Particularități ale unui roman realist, de tip tradițional

Baltagul de Mihail Sadoveanu

1.INTRODUCERE – Contextualiza - roman TRADIȚIONAL, realist, obiectiv, interbelic
-Opera lui Sadoveanu se află la confluența mai multor curente literare, sămănătorismul,
romantismul eroic, realismul liric și mitologic. Întreaga sa creație poate fi redusă la o constantă
tematică, un edificiu monumental, întoarcerea la tiparele originare: în Țara de dincolo de
negură, natura devine modalitate de evadare, conturându-se un spațiu sufletesc, Moldova;
existența ritualizată pe baza datinilor, tradițiilor, legilor nescrise, e evidentă în Hanul Ancuței, pe
când Baltagul propune o dimensiune rurală, o monografie a vieții țăranului de la munte,
LEGATĂ DE DESTINUL COSMIC AL FIINȚEI, observându-se în asamblul operei o
preocupare pentru REALISMUL MITIC ȘI CLASIC.
Baltagul de Mihail Sadoveanu e un roman REALIST, OBIECTIV, TRADIȚIONAL, cu
accente mitice prin: intenția naratorului obiectiv de a crea iluzia realității, propunând o lume
construită pe tipare arhaice, ancestrale, morala societății include morala individului, accentul
cade pe fapte, naratorul este omniscient/ obiectiv și se recurge la mit.
Prin complexitate, polimorfism și țesătura de semnificații, scrierea depășește granițele
tradiționalului și intră în categoria romanului mitic.
2. ÎNCADRAREA ROMANULUI ÎNTR-O TIPOLOGIE, CURENT LITERAR+ 2
trăsături
Romanul este o MONOGRAFIE a lumii păstorești din munții Moldovei, de la începutul sec al
XX-lea. Sunt două paliere la care se urmărește modul de viață: la nivelul comunității, în general,
și la nivelul mai concret al familiei Lipan. Se ilustrează o lume arhaică, având ca valoare
supremă tradiția, rânduiala păstrată din strămoși. Se prezintă obiceiurile și ritualurile de Anul
Nou, de naștere, nuntă, moarte. Toate aceste datini riguros păstrate de la începutul lumii însoțesc
omul în momentele existențiale. În plus, se prezintă modul tradițional în care se organizează
gospodăria, rolul fiecăruia în familie, credințele și superstițiile oamenilor, psihologia
tradițională. Aceasta lume își păstrează unitatea pentru că oamenii trăiesc în virtutea credințelor
și a obiceiurilor strămoșești. Se respectă dualismul gândirii, adică si atât „tradiţia”
religioasă, cât şi cea magică, deoarece Vitoria merge la preotul Daniil Milieș pentru a-i cere
sfaturi, ține post negru pentru purificare, o duce pe Minodora la mănăstire când pornește în
călătorie. Totuși, ea crede în visele malefice care prevestesc finalul tragic al lui Nechifor, soțul
absent, şi apelează la vrăjitoarea Maranda nu neapărat din convingere, ci pentru a ști că a epuizat
toate căile omenești posibile. Dimensiunea mitică a textului este dată de intersectarea în roman
a mai multor mituri mitul mioritic, mitul soarelui, mitul marii treceri, mitul egiptean al lui
Isis și Osiris. Astfel, mitul mioritic, ca mit fundamental al poporului român, e evident nu atât
prin intriga baladescă, împrumutată din Miorița, cât prin ilustrarea destinului uman: rupt din
univers prin naștere, omul se reintegrează în circuitul etern prin moarte pentru a-i perpetua
unitatea, astfel că Nechifor „s-a înălțat la soare”.
