Baltagul, Mihail Sadoveanu – Temă şi viziune despre lume

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este un roman ce aduce o formulă inedită în epica interbelică: o
structură polimorfă, amestecul de roman realist şi mitic aplicat pe un scenariu poliţist şi în combinaţie cu un roman antropologic,
roman obiectiv, roman iniţiatic, roman de dragoste.
Opera este un roman, o amplă creaţie în proză, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, în timp şi spaţiu precizate,
antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate.
Viziunea autorului despre lumea prezentată este una realistă, deoarece fixează veridic coordonatele unei civilizaţii arhaice, a
păstorilor moldoveni cu legile, valorile şi credinţele lor nescrise, apreciate ca fiind singurul mod posibil de existenţă, în contradicţie cu
noua civilizaţie a târgului. În plus, viziunea este mitică, deoarece este specific autorului să creadă în existenţa unei rânduieli
superioare, care conduce deopotrivă destinul uman şi pe cel al naturii, semnele ei fiind vizibile în orice coexistă în mediul arhaic al
oierilor de pe Tarcău. În roman se împletesc cel puţin trei mituri fundamentale: în primul rând, există o apropiere de balada populară
„Mioriţa”, sugerată chiar de scriitor prin motto („Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ş-un câne...”), dar şi suprapunerea cu mitul universal al
zeiţei egiptene Isis, plecată în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris şi coborârea în Infern a lui Orfeu. Se
adaugă alte elemente mitologice greceşti (labirintul şi Minotaurul, securea dublă) şi specific româneşti referitoare la călătoria sufletelor
în lumea de dincolo (lupul şi pajura, sunt, în folclorul nostru, animalele ce conduc sufletul pe drumul morţii sau transmit mesaje de
dincolo), la ritualurile obligatorii integrării în moarte, echivalenţe între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi cea a
individului, legi invizibile care conduc existenţa umană.
Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta
povestirii, înţelepciunea. Toate acestea sunt unificate de tema socială, a vieţii rurale şi a familiei, cărora li se adaugă şi tema morţii şi a
iniţierii.
Titlul reprezintă o armă cu două tăişuri. Baltagul este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului
justiţiar, reparator. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan) îndeplineşte cele două funcţii, iar baltagul tânărului
Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost
doborât minotaurul, monstrul mitic, ceea ce demonstrează că motivul labirintului se concretizează nu numai la nivelul acţiunii
(căutarea şi diferitele popasuri), ci este semnificativ şi la nivelul titlului.
Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere temporale religioase: „aproape de Sf. Andrei", „în Postul Mare", „10
Martie". Timpul evenimenţial la care se raportează personajele se plasează între două mari sărbători creştine, cu corespondent în
calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie), patronul iemii pastorale, „încuie" vara şi desfrunzeşte codrul.
Sângeorz (Sfântul Gheorghe - 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent
simbolic în ciclul viaţă - moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu
„drumul spre iarnă", adică spre moarte; la polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării lui în
ritmurile universului, pentru o renaştere într-o altă „primăvară". Sărbătoarea Sfinţilor Mucenici este celebrată în preziua plecării
Vitoriei şi a lui Gheorghiţă în călătorie, la 10 martie. În vechiul calendar precreştin, ea marca începutul de An Agrar, ziua în care se
suprapuneau două sărbători ale timpului: sfârşitul iernii şi începutul verii. In simbolistica romanului, ziua plecării nu poate fi altceva
decât momentul în care începe acţiunea liturgică de transfigurare a morţii pământeşti în viaţă eternă, cosmică.
Cadrul acţiunii este atât cel montan, satul Măgura Tarcăului, zona Doinelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta
Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine
toponime existente pe hartă: Călugăreni, Borca, Fărcaşa, Cruci, Vatra Dornei. Fiind insă o scriere ficţională cu valenţe mitice,
romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). În plus, se
observă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului şi spaţiul degradat al văii (sacru - profan,
arhaic – modern). La confluenţa spaţiului real cu cel simbolic se află râpa, simbol al Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea
priveghiului - experienţă iniţiatică obligatorie în drumul spre maturitate. Deplina pustietate a locului dintre pământ şi cer îl lasă pe
fecior singur în faţa morţii, pentru a înţelege condiţia umană. Valoarea râpei ca spaţiu al iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu
caracter mitic, fabulos la care participă tânărul: pajura planează deasupra văii, rotindu-se de două ori peste vale şi pornind apoi spre
zarea largă, cu un ţipăt ascuţit. In vechile credinţe româneşti, sufletul mortului se transforma în pasăre, iar pajura este - în mitologia
autohtonă - o fiinţă fabuloasă, venită din „tărâmul de dincolo" spre a cere o răsplată tinerilor participanţi la un rit de iniţiere.
Există şi alte spaţii simbolice: labirintul, Crucea Talienilor, locul crimei, care dă legitimitate pedepsirii ucigaşilor prin trimiterea la
legea arhaică a talionului.
Romanul „Baltagul” este alcătuit din şaisprezece capitole, cu acţiune desfăşurată cronologic, urmărind momentele subiectului,
deschise de un prolog cu un rol esenţial în conturarea viziunii despre lume şi a perspectivei narative: Vitoria îşi aminteşte legenda
despre facerea lumii şi a neamurilor, pe care o povestea Nechifor la cumetrii.
Acesta este şi incipitul romanului având rolul de a sublinia cele două legi ale acestei lumi arhaice: rânduiala şi semnul, cuvintele-
cheie care transmit că pentru aceşti munteni existenţa este ordine şi semnificaţie. Nimic întâmplător nu se petrece, nici la nivel
colectiv, nici la nivel individual, căci în ordinea prestabilită a lumii, Dumnezeu a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Păstorilor
întârziaţi nu mai are ce să le dea decât o inimă uşoară, plăcerea de a se veseli pe la ospeţe cu băutură şi femei frumoase şi iubeţe. Acest
destin se poate uşor observa în familia lui Nechifor Lipan, aşa cum apare el rememorat de Vitoria.
