul
spectacol al focului.
 Isabel şi apele diavolului, roman simbolic cu eroi însetaţi de experienţă,
dincolo de marginea normalităţii, mistifică actul pur al experienţei,
îmbolnăveşte şi devitalizează gândul. Redactat sub forma unui jurnal,
prezintă călătoria în India a autorului - personaj. Structurată de două
mituriînrudite:tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte constituie
punctul de plecareşi de sosire a le naraţiunii. Cele duuă părţi evocă două
modele diferite de xistenţă:Parabola fiului rătăcitor sintetizează sensurile
primului mit şi Visul unei nopţi de vară, anticipă esenţa celui de al doilea.
Doctorul mefistofelic vrea s-o tulbure pe Isabel pentru a-şi verifica forţa
interioară. A tulbura pe alţii este viciul acestui orientalist care a citit Faust,un
diavol vorbeşte din când în când prin el şi-l îndeamnă să modifice destinele
celorlalţi. Caută la început mituri, apoi sacrificiul unei fecioare îi revelează
sterilitatea experienţei sale.
Problematica, atmosfera şi tehnica sunt reluate în Maitreyi. Într-o lume
amestecată şi explozivă se desfăşoară povestea de iubire, între Allan, un
european, şi Maitreyi, fiica unui inginer bangalez, întruchipări exotice ale
unui mit etern: acela al cuplului de îndrăgostiţi. Desfăşurarea mitului erotic
în situaţii neobişnuite, introduce în scenariu tema veche a incompatibilităţii
dintre sentiment şi datorie. Eroul parcurge un traseu circular, după
traversarea unor spaţii cu valoare simbolică: oraşul labirintic şi jungla,
spitalul şi casa lui Sen, muntele şi lacurile de la marginea Calcuttei.
Deoarece rodirea nu s/a putut ]mplini prin căsătoria u omul iubit, ea se va
împlini prin încălcarea normelor. Allan scapă după o vreme de „ceva greu”
din sufletul său şi se întoarce în lume cu altă stare de spirit. Prin mijlocirea
visului, are loc căsătoria spirituală. Copilul care se va naşte este simbolul
filiaţiei şi paternităţii, mister care transgresează limitele fiziologice. Drama
lui Maitreyi este asemănătoare cu u drama trăită de fiica Demetrei,
Persephona, cea răpită de Hades, zeul infernului. Prin experienţa totală a
iubirii, se dezvăluie că acest univers al fuziunii dintre om şi cosmos, spirit şi
materie, mit şi realitate, presupune acceptarea iluziei ca temei al existenţei în
continuă regenerare. Elementul inedit al romanului este un nou spirit de a
gândi destinul omului în secolul al XX-lea.