Personajele sunt construite dupa aceeași viziune simbolic-mitică, ele nu reprezintă
individualități, ci sunt personaje arhetipale, supraindividuale, cu funcție simbolică, chiar dacă au,
precum Vitoria, și trăsături care particularizează. Vitoria și Nechifor Lipan reprezintă
PERSONAJE EXPONENȚIALE, expresie concentrată a lumii căreia îi aparțin - oierul,
stăpânul familiei, al bunăstării, soția, ocupându-se de cămin și gospodărie. Ei sunt un cuplu
binecuvântat, reunind, într-o ordine cosmică, femininul și masculinul. Nechifor Lipan reprezintă
pribeagul, înstrăinatul care, prin plecarea lui, destabilizează unitatea lumii. Vitoria are funcția
călătorului, al căutătorului de adevăr, cel care străbate labirintul. Este ipostaza feminină aflată în
căutarea spiritului lui Nechifor, construită prin intertextualitate cu măicuța bătrână din Miorița și
Isis din mitul egiptean al lui Isis și Osiris. Gheorghiţă este cel care se iniţiază. Astfel, Baltagul
este și un ,,bildungsroman” (adică roman al construcției unei personalități, al maturizării, al
devenirii). Numele lor sunt semnificative: Vitoria-victorie, Nechifor- purtator de victorie, (Nike-
zeita victoriei la greci),Gheorghita-Sf Gheorghe, care a invins dragonul. Numele ascuns al
sotului este Gheorghe, marcand legatura sacra dintre generatii si mostenirea preluata de fiu.
3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME + 2 scene reprezentative

Baltagul devine loc geometrical (de interferență) al unor teme și motive precum călătoria spre
moarte, marea trecere, drumul spre centru, întoarcerea în arhaicitate, recurperarea
memoriei ancestrale. Din punct de vedere realist, tema este socială, TEMA E
MONOGRAFIA VIEȚII MUNTENILOR din Țara de Sus, un spațiu al libertății, o lume
prezentată în antiteză cu Țara de Jos, loc al răului, al crimei și al urâtului, în concepția Vitoriei
Lipan. În ceea ce privește familia de munteni, se poate spune că tema este căutarea adevarului.
MITIC și SIMBOLIC, tema valorifică relația dintre ordinea umană și cea transcedentală/
divină/cosmică. Multitudinea codurilor de lectură generează mai multe tipuri de romane: realist,
mitic, simbolic, al familiei, de dragoste, polițist, al inițierii, bidungsroman.

Una dintre scenele semnificative pentru îmbinarea celor două dimensiuni specifice lumii
muntenilor este evidentă în incipitul romanului, prin legenda spusă de Nechifor la nunți și
cumetrii și rememorată în singurătate de Vitoria. Concentrată într-o lege pe care autorul și
personajul o numesc „rânduială”, legenda face referire la Logosul/ cuvântul primordial care
statornicește legile neamurilor: Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și
semn fiecărui neam. Ca într-o adevărată epopee, Dumnezeu dă fiecărui popor câte o însușire,
muntenilor revenindu-le păstoritul și voia bună, transhumanța. Lor li se dă tărâmul înalt, apropiat
de cer, și un program existențial, supus unei desfășurări mitice. Se observă că Sadoveanu face
pledoaria omului arhaic, desprins din mijlocul naturii autohtone, care se confruntă cu lumea
modernă
O altă secvență care intersectează realul cu mitul este discuția de la crâșma lui Iorgu
Vasiliu, la Suha. Coordonata realistă este evidentă prin faptul că soția lui Nechifor merge din
carciumă în carciumă,pune întrebări cu istețimea unui detectiv pentru a reface urmele soțului.
