Baltagul, Mihail Sadoveanu – particularitatile operei

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, este o creaţie ce aduce o formulă inedită în epica interbelică: o
structură polimorfă, amestecul de roman tradițional şi mitic aplicat pe un scenariu poliţist şi în combinaţie cu un roman
antropologic, roman obiectiv, roman iniţiatic, roman de dragoste, al familiei. În esenţă, el este un roman realist, caracterizat prin
veridicitatea problematicii tratate şi a cadrului spaţial, prin tematica preponderent socială, prin personajele ce întruchipează tipologii,
prin obiectivitatea naratorului şi prin descrierile de mediu social. C1
Viziunea autorului despre lumea prezentată este una realistă, deoarece fixează veridic coordonatele unei civilizaţii arhaice, a
păstorilor moldoveni cu legile, valorile şi credinţele lor nescrise, apreciate ca fiind singurul mod posibil de existenţă, în contradicţie cu
noua civilizaţie a târgului. În plus, viziunea este mitică, deoarece este specific autorului să creadă în existenţa unei rânduieli
superioare, care conduce deopotrivă destinul uman şi pe cel al naturii, semnele ei fiind vizibile în orice coexistă în mediul arhaic al
oierilor de pe Tarcău. Ei au superstiții referitoare la călătoria sufletelor în lumea de dincolo (lupul şi pajura, sunt, în folclorul nostru,
animalele ce conduc sufletul pe drumul morţii sau transmit mesaje de dincolo), la ritualurile obligatorii integrării în moarte,
echivalenţe între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi cea a individului, legi invizibile care conduc existenţa
umană. În roman se împletesc cel puţin trei mituri fundamentale: în primul rând, există o apropiere de balada populară „Mioriţa”,
sugerată chiar de scriitor prin motto („Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ş-un câne...”), dar şi suprapunerea cu mitul universal al zeiţei
egiptene Isis, plecate în marea călătorie a recompunerii trupului dezmembrat al lui Osiris şi coborârea în Infern a lui Orfeu. Se adaugă
alte elemente mitologice greceşti (labirintul şi Minotaurul, securea dublă). C1 – 3p.
Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta
povestirii, înţelepciunea. Toate acestea sunt unificate de tema socială, a vieţii rurale şi a familiei, cărora li se adaugă şi tema morţii şi a
iniţierii. Se regăsesc şi numeroase motive literare, cu o semantică foarte puternică: labirintul, râpa, crucea, baltagul, visul, nunta,
pajura ş.a. C3
Titlul reprezintă o armă cu două tăişuri, des folosit de ciobani pentru uşoara lui mânuire în lupta cu fiarele. Baltagul este un obiect
simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. De remarcat că în roman acelaşi baltag (al lui Lipan)
îndeplineşte cele două funcţii, iar baltagul tânărului Gheorghiţă se păstrează neatins de sângele ucigaşilor. C3
Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere temporale religioase: „aproape de Sf. Andrei", „în Postul Mare", „10
Martie". Timpul evenimenţial la care se raportează personajele se plasează între două mari sărbători creştine, cu corespondent în
calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru - 26 octombrie), patronul iemii pastorale, „încuie" vara şi desfrunzeşte codrul.
Sângeorz (Sfântul Gheorghe - 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent
simbolic în ciclul viaţă - moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu
„drumul spre iarnă", adică spre moarte; la polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării lui în
ritmurile universului, pentru o renaştere într-o altă „primăvară". C3
Cadrul acţiunii este atât cel montan, satul Măgura Tarcăului, zona Doinelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie, Cristeşti, în Balta
Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, conţine
toponime existente pe hartă: Călugăreni, Borca, Farcaşa, Cruci, Vatra Dornei. Fiind insă o scriere ficţională cu valenţe mitice,
romancierul imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, şi utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). În plus, se
observă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului şi spaţiul degradat al văii (sacru - profan,
arhaic – modern). La confluenţa spaţiului real cu cel simbolic se află râpa, simbol al Infernului în care coboară Gheorghiţă în noaptea
priveghiului - experienţă iniţiatică obligatorie în drumul spre maturitate. Deplina pustietate a locului dintre pământ şi cer îl lasă pe
fecior singur în faţa morţii, pentru a înţelege condiţia umană. Valoarea râpei ca spaţiu al iniţierii este susţinută şi de evenimentele cu
caracter mitic, fabulos la care participă tânărul: pajura planează deasupra văii, rotindu-se de două ori peste vale şi pornind apoi spre
zarea largă, cu un ţipăt ascuţit. In vechile credinţe româneşti, sufletul mortului se transforma în pasăre, iar pajura este - în mitologia
autohtonă - o fiinţă fabuloasă, venită din „tărâmul de dincolo" spre a cere o răsplată tinerilor participanţi la un rit de iniţiere. C3
Există şi alte spaţii simbolice: labirintul, Crucea Talienilor, locul crimei, care dă legitimitate pedepsirii ucigaşilor prin trimiterea
la legea arhaică a talionului: ”Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.”