Dar tocmai această rânduială a fost distrusă de întârzierea nejustificată a lui Nechifor, care nu ar fi putut încălca regulile
calendarului transhumanţei, ceea ce îi sugerează soţiei sale că s-a întâmplat ceva grav. Moartea violentă, omorul, este fenomenul cel
mai puternic de perturbare a ritmului cosmic, de aceea Vitoria trebuie să întreprindă acţiunea reparatorie care să liniştească sufletul
celui dispărut şi să pună iarăşi rânduială în lume.
Finalul romanului prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul
justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia
Lipanilor, condusă de-acum de Gheorghiţă. Astfel, se observă că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin construirea lor în
jurul cuvântului – cheie, rânduială, şi prin ordinea în care lumea arhaică vieţuieşte.
Prima parte a romanului (capitolele I - al VI-lea) include expoziţiunea şi intriga, prezentând frământările Vitoriei în aşteptarea
soţului şi pregătirile sale de drum.

1
 În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei, care este surprinsă torcând pe prispă şi
gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru
iamă alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face
drumuri în cercul satului între preotul Daniil (să-i scrie carte pentru Gheorghiţă) şi baba Maranda, vrăjitoarea (să-i explice pe căile ei
întârzierea lui Nechifor).
Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine post negru douăsprezece
vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a
face rost de bani de drum, pe Minodora o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.
Partea a doua (capitolele al Vll-lea - al XlII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei,
Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Visul cel rău nu îi dă pace, aşa că drumul pe care trebuie să pornească este deja gândit ca o
călătorie în lumea morţii: „dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.” Faptul că anunţase autorităţile despre dispariţia
lui nu este decât o formalitate, femeia înţelegând mai bine că datoria morală îi revine în totalitate ei.
Vitoria pleacă în căutarea lui Nechifor, pe 10 martie, când se scurseseră deja şaptezeci şi trei de zile de absenţă a acestuia. Mama şi
fiul străbat drumul spre Dorna însoţiţi iniţial de negustorul David din Călugăreni, ajung-la Fărcaşa pe ninsoare şi viscol şi află de la
moş Pricop că în toamnă potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform tradiţiei la evenimentele care îi ies în cale
(botezul de la Borca, nunta de la Cruci), sperând că în adunările acelea s-ar putea găsi cineva care să-i ofere indicii despre Nechifor. La
Vatra Dornei, slujbaşul neamţ de la canţelarie găseşte în registru tranzacţia de oi făcută de Nechifor şi îi oferă femeii informaţiile care
îi îndreaptă paşii la vale, spre Neagra. De peste tot citea semnele trecerii bărbatului cu căciulă brumărie, călare pe-un cal negru ţintat.
La Suha, la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, seninele dispar, căci acolo nu mai apare cel căutat. Vitoria are acum certitudinea că drumul lui
s-a frânt între Suha şi Sabasa. Şutată de nevasta hangiului, Vitoria îi întâlneşte pe ucigaşi: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, în faţa cărora
joacă rolul soţiei îngrijorate, care apelează la ei ca la nişte prieteni. întoarsă la Sabasa, cu ajutorul domnului Toma dă de urma lui Lupu
- câinele credincios al lui Lipan - aşezat la o gospodărie unde găsise milă şi adăpost, precum şi un nou nume: Pripas. Lupu îi conduce -
pe mamă şi pe fiu - la râpa în care zac osemintele lui Nechifor în dreptul Crucii Talienilor. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a
mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
Partea a treia (capitolele al XlV-lea - al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui
Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului.Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităţilor, iar
Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez şi adresează vinovaţilor insinuări perfide.
Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctul culminant şi deznodământul. Punctul culminant este momentul în care Vitoria
reconstituie cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, care, aduşi la exasperare de jocul
Vitoriei, cedează nervos şi, în consecinţă, sunt demascaţi. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de
Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. Cuţui ajunge în mâna autorităţilor.
Deznodământul îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor.
Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor la munte, pentru
păşunea de vară, întoarcerea la Suha, alături de Minodora, pentru parastasul de patruzeci de zile. Când îl anunţă pe Gheorghiţă că nici
c-un chip nu se va învoi să o mărite pe Minodora cu feciorul dăscăliţei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci îi predă fiului ei
responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile, deoarece el dovedise că poate folosi baltagul şi că a intrat în rândul
maturilor.
Conflictele prezente în roman sunt numeroase şi puternice: conflictul principal se desfăşoară între Vitoria şi ucigaşii soţului, ei
alăturându-i-se şi Gheorghită; conflict secundar: între Nechifor şi ucigaşi. Există şi conflicte ce includ participanţi colectivi: între
civilizaţii (cea arhaică a Vitoriei intră în conflict cu cea modernă din târg) şi între generaţii (vitoria – Minodora). De asemenea, există
şi un puternic conflict interior al Vitoriei desfăşurat între dorinţa de a-l găsi în viaţă pe Lipan şi certitudinea, din ce în ce mai puternică,
a morţii lui.
În construcţia personajelor este identificarea unei scheme mitice în distribuţia lor. Una dintre poveştile exemplare ale umanităţii,
care este considerată „mitul total": istoria zeului egiptean Osiris, ucis de fratele lui, Seth, şi reînviat de Isis. Analogiile depăşesc cadrul
personajelor principale. Zeul va fi răzbunat de fiul său Horus (Gheorghiţă), cu ajutorul câinelui Anubis (Lupu), care în credinţa
egipteană este călăuza divină spre Infern şi cel care devorează păcătoşii, după judecata lui Osiris. Mitul de largă circulaţie universală
deschide căi noi de interpretare a romanului: cuplul Osiris - Isis cuprinde repertoriul întreg al semnificaţiilor cosmice exprimate de
ipostazele umane fundamentale: căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate, prietenie, rodnicie, legiuire, lupta binelui împotriva răului,
moarte, pietate, nemurire (Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu).
