Mihail Sadoveanu:

„Baltagul”

Opera lui Sadoveanu este străbătută de un fior melancolic, nostalgic, ai cărui termeni-
cheie sunt „odinioară” și „departe”. Pentru personajul sadovenian, prezentul este doar un
rezultat al unei lungi acumulări de clipe trecute, în care se ascund taine strămoșești păstrate cu
sfințenie, capabile să îl pună într-o legătură astrală cu universul.
„Baltagul” este un roman complex tradiționalist, realist, simbolic, filosofic,social, de
dragoste, de observație caractereologică, cu elemente mitice și intrigă de roman polițist.
Romanul este o specie epică de mare întindere, cu o intrigă în general compexă și cu o acțiune
care se poate desfășura pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, punând în mișcare o
multitudine de pesonaje. „Baltagul” aparține curentului literar realism, prin prezentarea
veridică și obiectivă a lumii, universul ficțional devenind o oglindă a realității, însă aparține și
tradiționalismului, prin recompunerea imaginii unei societăți arhaice, păstrătoare a unor
tradiții care au supraviețuit în vârful muntelui, zugrăvind astfel o civilizație pastorală
milenară.
În legătură cu geneza romanului „Baltagul”, acesta a fost scris în doar câteva zile și a
apărut în anul 1930. Critica literară propune două ipoteze: promioritică și antimioritică.
Ipoteza promioritică este susținută de Perpessicius și George Călinescu, cel din urmă
susținând că „Baltagul” este „Miorița” lui Sadoveanu. Elemente care situează „Baltagul” în
aria de inspirație baladescă sunt: complotul ciobanilor, tema căutării, respectarea ritualului
funebru creștin, prezența animalului oracular, Lupu, corespondentul mioarei, care își
avertizează stăpânul în legătură cu destinul său, și motto-ul romanului ( „Stăpâne, stăpâne/
Mai cheamă ș-un câne”). Nicolae Manolescu, Paul Georgescu și Alexandru Paleologu propun
ideea antimioritică, în roman descoperindu-se adevărul, spre deosebire de baladă. De
asemenea, „Baltagul” dezvoltă mitul uciderii lui Osiris și a căutării trupului său de către Isis
(soția acestuia) și mitul coborârii în Infern al lui Orfeu.
Titlul este emblematic, concentrând în sine mai multe semnificații: la nivelul comunității
tradiționale, baltagul este instrumentul prin care muntenii „își câștigă pâinea cea de toate
zilele”; baltagul este arma cu care a fost ucis Nechifor Lipan; tot prin baltag, unealtă magică
și simbolică, se împlinește actul de răzbunare a morții lui Nechifor, restabilindu-se dreptatea;
traseul labirintic pe care îl vor străbate eroii. Cuvântul „labirint” provine din grecescul
„labrys” și înseamnă „topor cu două tăișuri”, acest simbol fiind așezat pe frontispiciul
labirintului și sugerând dualismul existențial.
Tema romanului o constituie relația dintre ordinea reală și cea transcendentă a lumii,
precum și condiția omului care trăiește în zona de interferență a civilizației vechi cu cea nouă.
Teme subordonate pot fi: iubirea, moartea, familia, inițierea.
Perspectiva narativă este obiectivă, auctorială, deoarece narațiunea se desfășoară la
persoana a III-a din punctul de vedere al unui narator omniscient și omniprezent, asemenea
unui demiurg. Compozițional, textul este structurat în 16 capitole și precedat de un distih din
balada populară „Miorița”.
Incipitul deschide romanul pe un ton sacru, preluând parcă misiunea de a continua textul
biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii. Luând forma
unei povești pe care o spunea Nechifor la petreceri, este un incipit captatio benevolentiae, cu
valoare cosmogonică. Finalul este închis interpretărilor, acțiunea se soluționează, dreptatea
învinge, iar ucigașii sunt pedepsiți. Putem observa faptul că finalul se află în raport de
simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al oamenilor de la munte, Vitoria.
 Timpul epic este marcat în roman de calendarul popular, în care se încadrează viața
pastorală. Suprapunerea evenimentelor din destinul individual cu cele ale unui ciclu cosmic
este unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei opere. Indicii temporali fac referire la
sărbători religioase creștine: Sfântul Dumitru (26 octombrie) și Sfântul Gheorghe (23 aprilie).
Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic viață-moarte, la care se raportează
nu numai natura, ci și individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu „drumul spre
iarnă”, adică spre moarte; la polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sfântul Gheorghe va fi
desăvârșit ritualul integrării celui ucis în ritmurile universului. Spațiul epic îmbină planul real
cu cel simbolic. Între spațiul ocrotitor al muntelui, satul Măgura, și spațiul degradat al văii
există opoziții semnificative: ascensiune-coborâre, sacru-profan, arhaic-modern. Deși în
roman apar localități reale, ca Dorna ori Bistrița, întânim și spațiul mioritic, atât din punct de
vedere geografic, cât și spiritual, în care Lucian Blaga găsește dimensiunea adâncă a trăirii
româneşti.