Romanul „Baltagul” este alcătuit din şaisprezece capitole, cu acţiune desfăşurată cronologic, urmărind momentele subiectului,
deschise de un prolog cu un rol esenţial în conturarea viziunii despre lume şi a perspectivei narative: Vitoria îşi aminteşte legenda
despre facerea lumii şi a neamurilor, pe care o povestea Nechifor la cumetrii. C3
Acesta este şi incipitul romanului având rolul de a sublinia cele două legi ale acestei lumi arhaice: rânduiala şi semnul, cuvintele-
cheie care transmit că pentru aceşti munteni existenţa este ordine şi semnificaţie. Nimic întâmplător nu se petrece, nici la nivel
colectiv, nici la nivel individual, căci în ordinea prestabilită a lumii, Dumnezeu a distribuit fiecărui neam darurile cuvenite. Păstorilor
întârziaţi nu mai are ce să le dea decât o inimă uşoară, plăcerea de a se veseli pe la ospeţe cu băutură şi femei frumoase şi iubeţe. Acest
destin se poate uşor observa în familia lui Nechifor Lipan, aşa cum apare el rememorat de Vitoria.
Dar tocmai această rânduială a fost distrusă de întârzierea nejustificată a lui Nechifor, care nu ar fi putut încălca regulile
calendarului transhumanţei, ceea ce îi sugerează soţiei sale că s-a întâmplat ceva grav. Moartea violentă, omorul, este fenomenul cel
mai puternic de perturbare a ritmului cosmic, de aceea Vitoria trebuie să întreprindă acţiunea reparatorie care să liniştească sufletul
celui dispărut şi să pună iarăşi rânduială în lume.
Finalul romanului prezintă ieşirea personajului principal din împărăţia morţii şi reluarea ritmurilor fireşti ale existenţei. Mandatul
justiţiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a finalizat, deci viaţa poate să meargă înainte în familia
Lipanilor, condusă de-acum de Gheorghiţă. Astfel, se observă că finalul intră în raport de simetrie cu incipitul, prin construirea lor în
jurul cuvântului – cheie, rânduială, şi prin ordinea în care lumea arhaică vieţuieşte. C3
Prima parte a romanului (capitolele I - al VI-lea) include expoziţiunea şi intriga, prezentând frământările Vitoriei în aşteptarea
soţului şi pregătirile sale de drum.
În expoziţiune se prezintă satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei, care este surprinsă torcând pe prispă şi
gândindu-se la întârzierea soţului său plecat la Dorna să cumpere oi. Gospodăria Lipanilor, sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru
iamă alcătuiesc un plan al expoziţiunii, care conturează aspectul monografic. Celălalt plan este centrat asupra Vitoriei, care face
drumuri în cercul satului între preotul Daniil (să-i scrie carte pentru Gheorghiţă) şi baba Maranda, vrăjitoarea (să-i explice pe căile ei
întârzierea lui Nechifor).

1
 Intriga cuprinde frământările ei, dar şi acţiunile întreprinse înainte de plecarea în căutarea soţului: ţine post negru douăsprezece
vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispariţia soţului, vinde unele lucruri pentru a
face rost de bani de drum, pe Minodora o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.