Semnificaţia numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde ale romanului. Provenit din latinescul victor
(„victorie", „biruinţă"), numele eroinei concentrează statutul ei în raport cu răul (demască şi pedepseşte ucigaşii), în raport cu
prejudecăţile lumii (refuză interpretările preotului sau ale babei Maranda), în relaţie cu moartea (înfăptuieşte ritualul „marii treceri") şi
chiar în raport cu sine (găseşte puterea de înnoda firul vieţii de acolo de unde l-a rupt dispariţia lui Nechifor). Marele dispărut poartă
un supranume atribuit în mitologia greacă lui Zeus şi unor divinităţi: Nikephoros („purtător de biruinţă") este triumfător asupra morţii,
pentru că supravieţuieşte prin iubire şi prin integrarea în Marele Tot. Gheorghiţă, numele diminutivat al sfântului care a ucis balaurul,
moşteneşte numele adevărat al tatălui său, acel nume de taină pe care îl rostea uneori Vitoria şi pe care îl strigă cu disperare în
momentul coborârii în râpa morţii.
Personajul principal, femeia voluntară, este „un exponent al speţei" (G. Călinescu) în relaţie cu lumea arhaică, dar şi o
individualitate, prin însuşirile sale: „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta şi aplicaţie de detectiv. [...] Vitoria e un
Hamlet feminin,. care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut,
dă drum răzbunării" .
Vitoria Lipan este un personaj tip, reprezentativă pentru lumea din care face parte, o soţie devotată şi o mamă iubitoare a celor doi
copii deja mari, un personaj iniţiatic conducând procesul de maturizare a fiului ei şi un personaj justiţiar, urmărind şi pedepsind
ucigaşii şotului.

2
 Personaj complex, este realizat prin tehnica basoreliefului şi individualizat indirect prin fapte, gânduri, atitudini, mentalităţi, felul
de a vorbi şi prin nume, căci trimite la biruinţa prin care sunt încununate eforturile ei. În mod direct sunt analizate stările sufleteşti,
zbuciumul interior, care apar mai ales prin descrierea ochilor săi.
Portretul fizic este făcut prin caracterizare directă de către narator „ochii ei căprii, în care parca se răsfrângea lumina castanie a
parului, erau duşi departe” păstrau încă frumuseţea din tinereţe si dovedeau tăria de caracter ce o caracteriza. Descrierea relevă
frumuseţea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi
străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe".
Victoria e reprezentanta unei mentalităţi arhaice, tradiţionale care îi conduce toata viata: rămâne acasă să îngrijească de gospodărie,
respecta datinile cu sfinţenie, certându-şi fiica dacă le încalcă, cunoaşte bine semnele naturii, ghidându-se după ele, este superstiţioasă
şi crede în vise. Aparţinând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradiţiilor şi este refractară la noutăţile
civilizaţiei. Ca mamă, îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie şi contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiţă.
Respectă obiceiurile de cumetrie şi de nuntă şi veghează la îndeplinirea rânduielilor din ritualul înmormântării: priveghiul, drumul la
cimitir, bocitul, slujba religioasă, pomana, praznicul.
Îngrijorarea pentru soţul său care lipsea de prea multă vreme dovedeşte sentimentele sale neschimbate, deşi Nechifor nu era prea
fidel si uneori se purta urât cu ea. Faţă de copii se dovedeşte în acelaşi timp şi iubitoare şi aspră, fără să-şi arate sentimentele, deşi este
mai îngăduitoare cu Gheorghiţă şi mai rece cu Minodora. E o gospodină harnică, ordonată, meticuloasă. Se dovedeşte credincioasa,
apelând pentru ajutor la biserică: plăteşte slujbe, posteşte douăsprezece vineri, se spovedeşte, oficiind astfel un ritual de purificare.
Dar, în acelaşi timp, apelează disperată la baba Maranda deşi nu crede in spusele ei.
Văzând că Gheorghiţă este nesigur şi neexperimentat, e dezamăgită şi pleacă împreună. Pentru călătorie nu se pregăteşte doar
spiritual ci şi material vânzând, din produsele casei. Prevăzătoare, lasă banii strânşi peste noapte la preotul Dănilă ce se dovedeşte un
lucru înţelept deoarece noaptea au fost atacaţi de hoţi.
Victoria nu are încredere în ajutorul promis de autorităţi şi pleacă să-şi caute ea însăşi soţul. Pe drum este liniştita, lucida şi, deşi
conştienta că s-a întâmplat ceva rău, nu se lasă doborâta de durere. Dă dovadă de inteligenţă în culegerea informaţiilor de la oamenii
întâlniţi de la care afla mai multe fără să-şi divulge planurile si adevărata identitate. Ea urmează drumul soţului cu tenacitate, dârzenie,
condusă de sentimentele sale puternice dar si de semnele naturii si ale altei lumi numai de ea ştiute. Femeia cu experienţa de viata trece
cu uşurinţa de la tristeţe la bucurie pentru a face pe plac celor ce o invita la cumetrie si nunta.
Urmând calea turmelor şi a celor trei ciobani ajunge la Suha unde cercetează mai mult timp drumul de aici pana la Sabasa,
presimţind parca ceva. Găsirea trupului celui mort îi provoacă o durere sfâşietoare, repede înăbuşită, deoarece trebuie să-i face cele
cuvenite si să-i pedepsească pe ucigaşi, devenind un personaj justiţiar. Dovedind ipocrizie şi abilitate, îi urmăreşte pe cei doi pentru a-
i face să se autodemaşte, sugerându-le că la tranzacţia celor 100 oi ar fi fost prezent si un martor.. In timpul slujbei de înmormântare
urmează întocmai rânduielile tradiţionale. Singurul moment de slăbiciune pe care îl arata este atunci când se arunca peste sicriu
încercând să amâne despărţirea pe vecie de soţ
La parastas, unde îi invită şi pe ucigaşi, se dovedeşte vicleană şi-i manipulează pe cei doi pana ii aduce in pragul destăinuirii.