La confluența dintre real și mitic se află râpa, un substitut al Infernului în care coboară
Gheorghiță, această experiență inițiatică fiind obligatorie în drumul spre maturitate, amintind
de mitul lui Orfeu. Deplina pustietate a locului dintre pământ și cer îl lasă pe fecior singur în
fața morții, pentru a înțelege mai profund condiția umană. Valoarea râpei ca metodă de
inițiere este susținută și de evenimentele cu caracter fabulos la care participă tânărul.
Relevantă este prezența pajurei, pasăre cu puteri miraculoase care planează deasupra văii și
îndrumă sufletul mortului spre tărâmul de dincolo.
Viziunea despre lume înfățișată în roman, redus ca dimensiuni, dar epopeic ca forță de
evocare, nu face excepție de la ampla perspectivă pe care o oferă Sadoveanu în toată creația
lui. Echivalențele dintre ordinea cosmică și cea umană sunt concentrate într-o lege universală,
pe care autorul și personajele sale o numesc „rânduială”. Lumea e organizată de o forță
supremă, iar omul arhaic oscilează între natura autohtonă și lumea modernă
„Baltagul” este un roman de iubire, sentiment care o determină pe Vitoria să pornească
în căutarea soțului, pe care îl iubea la fel de mult acum, ca și în tinerețe. Iubirea juvenilă o
întâlnim între Minodora, fiica Vitoriei, și fiul învățătorului, însă aceasta nu se va împlini din
cauza interdicției părintești a fetei de a se îndepărta de tradiția străbună.
Aproape în întregime, cartea este construită pe metafora drumului, care apare într-o dublă
ipostază: traseu justițiar, pentru Vitoria, și traseu inițiatic, pentru Gheorghiță. Apropiindu-se
iarna și văzând că soțul ei nu vine acasă, fiind plecat să cumpere oi, Vitoria se pregătește de
drum și pleacă în căutarea lui Nechifor. Visul pe care l-a avut aceasta, în care Nechifor trecea
pe un cal țintat peste o apă neagră, cu privirea întoarsă, are valoare premonitorie. Apa neagră
simbolizează râul Styx, care, în mitologia greacă, desparte tărâmul viilor de cel al morților.
Alte semne vin din planul naturii: „brazii sunt mai negri ca de obicei, iarna parcă vine mai
repede”, în vreme ce cocoșul cântă strident, iar poarta se bate singură. Acum se declanșează
un puternic conflict interior, Vitoria trăind într-o suferință continuă și conștientizându-și
tragismul existenței. Înainte de a-și începe călătoria, aceasta se sfătuiește atât cu preotul
Dănilă, cât și cu baba Maranda, deoarece în lumea tradițională sacrul și magicul coexistă.
Purificarea lăuntrică se săvârșește și prin rugăciunile de la mănăstirea Bistrița și închinarea la
icoana Maicii Domnului. În investigațiile pe care le face, Vitoria dă dovadă de înțelepciune și
inteligență, orice slăbiciune umană devenind suspendată, pentru a avea o viziune mai clară
asupra evenimentelor. Ea reconstituie drumul parcurs de soțul său, descoperă cadavrul, cu
ajutorul câinelui Lupu și îi pedepsește pe făptași.
George Călinescu consideră „Baltagul ” a fi un roman polițist datorită episoadelor în
care eroina reușește să refacă momentul uciderii. La pomană, va dezvălui adevărul în fața
oamenilor și autorităților, având abilitățile unui detectiv. La Dorna își dă seama ca Nechifor a
fost jefuit și omorât, apoi știe că fapta s-a comis între Suha și Sabasa.
 Drumul pe care îl parcurge alături de fiul ei este asemenea unui labirint. Pentru
Gheorghiță, reprezintă un traseu inițiatic, pe parcursul căruia va fi supus la mai multe probe.
Cei doi pornesc, nu întâmplător, de Sf. Gheorghe, sărbătoare simbolizând triumful vieții, al
luminii asupra morții. Pe parcursul călătoriei asistă la trei evenimente esențiale: un botez, o
nuntă și în final, înmormântarea lui Nechifor. Vitoria este călăuza spirituală a fiului ei,
apărând în ipostaza de mistagog. Prima încercare este una a puterii fizice- acesta luptă cu
nămeții de zăpadă care le-au blocat calea. Următoarea probă este trimiterea feciorului să
vegheze asupra mortului, simbolizând moartea inițiatică. Alexandru Paleologu afirmă că
această coborâre în prăpastia adâncă și întunecoasă este o probă tipică la care e supus neofitul.
De asemenea, același critic precizează că episodul ne amintește de eroul mitic Aeneas, care a
pătruns în Infern cu o creangă de aur pentru a-l vedea pe tatăl său, Anhise. Moartea inițiatică
are funcție simbolică în roman și constă în alungarea spaimei față de acest moment tragic.