C2 – 2p. Un prim episod semnificativ pentru tema familiei este discuţia pe care Vitoria o are cu fiul său la întoarcerea
acestuia de la Cristeşti. După ce îl vede că a terminat de mâncat, Vitoria dă glas îngrijorării pe care o acumulase, simţind nevoia să
se sfătuiască iar cu cineva: „Stătea între ei o întrebare crâncenă. Vitoria lăsă să-i treacă valul care o înăbuşea” şi îl puse la curent pe
flăcău cu tot ce făcuse până atunci: pentru că Lipan întârziase prea mult, se sfătuise cu părintele, plătise slujbe, dar tot nu înţelegea ce
se întâmplase cu el. Îi mărturiseşte şi că are un vis „care-mi mănâncă sănătatea şi mă îmbătrâneşte.” În acest mod, ea încearcă să îl facă
să realizeze singur că ceva rău se întâmplase şi că trebuia să ia împreună o hotărâre, ca să descopere adevărul. În acelaşi timp,
recunoaşte că semnul pe care îl aşteaptă vine de sus, că trebuie să încheie ritualul celor douăsprezece vineri negre ca să ia o decizie.
Totuşi, ia în calcul şi necesitatea ca el, Gheorghiţă, singurul bărbat al casei acum, să plece singur după tatăl său: „Fiind singuri aicea în
sat şi fără neamuri, trebuie să te trimit pe tine, ca un bărbat ce eşti, să-l cauţi şi să-l afli.”. Răspunsul băiatului este surprinzător şi o
dezamăgeşte: „M-oi duce, răspunse Gheorghiţă cu îndoială. Se poate sa i se fi întâmplat ceva”. Ideea aceasta o respinge, însă, Vitoria,
pentru că era mult prea dureros ca cineva să dea glas îndoielii ce i se cuibărise ei în suflet, bănuielii „care intrase într-însa ca un vierme
neadormit”. Gheorghiţă insistă ca ea să-i arate ce are de făcut, ceea ce pe mamă o nemulţumeşte: „Vitoria îl privi clipind, îl văzu sfios
şi nesigur; pe când ea era plină de gânduri, de patima şi durere”. A înţeles că trebuie să renunţe la nădejdea pe care şi-o pusese în
singurul bărbat al casei, dar, în acelaşi timp, a recunoscut în cugetul ei că se aştepta la o astfel de reacţie din partea băiatului, prea
necopt pentru misiunea ce dorea să i-o încredinţeze. Deşi pare că planul ei s-a fărâmat, imediat găseşte puterea de a-şi face altul:
„Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze”. Asa că, văzând că Gheorghiţă este nesigur şi neexperimentat, e
dezamăgită şi pleacă împreună.
Partea a doua (capitolele al Vll-lea - al XlII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi relevă drumul parcurs de Vitoria şi fiul ei,
Gheorghiţă, în căutarea lui Nechifor Lipan. Visul cel rău nu îi dă pace, aşa că drumul pe care trebuie să pornească este deja gândit ca o
călătorie în lumea morţii: „dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.” Faptul că anunţase autorităţile despre dispariţia
lui nu este decât o formalitate, femeia înţelegând mai bine că datoria morală îi revine în totalitate ei.
Vitoria pleacă în căutarea lui Nechifor, pe 10 martie, când se scurseseră deja şaptezeci şi trei de zile de absenţă a acestuia. Mama şi
fiul străbat drumul spre Dorna însoţiţi iniţial de negustorul David din Călugăreni, ajung-la Fărcaşa pe ninsoare şi viscol şi află de la
moş Pricop că în toamnă potcovise calul unui bărbat cu căciulă brumărie. Participă conform tradiţiei la evenimentele care îi ies în cale
(botezul de la Borca, nunta de la Cruci), sperând că în adunările acelea s-ar putea găsi cineva care să-i ofere indicii despre Nechifor. La
Vatra Dornei, slujbaşul neamţ de la canţelarie găseşte în registru tranzacţia de oi făcută de Nechifor şi îi oferă femeii informaţiile care
îi îndreaptă paşii la vale, spre Neagra. De peste tot citea semnele trecerii bărbatului cu căciulă brumărie, călare pe-un cal negru ţintat.
La Suha, la cârciuma lui Iorgu Vasiliu, seninele dispar, căci acolo nu mai apare cel căutat. Vitoria are acum certitudinea că drumul lui
s-a frânt între Suha şi Sabasa. Şutată de nevasta hangiului, Vitoria îi întâlneşte pe ucigaşi: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, în faţa cărora
joacă rolul soţiei îngrijorate, care apelează la ei ca la nişte prieteni. întoarsă la Sabasa, cu ajutorul domnului Toma dă de urma lui Lupu
- câinele credincios al lui Lipan - aşezat la o gospodărie unde găsise milă şi adăpost, precum şi un nou nume: Pripas. Lupu îi conduce -
pe mamă şi pe fiu - la râpa în care zac osemintele lui Nechifor în dreptul Crucii Talienilor. Coborârea în râpă şi veghea nocturnă a
mortului marchează maturizarea lui Gheorghiţă, dovedită în înfăptuirea actului de dreptate la parastas.