Descrie cu mare precizie felul in care a fost ucis Lipan, dovedind astfel ca informaţiile adunate i-au fost de folos.
Un al doilea episod semnificativ pentru evoluţia relaţiei dintre cele două personaje se desfăşoară tocmai în timpul
parastasului. (scena 2)
Îl îndeamnă pe Gheorghiţă să-l pedepsească pe Bogza, ducând şi misiunea iniţierii la bun sfârşit. Faţă de vinovaţi nu are mila,
răspunzându-i lui Bogza la rugămintea de a fi iertat cu „Dumnezeu sa te ierte”. Odată îndeplinita datoria de a face dreptate se întoarce
la gospodărie cu tristeţe in suflet, ceea ce nu o împiedică să asigure viitorul copiilor şi să-şi achite datoriile faţă de mort.
Victoria este un personaj complex care apare in moduri diferite in ochii oamenilor. Astfel Gheorghiţă o vede aspra si
„fermecătoare”, unii străini o văd rea, intriganta, „de pe alta lume”, prefectul o vede încă frumoasă şi negustorul David o admira
pentru hotărârea sa.
Este un personaj justiţiar, hotărâtă să pună ordine in univers, intr-o lume dezorganizata de crima. A rămas in literatura noastră ca
tipul de femeie hotărâtă, puternică, în stare să duca la bun sfârşit orice si-ar propune
Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă, lucidă. Inteligenţa nativă şi stăpânirea de sine sunt evidenţiate pe tot parcursul
acţiunilor sale reparatorii.
Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Romanul poate fi considerat
iniţiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizarea lui Gheorghiţă, condus de Vitoria Lipan, mama lui, de-a lungul căruia băiatul îşi
dezvăluie un caracter puternic şi complex. Deşi este la început nesigur şi temător (neofit), la sfârşitul călătoriei să se încheie procesul
de iniţiere şi maturizare, preluând rolul tatălui.
Naratorul îl prezintă în mod direct , în capitolul cinci al romanului ca fiind „un flăcău sprâncenat cu ochii ca ai marnei lui, nu prea
vorbăreţ . Avea un chimir nou şi-i plăcea să-şi desfacă bondiţa înflorită . Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i
înfiereze mustaţa ".Toate aceste trăsături fizice pot sugera şi trăsături morale: interiorizare, fineţe , tinereţe. Dialogul si monologul
interior sunt procedee de caracterizare indirectă pentru că felul de a vorbi şi a gândi al personajului îi poate releva o parte din însuşiri
Poartă numele tatălui său şi moşteneşte multe calităţi ale acestuia. Ager şi iniţiat în viaţa de oier , băiatul se dovedeşte descurcăreţ
atunci când îşi anunţă mama că Nechifor nu a trecut nici pe la el.
Deşi este crescut în spiritul credinţei religioase şi al tradiţiei, Gheorghiţă este receptiv la nou (călătoreşte cu trenul, se întâlneşte cu
tineri de vârsta sa ) şi ştie carte.
Relaţia cu mama sa este una bazată pe respect şi iubire. Acest lucru este dovedit de cuvintele pe care le foloseşte („sărut mâna,
mamă") şi de faptul că, deşi copil, (numai 17 ani) ascultă cu sfinţenie vorbele sale. Respectă dorinţa acesteia de a merge pe urmele
tatălui pentru aflarea adevărului şi pedepsirea asasinilor.
Meditativ şi sensibil, copilul îşi aduce aminte cu nostalgie de clipele fericite ale vârstei şi conştientizează trecerea anilor şi faptul că
trebuie să treacă acum brusc de la copilărie le maturitate şi să-şi dovedească sieşi şi mamei că este un bărbat curajos .
Transformarea se produce o dată cu traversarea unor experienţe fundamentale, căci localităţile prin care trec reprezintă momente în
descoperirea adevărului, dar şi trepte iniţiatice pentru Gheorghiţă. În tot acest proces de maturizare, Vitoria are un rol important, fiind
agentul maturizării, căci ştie să-şi ocrotească şi să-şi încurajeze fiul.

3
 Îndepărtarea necunoscutului care-i acostase pe drum, momentul priveghiului şi înfruntarea asasinilor tatălui său sunt prilejuri de a
dovedi mamei şi sieşi curajul şi îndrăzneala, probe iniţiatice pe care le depăşeşte cu bine. Curajul şi responsabilitatea sunt evidenţiate
mai ales în clipele în care asistă la înmormântare („îi era greu să plângă ca o muiere"), iar ultima treaptă a iniţierii este pedepsirea
criminalilor cu baltagul, arma justiţiară.
Nechifor Lipan este caracterizat în absenţă, prin retrospectivă şi rememorare şi simbolizează destinul muritor al oamenilor.
Numele său „cel adevărat şi tainic", de botez, este tot Gheorghiţă, dar primise numele Nechifor (în gr. Nike-phoros, purtător de
victorie), în al patrulea an al vieţii când se îmbolnăvise, potrivit unei superstiţii: „ca să nu-l mai cunoască bolile şi moartea". Vorba lui
Lipan „Nimene nu poate sări peste umbra lui" anticipează destinul acestuia.