Iorgu Vasiliu, cârciumar dincolo de satul Suha, îi dezvăluie Vitoriei că au trecut doi ciobani și nu
trei, așa cum fusese până acum. Este momentul critic, în care Vitoria își dă seama ca soțul ei a
fost omorât, adevăr pe care îl primește cu calm aparent, rațional. Ea se retrage în interior, trăind
într-o altă dimensiune, simbolică. Apropiindu-se de adevăr, trece de la întuneric la lumină (,,în
întuneric, începea să se facă lumină,,). Frământarea interioară, redată prin stil indirect liber
(,,Nechifor Lipan nu mai era. Se înălțase deasupra? Căzuse dedesubt?”), o face să înțeleagă, încă
o dată, că partea nevăzută a lumii îi dă semne care se manifestă în mișcarea naturii (,,Sfânta Ana
i-a și dat semn, poprind vântul și întorcându-l pe crângul său”). Astfel, relația Vitoriei cu Lipan
este surprinsă prin câteva simboluri importante: întunericul, un întuneric interior, surprins prin
neliniște, neștiință, suferință, îndepărtare de NL, dar și lumina, adevărul, apropierea de soțul ei,
armonia, coerența lumii, cunoașterea. Un alt simbol este chipul, care la început nu i se arată, dar
se conturează odată cu apropierea de locul morții.
4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
PERSPECTIVA NARATIVĂ
Viziunea realist-mitică estte urmarită și la nivelul convențiilor discursive epice/ elementelor de
structură și de compoziție. În ceea ce privește perspectiva narativă, acțiunea este surprinsă din
unghiul unui narator obiectiv, omniscient, heterodiegetic, care relatează la persoana persoana a
III-a, viziune care justifică realismul. Omnisciența este dublată de nonfocalizare și presupune o
viziune „dindărăt”. O particularitate a acestui roman este dublarea planului naratorului neutru
de perspectiva PERSONAJULUI REFLECTOR . În incipit, perspectiva narativă e construită
pe PRINCIPIUL TELESCOPIC, fiind surprinse reflecțiile Vitoriei, care evocă legenda despre
împărțirea lumii, pe care Nechifor a auzit-o de la un baci evreu.
CRONOTOPUL
Un alt element de structură și de compoziție prin care se validează coordonata realist-mitică este
cronotop bine precizat, spațiul fiind marcat prin toponime și hidronime: „Măgura Tarcăului”,
„Suha”, „Sabasa”, „Dorna”. Spațiul, reprezentat de lumea păstorilor, este fixat într-un illo
tempore, parcă de la începuturile lumii, prin legenda sociogonică rememorată de Vitoria.
Lumea se construieşte dual, pe baza unei opoziţii între spaţiul muntelui, care este închis, pur,
înalt, reprezentând sacrul, şi spaţiul de jos, deschis, al câmpiei, reprezentând profanul. Inclusiv
timpul este marcat de dualitate. Lumea de la munte își păstrează statornicia de început de lume,
stă sub semnul unui timp mitic, în timp ce lumea din vale este supusă schimbării, trecerii:
„Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generații, în sute după sute de ani, se
veseliseră de creșterea zilei si începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul
nostru cel de demult, stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului și
ale stihiilor stătuseră”. Prin adjectivul pronominal „nostru”, la persoana I, naratorul (care în rest
este obiectiv) se include pe sine în lumea tradițională pe care o evocă. În lumea păstorilor,
oamenii păstrează legătura cu sacralitatea, trăind în comuniune cu Dumnezeu și cu natura:
„Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile”. Reperele temporale ale acțiunii sunt simbolice:
începutul – sfârșitul toamnei, sugerat atât prin întuneric, îngheț, moartea naturii, oprirea ciclului
vieții, cât și prin neliniștea și tristețea din sufletul Vitoriei, iar finalul - triumful primăverii
renașterea, începutul, întoarcerea la viață. Timpul muntenilor se scurge conform calendarului
pastoral și se măsoară prin repere religioase: Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe etc. Istoric, se poate
vorbi de încadrarea acțiunii în prima parte a secolului XX, aspect dovedit de elementele de
modernitate la care se face referire în roman, utilizarea telefonului și călătoria cu trenul.
 CONCLUZIE
Prin urmare, Baltagul este un roman reprezentativ pentru orientarea tradițională
interbelică. Reîntorcându-se la o tematică rurală, scriitorul nu mai este interesat exclusiv de
problematica socială, ci de descoperirea unui profund tipar mitic, arhetipal, în care ființa își poate
găsi coerența.