Partea a treia (capitolele al XlV-lea - al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului: ancheta poliţiei, înmormântarea, parastasul lui
Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşului.Cercetările asupra crimei comise printr-o lovitură de baltag intră în seama autorităţilor, iar
Vitoria stă în umbra subprefectului Anastase Balmez şi adresează vinovaţilor insinuări perfide.
C2 – 2p. Capitolul final, al XVI-lea, concentrează punctul culminant şi deznodământul şi un al doilea episod semnificativ
pentru temele romanului care se desfăşoară tocmai în timpul parastasului, punctul culminant în care Vitoria reconstituie cu
fidelitate scena crimei, surprinzându-i chiar şi pe ucigaşii Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, care, aduşi la exasperare de jocul Vitoriei,
cedează nervos şi, în consecinţă, sunt demascaţi.. Ea se dovedeşte hotărâtă să-i demaşte pe aceştia şi, vicleană, îi manipulează pe cei
doi până îi aduce în pragul destăinuirii. Descrie cu mare precizie felul in care a fost ucis Lipan, dovedind astfel ca informaţiile adunate
i-au fost de folos şi că, inteligentă, a ştiut să le dezlege înţelesurile. Îl provoacă pe Bogza să vorbească despre baltagul pe care îl avea
la el, ba chiar i-l cere să se uite mai bine la el, apoi întinzându-i-l lui Gheorghiţă: „ia vezi si tu. Pare-mi-se că tot aşa-i s-al tău. Numai
că al tău abia a ieşit din foc şi de sub ciocan. Acestălalt e mai vechi şi ştie mai multe”. Pentru a nu atrage atenţia, Bogza îi face pe plac.
Cu o abilitate deosebită, continuă să-l manipuleze pe Bogza, dându-i de înţeles că ştie tot ce s-a întâmplat de la Nechifor, care i-ar fi
trimis semne din lumea de dincolo. Insinuările ei îl scot din sărite pe acesta, care, la un moment dat, se răsteşte la ea, cerându-i să-l
acuze pe faţă dacă are de ce sau să-l lase în pace. Imperturbabilă femeia îl îndeamnă pe Gheorghiţă să se uite mai bine la baltag, să
vadă dacă nu cumva este scris sânge pe el. Evenimentele se precipită, cei doi bărbaţi sunt gata să se bată, iar Vitoria îl îndeamnă pe
Gheorghiţă să-l pedepsească pe Bogza, ducând şi misiunea iniţierii la bun sfârşit. Faţă de vinovaţi nu are mila, răspunzându-i lui Bogza
la rugămintea de a fi iertat cu „Dumnezeu sa te ierte”. Lovit de Gheorghiţă cu baltagul lui Nechifor şi sfâşiat de câinele Lupu,
criminalul este pedepsit, făcându-se astfel dreptate. Cuţui ajunge în mâna autorităţilor. Odată îndeplinita datoria de a face dreptate se
întoarce la gospodărie cu tristeţe in suflet, ceea ce nu o împiedică să asigure viitorul copiilor şi să-şi achite datoriile faţă de mort.
Deznodământul îi revine Vitoriei. Ea fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanţa respectării rânduielilor.
Gândul nu i se mai întoarce spre trecut, cu care a încheiat socotelile, ci se proiectează în viitor: orânduirea turmelor la munte, pentru
păşunea de vară, întoarcerea la Suha, alături de Minodora, pentru parastasul de patruzeci de zile. Când îl anunţă pe Gheorghiţă că nici
c-un chip nu se va învoi să o mărite pe Minodora cu feciorul dăscăliţei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci îi predă fiului ei
responsabilitatea capului de familie, a celui care ia deciziile, deoarece el dovedise că poate folosi baltagul şi că a intrat în rândul
maturilor.