Construcţia acestui personajului absent este un alt aspect care pune în evidenţă geniul sadovenian. In momentul intrării în timpul
discursului, moartea lui Nechifor se consumase deja, după cum ne atenţionează pre-moniţiile Vitoriei, al cărei vis îl evoca pe bărbatul
ei trecând întors cu spatele peste o apă neagră, a Styxului, fără îndoială. Absenţa lui Nechifor din timpul real, dar prezenţa lui perpetuă
în gândul, în sufletul şi în acţiunile Vitoriei îl propulsează în postura de suprapersonaj. In structura de adâncime a textului, personajul
absent a fost transformat în erou cu atribute excepţionale. În primul rând, demnitatea de a rosti poveşti cu caracter mitic la nunţi şi
cumetrii îl situează pe o poziţie privilegiată, deasupra semenilor săi neiniţiaţi. În al doilea rând, pe drumul căutării lui, portretul lui
Nechifor se distinge asemenea unui erou cu atribute legendare: vesel, generos şi mai ales netemător de a umbla singur în miez de
noapte. În al treilea rând, prin suprapunerea figurii lui cu cea mitică a lui Osiris, Nechifor dobândeşte statutul unui erou cu atribute
divine.
Personaje episodice sunt reprezentative pentru lumea satului arhaic. Minodora, fiica receptivă la noutăţile civilizaţiei este trimisă
la mănăstire pentru purificare; moş Pricop întruchipează ospitalitatea, părintele Dănilă reprezintă autoritatea spirituală în satul arhaic,
iar baba Maranda superstiţiile.
Romanul are caracter monografic deoarece înfăţişează viaţa muntenilor, ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi principalele lor
trăsături: muncitori, veseli, iubitori. În legătură directă cu monografia apare un alt personaj, cel colectiv: muntenii, surprinşi încă de la
început, în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan, rememorată de Vitoria. „Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor.
Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. [...]
Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. [...] Munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul."
Aceşti „locuitori de sub brad", „sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n
ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lui cuptor [...] — mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă; cel
mai adesea se dismiardă şi luceşte - de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea". Familia Lipanilor este
parte a acestei colectivităţi: imaginea lui Nechifor păstrată în memoria celorlalţi, portretizarea amplă a Vitoriei, ca exponent al acestei
lumi arhaice şi tinerii receptivi la noutăţile civilizaţiei, Minodora şi Gheorghiţă.
Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire şi alternanţă. Naraţiunea este preponderentă, dar pasajele descriptive fixează
diferite aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, individual (de exemplu: portretul Vitoriei sau al lui Gheorghiţă) şi colectiv
(muntenii, „locuitorii de sub brad"). Naraţiunea este nuanţată de secvenţele dialogate sau de replici ale Vitoriei, cum este lait-motivul
rostit de femeie în căutarea soţului, la fiecare popas: „Nu s-a oprit cumva... astă-toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte? Mie să-
mi spuneţi cine aţi văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru ţintat înfrunte şi-n cap cu căciulă brumărie".
Naraţiunea se face la persoana a IlI-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscieint este unic, la parastasul soţului Vitoria
preia rolul naratorului, reconstituind veridic pe baza propriilor deducţii crima. De altfel, în foarte multe situaţii Vitoria preia rolul de
personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi anumite etape ale acţiunii. Filtrată prin conştiinţa
Vitoriei, lumea dobândeşte un tâlc care le scapă altora.
Perspectiva narativă este complexă, deoarece pe parcursul romanului cunoaşte schimbări. Astfel, la începutul romanului, în
evocarea legendei rostuirii etniilor, auzite de Nechifor Lipan de la un baci înţelept, dar amintită de Vitoria, stând singură pe prispă în
lumina de toamnă şi torcând, apare un principiu telescopic al perspectivei narative (un personaj povesteşte ce a auzit de la altul, care
şi el auzise de la altul).. Prima „voce" pe care cititorul o aude în roman este deci a marelui absent, dar mediată prin conştiinţa femeii
lui, surprinsă într-o atitudine cu numeroase valenţe simbolice: torcând nu doar lâna din furcă, ci şi caierul amintirii şi al dorului.
Treptat, după evocarea unor dialoguri cu tâlc ale celor două personaje, perspectiva narativă se schimbă, făcând loc unui narator
neutru, cu focalizare zero, care însă se va nuanţa pe tot parcursul romanului, alternând cu focalizarea internă şi cu notaţia în stil
indirect liber(pentru gândurile Vitoriei).
Limbajul sadovenian are o curgere melodioasă, de poveste spusă domol, cu o rostire plină, rotundă, şlefuită până la rangul marii
arte. Este o trăsătură esenţială care dă farmecul subtil al operei: limbajul melancolizat plânge o lume muribundă, a cărei valoare nu va
mai putea fi atinsă.
În roman, limbajul are - în primul rând - o motivaţie realistă, pentru că reconstituie, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a
petrecut o crimă. Situată însă la interferenţa lumii arhaice cu cea modernă, lumea evocată reflectă această particularitate şi în limbaj.
Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Astfel, limbajul
acestor două instante ale comunicării este nediferenţiat, in acest mod naratorul exprimându-şi adeziunea pentru lumea
arhaică a personajelor.
Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin
nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav şi sărbătoresc, cu adresări directe de o politicoasă cuminţenie, alături de
elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
În concluzie, „Baltagul” este un roman realist şi tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a
unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui de pe vremea dacilor. Prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii,
scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalului şi intră în categoria romanului mitic.

BALTAGUL – rezumat

4
 CAP. I: Dumnezeu, dupa dupa ce a alcatuit lumea a dat fiecarui neam cate un semn specific care sa ii deosebeasca de ceilalti.
Dupa ce a procedat astfel cu aproape toate popoarele, au venit la sfarsit si muntenii carora Dumnezeu nu avea ce sa le mai ofere si
astfel le-a dat o inima usoara sa se bucure de ceea ce este al lor si femei frumoase si iubete.