Ultima provocare este hotărâtoare, fiul trebuind să omoare făptașul cu aceeași armă cu care a
fost ucis Nechifor, restabilind astfel dreptatea. Lovitura aplicată amintește de imaginea
biblică a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Acum are loc ieșirea din labirint, iar
Gheorghiță devine capabil să își asume rolul de stăpân al casei.
Alexandru Paleologu descoperă în povestea căutării râmășițelor lui Nechifor Lipan,
risipite în prăpastie, povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris. Prima
aluzie la mitul egiptean o întâlnim atunci când Vitoria trebuie să afle dacă soțul său s-a înălțat
spre soarele care apune și răsare, adică moare și reînvie, sau a curs pe o apă. Cadavrul lui
Osiris fusese aruncat de Seth în apele Nilului. Punctul central al mitului osirian îl constituie
găsirea și reasamblarea trupului lui Osiris. Isis este însoțită în drumul ei de Horus (fiul lui
Osiris), iar Vitoria de Gheorghiță, cărora li se alătură Anubis, câinele ghid și ocrotitor al
sufletelor după moarte, sau câinele Lupu. Când îl găsește pe bărbatul ei, Vitoria îl acoperă cu
o țesătură, fapt ce amintește de pielea de animal cu care este învelit Osiris în vederea reînvierii
sale. Cuplul Isis-Osiris cuprinde întreg repertoriul semnificațiilor cosmice, exprimat de
ipostazele umane fundamentale: căsnicie, iubire, fidelitate, lupta binelui împotriva răului.
Toate aceste idei le regăsim și în capodopera lui Sadoveanu.
Romanul „Baltagul” prezintă viața și obiceiurile oamenilor de la munte, care se
moștenesc sub forma unor legi nescrise. Cartea surprinde monografia vieții satului de la
munte, oamenii de acolo trăind în perfectă armonie cu natura și împrumutând toate
caracteristicile acesteia. Munteanul poate fi comparat cu bradul, simbol al verticalității, un
arbore al vieții, de neclintit, așa cum era și Nechifor Lipan. Acești oameni au conștiința
demnității, satele lor deosebindu-se total de cele de la câmpie. Existența lor este coordonată
de calendarul transhumanței, corelată cu alternanța anotimpurilor. Fixarea în tradiție
constituie uneori un tablou primitiv cu detalii superstițioase. De exemplu, ca să îl scape pe
Nechifor de boală și moarte, când era copil, părinții l-au dat unei vrăjitoare care i-a schimbat
numele de Gheorghiță, acesta devenind numele său tainic, știut doar de către Vitoria. În
contrast cu viața muntenilor, autorul surprinde lumea civilizată, pe care eroina nu o apreciază
și nici nu o înțelege.
Înmormântarea lui Nechifor se face după datini străvechi, în finalul cărții Vitoria
afirmând că va veni să-l pomenească așa cum cere tradiția creștină.
În ceea ce privește construcția personajelor, un aspect important este onomastica acestora,
impregnată de valori simbolice: numele Nechifor derivă din grecescul „Nike” și „phoros”,
însemnând „purtător de victorie”; Vitoria, regionalism pentru Victoria, provine din latinescul
„victor”, adică victorie, biruință; Gheorghiță este un diminutiv al sfântului care a ucis balaurul
și numele de taină pe care îl moștenește de la tatăl său.
Prin puternica ei personalitate, Vitoria Lipan, figură reprezantativă de erou popular, se
înscrie în galeria marilor tipuri feminine din literatura română. Ea depășește pragul de
personaj, devenind un simbol al omului bun și drept, dârz și hotărât, pentru care valorile
strămoșești sunt legi sfinte. Aceasta, în foarte multe situații, preia rolul de personaj-reflector,
prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar și anumite etape ale acțiunii.
Autorul utilizează toate modurile de expunere, stilul direct prin dialog, cel indirect prin
povestirea gândurilor eroilor și stilul indirect liber, când vocea naratorului se suprapune cu
cea a personajelor. Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitate, creată de
expresivitate. Este folosită o suită de figuri de stil, arhaisme, regionalisme, iar graiul
moldovenesc sugerează calitatea esențială a stilului sadovenian: oralitatea, care conferă
textului o muzicalitate aparte. Sobrietatea stilului este dată de timpul mitic în care are loc
acțiunea, un timp al credințelor strămoșești, într-o lume arhaică.

„Baltagul” rămâne, în ultimă analiză, cum spunea Perpessicius, romanul unui suflet de
munteancă, pentru care îndatoririle mortuare față de Nechifor sunt comandamente exprese, ce
nu-i dau răgaz până când nu-și află soțul răpus și nu-i oferă creștineasca înmormântare. În
aceeași măsură în care Antigona îl înfruntă pe Creon, dorind să-i ofere fratelui său, Polinice,
împăcarea cu moartea.