Conflictele prezente în roman sunt numeroase şi puternice: conflictul principal se desfăşoară între Vitoria şi ucigaşii soţului, ei
alăturându-i-se şi Gheorghită; conflict secundar: între Nechifor şi ucigaşi. Există şi conflicte ce includ participanţi colectivi: între
civilizaţii (cea arhaică a Vitoriei intră în conflict cu cea modernă din târg) şi între generaţii (vitoria – Minodora). De asemenea, există
şi un puternic conflict interior al Vitoriei desfăşurat între dorinţa de a-l găsi în viaţă pe Lipan şi certitudinea, din ce în ce mai puternică,
a morţii lui. C3

2
 În construcţia personajelor se pot identifica scheme mitice. Una dintre poveştile exemplare ale umanităţii, care este considerată
„mitul total": istoria zeului egiptean Osiris, ucis de fratele lui, Seth, şi reînviat de Isis. Analogiile depăşesc cadrul personajelor
principale. Zeul va fi răzbunat de fiul său Horus (Gheorghiţă), cu ajutorul câinelui Anubis (Lupu), care în credinţa egipteană este
călăuza divină spre Infern şi cel care devorează păcătoşii, după judecata lui Osiris. Mitul de largă circulaţie universală deschide căi noi
de interpretare a romanului: cuplul Osiris - Isis cuprinde repertoriul întreg al semnificaţiilor cosmice exprimate de ipostazele umane
fundamentale: căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate, prietenie, rodnicie, legiuire, lupta binelui împotriva răului, moarte, pietate,
nemurire (Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu).
Semnificaţia numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde ale romanului. Provenit din latinescul victor
(„victorie", „biruinţă"), numele eroinei concentrează statutul ei în raport cu răul (demască şi pedepseşte ucigaşii), în raport cu
prejudecăţile lumii (refuză interpretările preotului sau ale babei Maranda), în relaţie cu moartea (înfăptuieşte ritualul „marii treceri") şi
chiar în raport cu sine (găseşte puterea de înnoda firul vieţii de acolo de unde l-a rupt dispariţia lui Nechifor). Marele dispărut poartă
un supranume atribuit în mitologia greacă lui Zeus şi unor divinităţi: Nikephoros („purtător de biruinţă") este triumfător asupra morţii,
pentru că supravieţuieşte prin iubire şi prin integrarea în Marele Tot. Gheorghiţă, numele diminutivat al sfântului care a ucis balaurul,
moşteneşte numele adevărat al tatălui său, acel nume de taină pe care îl rostea uneori Vitoria şi pe care îl strigă cu disperare în
momentul coborârii în râpa morţii.
Naraţiunea se face la persoana a IlI-a, iar naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica
detaliului şi observaţie, lumea satului de munteni şi acţiunile Vitoriei. Deşi naratorul omniscieint este unic, la parastasul soţului Vitoria
preia rolul naratorului, reconstituind veridic pe baza propriilor deducţii crima. De altfel, în foarte multe situaţii Vitoria preia rolul de
personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi anumite etape ale acţiunii. Filtrată prin conştiinţa
Vitoriei, lumea dobândeşte un tâlc care le scapă altora. C1
Limbajul sadovenian are o curgere melodioasă, de poveste spusă domol, cu o rostire plină, rotundă, şlefuită până la rangul marii
arte. Este o trăsătură esenţială care dă farmecul subtil al operei: limbajul melancolizat plânge o lume muribundă, a cărei valoare nu
va mai putea fi atinsă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a
personajelor. Astfel, limbajul acestor două instante ale comunicării este nediferenţiat, in acest mod naratorul exprimându-şi
adeziunea pentru lumea arhaică a personajelor. Timbrul grav şi sărbătoresc, cu adresări directe de o politicoasă cuminţenie,
alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
C1

În concluzie, „Baltagul” este un roman realist şi tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a
unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui de pe vremea dacilor. Prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii,
scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalului şi intră în categoria romanului mitic.

BALTAGUL – rezumat
CAP. I: Dumnezeu, dupa dupa ce a alcatuit lumea a dat fiecarui neam cate un semn specific care sa ii deosebeasca de ceilalti.
Dupa ce a procedat astfel cu aproape toate popoarele, au venit la sfarsit si muntenii carora Dumnezeu nu avea ce sa le mai ofere si
astfel le-a dat o inima usoara sa se bucure de ceea ce este al lor si femei frumoase si iubete.