Aceasta era povestea pe care o spunea Nechifor Lipan cel mai des. Acesta era plecat de mult timp si sotia sa, Vitoria Lipan, era
foarte ingrijorata. Langa ea acum nu mai era decat cei doi copii cu care a ramas din cei sapte pe care i-a avut si din acestia doi unul era
plecat.
Cel plecat era Gheorghita care s-a dus cu oile la iernat pe valea Jijiei. Acesta nu stia ca tatal lui inca nu s-a intors si de aceea a
trimis o scrisoare acasa in spunea ca il asteapta pe Nechifor cu paralele.
CAP. II: Vitoria afla de la Mitrea ca vremea incepe sa se strice, inca un motiv pentru care sa se ingrijoreze deoarece Nechifor
inca nu s-a intors si iarna batea la usa.
CAP. III: Vitoria pleaca la biserica, la parintele Daniil Milies, unde incearca sa gaseasca alinare.
Aceasta ii povesteste preotului de ce este nelinistita, ii povesteste visul pe care l-a avut, insa preotul o asigura ca totul e bine si nu
are de ce sa-si faca griji.
In final Vitoria il roaga pe parinte sa-i scrie o scrisoare fiului ei Gheorghita. In scrisoare ii spune sa se intoarca acasa si il anunta
ca inca nu a primit nici o veste de la Nechifor.
CAP. IV: Vitoria se duce si la baba Maranda, vrajitoarea satului, incercand sa afle niste raspunsuri.
Maranda ii spune Vitorie ca poate Nechifor a plecat cu alta femeie, ii ghiceste in carti, dar afla numai lucruri rele despre el si
Vitoria nu vrea sa creada nimic din ceea ce ii spune vrajitoarea.
CAP. V: Gheorghita se intoarce de la apa Jijiei acasa unde este primit de mama lui cu mancare proaspata, cu rachiu si cu
pupaturi.
Vitoria il anunta pe Gheorghita ca trebuie sa mearga dupa tatal sau deoarece inca nu s-a intors.
Gheorghita se pregateste de plecare si scoate din grajd doi cai puternici si frumosi pe care ii ingrijeste si ii pregateste de drum.
A doua zi dimineata, Vitoria si fiul ei pleaca spre spre apa Bistritei, pentru al intalni pe staretul manastirii. Povestindu-i si
acestuia intmplarea, o sfatuieste sa se duca la Piatra-Neamt si sa anunte autoritatile de disparitia lui Nechifor.
CAP. VI: In ziua urmatoare cei doi au plecat la Piatra-Neamt, la prefect. Acesta a pus-o pe Vitoria sa depuna plangere, dar pentru
aceasta ar fi trebui sa plateasca. Ea s-a razgandit si nu a vrut sa ii mai scrie jalbarul plangerea, dupa care s-a dus la parintele Daniil
Milies in sat pentru ca el stia de toate.
Acesta i-a scris plangerea desi Vitoria nu avea incredere in autoritati si s-a hotarat sa plece singura la Dorna in cautarea sotului ei
Nechifor Lipan. Ea nu vroia sa plece singura pentru ca avea nevoie de un barbat langa ea si asa s-a hotarat sa-l i-a si pe Gheorghita.
Casa nu putea sa o lase pe mana lui Minodora si astfel s-a gandit ca ar fi bine daca ar duce-o pe ea la o matusa la manastirea
Varaticului.
Asa a si facut. In zorii zilei urmatoare au plecat cu fata la sora mamei lui Vitoria, unde avea sa stea pana cand se vor intoarce cei
doi acasa.
CAP. VII: Parintele Danila tine o slujba in numele lui Vitoria si a lui Gheorghita pentru a le fi calatoria usoara.
Vitoria vorbeste cu Mitrea pentru a lasa casa si animalele in grija lui pentru ca are mare incredere in el.
La ea vin doi negustori pentru a le vinde pieile de miel, burdufurile de branza si branza afumata pe care o mai avea pentru a pleca
la drum cu banii de care aveau nevoie.
In dimineata zilei de 10 martie, munteanca si feciorul ei erau gata de plecare. Acestia au luat cu ei si baltagul pe care l-a facut
fierarul si pusca pe care a cumparat-o Nechifor. Mai intai au trecut pe la parintele Danila apoi pe la domnul Iordan pentru ai cere
rachiu.
CAP. VIII: Vitoria si Gheorghita au plecat la drum impreuna cu cei doi negustori David si Iordan, impreuna cu care vor calatori
pana la Calugareni.
Acestia fac primul popas la Bicaz, la hanul domnului Donea de la care afla ca Nechifor Lipan a trecut pe acolo.
A doua zi dimineata cei patru au plecat la drum, urmatoarea oprire facand-o la Calugareni, la casa domnului David. Calatori au
fost primiti de sotia acestuia unde au stat peste noapte.
In dimineata zilei urmatoare Vitoria si Gheorghita au plecat spre Farcasa. Acolo cand au ajuns in dreptul bisericii au hotarat sa se
opreasca pentru a se odihni.
CAP. IX: In Farcasa Vitoria si Gheorghita au asistat la judecarea a doi oameni care au luat banii celor care jucau jocul lor de
noroc.
Acolo in multime Vitoria a intrat in vorba cu un mos cam baut care i-a poftit sa poposeasca la el si sa le potcoveasca cai. Sotia lui
mos Pricop, baba Dochia, le-a oferit de mancare lor si cailor. Vitoria a aflat de la mos Pricop ca Nechifor a trecut pe acolo astatoamna
ca sa-si potcoveasca calul.
CAP. X: Vitoria pleca mai departe spre Vatra Dornei, insa mai intai s-a oprit la Borca la un botez, apoi la o nunta la Cruci.
In cele din urma a ajuns la Vatra Dornei. Acolo s-au dus la o cancelarie unde a aflat ca Nechifor a cumparat trei sute de oi de la
Gheorghe Andamachi si Vasile Ursachi. Vitoria a incercat sa stoarca mai multe informatii de la batranel, dar tot ce a putut afla a fost
unde s-au dus cu oile.
CAP. XI: Afland acestea Vitoria a plecat pe urmele celor trei calareti. Ea a dat de urma lor prin crasmele pe la care a trecut. A
aflat ca acestia au trecut prin Brosteni si au luat-o spre gura Negrei spre Bistrita. Vitoria le-a dat de urma si in crasma mare din Borca.
In satul Sabasa a facut un popas. Mai departe a plecat impreuna cu calauza pe care si-a luat-o, feciorul crasmarului din sat. Acesta
i-a dus pana la crasma domnului Iorgu Vasiliu. De la domnul Vasiliu a aflat ca turma de oi care a ajuns acolo era insotita de numai doi
calareti si dupa descrierea dansului nici unul dintre ei nu era Nechifor Lipan. Domnul Vasiliu si-a amintit numele unuia dintre ei care
era Calistrat Bogza. Acum Vitoria trebuia sa-si caute sotul intre Sabasa si Suha caci aici i-a pierdut urma.
CAP. XII: Vitoria a aflat si numele celui de-al doilea calaret de la sotia domnului Iorgu Vasiliu. Acesta era Ilie Cutui, prietenul
lui Calistrat Bogza care amandoi locuiau aproape in Doi Meri.

5
 Sotia domnului Vasiliu a sfatuit-o ca este mai bine daca i-ar chema la primarie petru a le pune intrebari. Vitoria l-a trimis pe
Gheorghita sa-I cheme pe acestia la primarie unde s-au intalnit cu Vitoria. A incercat sa afle mai multe de la ei despre Nechifor Lipan,
dar in ciuda eforturilor nu a aflat nimic nou.
Vitoria si cu fiul ei au cobarat din nou la Sabasa unde au poposit la alti prieteni, la domnul Toma. Cu ajutorul acestuia Vitoria a
gasit cainele de nadejde a lui Lipan in curtea unui localnic.
CAP. XIII: Vitoria si Gheorghita au luat cainele si au urcat inapoi la Suha la Iorgu Vasiliu. Sotia acestuia i-a spus ca sotiile lui
Ilie Cutui si Calistrat Bogza au venit la ea sa o intrebe de ce tot vorbeste lumea in sat de barbatii lor si Vitoria s-a hotarat sa se duca sa
le ceara scuze acestora.
In timp ce mergeau cainele a inceput sa se agite si sa latre la cai. A coborat intr-o rapa urmat de Gheorghita. Imediat a venit si
Vitoria pentru a vedea ce a gasit cainele. Dintro data Vitoria a inceput sa planga. A gasit osemintele lui Nechifor pe care le-a
recunoscut dupa haine si dupa lucrurile pe care le avea langa el. Nu departe era si calul mort.
CAP. XIV: Vitoria a plecat in Sabasa si l-a lasat pe Gheorghita sa pazeasca mortul si lumanarea de langa el. Spre seara Vitoria s-
a intors cuToma, subprefectul satului si un strajer. Prefectul i-a pus multe intrebari Vitoriei pentru aflarea faptasului, iar principalii
suspecti sunt dupa parerea subprefectului Bogza si Cutui.
CAP. XV: Subprefectul s-a dus acasa la Bogza si Cutui impreuna cu Vitoria. Subprefectul i-a bombardat cu intrebari despre
crima insa nu a scos nimic de la ei. Vitoria i-a invitat la inmormantare pe cei doi pentru a continua intrebarile.
Vitoria a luat osemintele sotului sau si le-a lus cu grija I sicriu dupa care a plecat spre locul de veci intr-o trasura rumos
impodobita trasa de doi boi.
CAP. XVI: La pomenire au venit titi invitatii inclusuv cei doi din Doi Meri. Vitoria a inceput sa povesteasca ce s-a intamplat in
acea seara.
Bogza si-a iesit din fire si a sarit asupra lui Gheorghita. Acesta l-a lovit cu baltagul si inainte de moarte a recunoscut motivul
crimei: luarea oilor. Dupa aceasta si-a recunoscut fapta si Ilie Cutui care a fost arestat de jandarmi.

„BALTAGUL”, M. Sadoveanu
1. Scena nr.1 reprezentativă pentru relaţia dintre personaje
Statea intre ei o intrebare crancena. Vitoria lasa sa-i treaca valul care o inabusea si zise incet, privind spre lumina de-afara:
- Inca n-am primit nici o stire de la tatu-tau. Gheorghita aseza domol lingura langa strachina si impinse deoparte panea coapta anume
pentru el. Se uita si el pe fereastra. Drumusorul cotit era pustiu.
- Ce sa fie, n-am inteles, urma nevasta. M-am sfatuit cu parintele, am platit slujbe. Mai astept putin, sa vad hotararea de sus. Ma gandesc
in fel si chip si am un vis, care-mi mananca sanatatea si ma imbatraneste. Mai stau pana ce gatesc de postit cele douasprezece vineri.
Fiind singuri aicea in sat si fara neamuri, trebuie sa te trimit pe tine, ca un barbat ce esti, sa-l cauti si sa-l afli.
- M-oi duce, raspunse Gheorghita cu indoiala. Se poate sa i se fi intamplat ceva.
- Ce sa i se intample? raspunse aprig nevasta. [...] Şi ziua si noaptea eu nu ma gandesc la alta. Trebuie sa te duci si sa-l cauti pe tatu-tau,
alta nu-i nevoie sa stii.
- M-oi duce, daca spui; dar e bine sa-mi arati ce si cum; ca sa stiu ce sa fac. Vitoria il privi clipind, il vazu sfios si nesigur; pe cand ea era
plina de ganduri, de patima si durere. Ofta cu naduf si incepu sa stranga masa, cu miscari smucite. In inchipuirea ei, banuiala care intrase
intr-insa era un vierme neadormit. Se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine. Din fata nadejdii pe care si-o pusese in
singurul barbat al casei, intelegea ca trebuie sa deie inapoi. Asta era o mare mahnire. Poate se astepta la dansa. Totusi va gasi un mijloc
ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze.
2. Scena nr. 2 reprezentativă pentru relatie
2. Scena nr. 2 reprezentativă perspicacitatea personajului:
- Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca sa vad si eu. Si pe urma vei mai bea si altele, dupa pofta inimii dumnitale. Arata-mi si mie acel
baltag. Poftesc sa-l vad. Are si Gheorghita, flacaul meu, unul, alcatuit intocmai la fel. Bogza ranji nu cu voie buna si trecu femeii
baltagul, prin latura mesei. Femeia isi chema flacaul. Era la spatele ei.
- Gheorghita, ia vezi si tu, Pare-mi-se ca tot asa-i s-al tau. Numai ca al tau abia a iesit din foc si de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi si
stie mai multe. Razand, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat intinse mana spre arma; apoi si-o retrase. Flacaul ii cerceta cu luare-
aminte ascutisul curb si partile late.
- Lasa-l sa se uite si sa vada, domnu Calistrat, zise munteanca. Dumneata poftim si mai cinsteste un pahar de vin de la Odobesti.
Dumneata cunosti si stii tare bine ca asemenea vin mai ales ii placea si lui Nechifor Lipan. Eu cred asa, vorbi ea deodata cu alt glas,
intorcandu-se catra meseni. Eu cred asa, domnu Calistrat, ca sotul meu umbla singur la deal pe drumul Stanisoarei si se gandea la oile
lui. Poate se gandea si la mine. Eu n-am fost fata, dar stiu. Mi-a spus Lipan cat am stat cu dansul, atatea nopti, in rapa.
- Ce ti-a spus? rase Bogza.
- Mi-a spus cum a fost, raspunse munteanca privindu-l atintit si zambind.
- Asta n-oi mai crede-o.
- Ba s-o crezi. Iti aduci aminte domnu Calistrat, ca Lipan avea cu el s-un cane?
- Mi-aduc aminte. Ii zicea Lupu. Era harnic cane, si viteaz.
- Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu stiu si asta, ca acel cane s-a pus pentru stapanul lui, cand i-a vazut in primejdie viata.
- Se poate sa se fi pus.
- Crezi ca a pierit si canele?
- Nu cred. Mai degraba s-a prapadit.
- Asa zic si eu. Dar daca s-a prapadit; se poate gasi.
- Asta-i mai greu.
- Greu pan-intr-atata nu-i, domnu Calistrat, cand este vointa lui Dumnezeu. Te rog, sa mai bei s-acest pahar. Sa-ti spun cum s-a
intamplat? Masa tacuse. Interesat, domnu subprefect Balmez isi puse coatele pe stergar si-si intoarse urechea stanga, cu care auzea mai
subtire, privind in acelasi timp si cu coada ochiului. Simtindu-se observat, Bogza se nelinisti.
- Dumneata stii si eu nu stiu, zise el cu indrazneala. Daca stii, spune.

6
- Sa-ti spun, domnu Calistrat. Omul meu se gandea, vra sa zica, la ale lui si la mine si umbla la deal in pasul calului, suind spre Crucea
Talienilor. Femeia se opri.
- Unii ar putea zice ca venea la vale. Dar eu stiu mai bine ca se ducea la deal………………………………
- Da baltagul, vorbi el, inca stapanit, intinzand mana indarat catra Gheorghita.
- Mai stai putintel, il opri femeia, ca sa incheiem praznicul dupa cuviinta. Ce te uiti, Gheorghita, asa la baltag? intreba ea dupa aceea,
razand; este scris pe el ceva?
- Asculta, femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!
- Nu te supara, domnu Calistrat, eu intreb pe baiet daca nu ceteste ceva pe baltag.
- Destul! Pentru o fapta, este numai o plata. Chiar daca as fi eu, mi-oi primi osanda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?
- Eu? n-am nimic! se apara munteanca, uimita mai presus de orice de o intrebare ca aceea.
- Cum n-ai? mugi Calistrat, imprastiind cu dosul manilor talgerele si paharele. Dar cu cine vorbesti tu asa, muiere? Dar ce? Ai trait cu
mine, ca sa ai asupra mea vreun drept?
- Gheorghita, vorbi cu mirare femeia, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care a lovit pe tatu-tau. Calistrat se smulse
din locul lui, repezindu-se spre flacau, ca sa-si ieie arma. Cutui i se puse in fata poprindu-l cu bratele incordate, ca pe un mal. Dar in
gospodarul cel mare izbucnise crancena manie. Pali cu pumnul pe Cutui in frunte si-l lepada la pamant. Batu cu coatele pe cei de
aproape si-i darama si pe ei. Se zvarli cu capul pe usa deschisa, mugind. Vitoria falfai cu bratele ca din aripi dupa el. Intr-o clipa fu si ea
in prag, tipand:
- Gheorghita! da drumul cânelui!
Flacaul avea de mai-nainte hotarat cum sa faca. Se incurca insa in lantug, in cotlonul surii. Prin lucirea amurgului, Bogza il vazu si se
pravali pe-o coasta asupra lui. Atunci canele dadu un urlet fioros. Izbindu-se inainte, chelalai sugrumat. Izbindu-se a doua oara, rupse
lantugul. Bogza il ocoli, cercand sa apuce, dintr-un salt, bratul feciorului cu baltagul. Impuns de alt tipat al femeii, feciorul mortului
simti in el crescand o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului. Primi pe Bogza in umar. Il dadu indarat. Apoi il lovi scurt cu
muchea baltagului, in frunte. Calistrat Bogza sovai. Canele se napusti la beregata, mestecand mormairi salbatice cu sange.