Aceasta era povestea pe care o spunea Nechifor Lipan cel mai des. Acesta era plecat de mult timp si sotia sa, Vitoria Lipan, era
foarte ingrijorata. Langa ea acum nu mai era decat cei doi copii cu care a ramas din cei sapte pe care i-a avut si din acestia doi unul era
plecat.
Cel plecat era Gheorghita care s-a dus cu oile la iernat pe valea Jijiei. Acesta nu stia ca tatal lui inca nu s-a intors si de aceea a
trimis o scrisoare acasa in spunea ca il asteapta pe Nechifor cu paralele.
CAP. II: Vitoria afla de la Mitrea ca vremea incepe sa se strice, inca un motiv pentru care sa se ingrijoreze deoarece Nechifor
inca nu s-a intors si iarna batea la usa.
CAP. III: Vitoria pleaca la biserica, la parintele Daniil Milies, unde incearca sa gaseasca alinare.
Aceasta ii povesteste preotului de ce este nelinistita, ii povesteste visul pe care l-a avut, insa preotul o asigura ca totul e bine si nu
are de ce sa-si faca griji.
In final Vitoria il roaga pe parinte sa-i scrie o scrisoare fiului ei Gheorghita. In scrisoare ii spune sa se intoarca acasa si il anunta
ca inca nu a primit nici o veste de la Nechifor.
CAP. IV: Vitoria se duce si la baba Maranda, vrajitoarea satului, incercand sa afle niste raspunsuri.
Maranda ii spune Vitorie ca poate Nechifor a plecat cu alta femeie, ii ghiceste in carti, dar afla numai lucruri rele despre el si
Vitoria nu vrea sa creada nimic din ceea ce ii spune vrajitoarea.
CAP. V: Gheorghita se intoarce de la apa Jijiei acasa unde este primit de mama lui cu mancare proaspata, cu rachiu si cu
pupaturi.
Vitoria il anunta pe Gheorghita ca trebuie sa mearga dupa tatal sau deoarece inca nu s-a intors.
Gheorghita se pregateste de plecare si scoate din grajd doi cai puternici si frumosi pe care ii ingrijeste si ii pregateste de drum.
A doua zi dimineata, Vitoria si fiul ei pleaca spre spre apa Bistritei, pentru al intalni pe staretul manastirii. Povestindu-i si
acestuia intmplarea, o sfatuieste sa se duca la Piatra-Neamt si sa anunte autoritatile de disparitia lui Nechifor.
CAP. VI: In ziua urmatoare cei doi au plecat la Piatra-Neamt, la prefect. Acesta a pus-o pe Vitoria sa depuna plangere, dar pentru
aceasta ar fi trebui sa plateasca. Ea s-a razgandit si nu a vrut sa ii mai scrie jalbarul plangerea, dupa care s-a dus la parintele Daniil
Milies in sat pentru ca el stia de toate.
Acesta i-a scris plangerea desi Vitoria nu avea incredere in autoritati si s-a hotarat sa plece singura la Dorna in cautarea sotului ei
Nechifor Lipan. Ea nu vroia sa plece singura pentru ca avea nevoie de un barbat langa ea si asa s-a hotarat sa-l i-a si pe Gheorghita.

3
 Casa nu putea sa o lase pe mana lui Minodora si astfel s-a gandit ca ar fi bine daca ar duce-o pe ea la o matusa la manastirea
Varaticului.
Asa a si facut. In zorii zilei urmatoare au plecat cu fata la sora mamei lui Vitoria, unde avea sa stea pana cand se vor intoarce cei
doi acasa.
CAP. VII: Parintele Danila tine o slujba in numele lui Vitoria si a lui Gheorghita pentru a le fi calatoria usoara.
Vitoria vorbeste cu Mitrea pentru a lasa casa si animalele in grija lui pentru ca are mare incredere in el.
La ea vin doi negustori pentru a le vinde pieile de miel, burdufurile de branza si branza afumata pe care o mai avea pentru a pleca
la drum cu banii de care aveau nevoie.
In dimineata zilei de 10 martie, munteanca si feciorul ei erau gata de plecare. Acestia au luat cu ei si baltagul pe care l-a facut
fierarul si pusca pe care a cumparat-o Nechifor. Mai intai au trecut pe la parintele Danila apoi pe la domnul Iordan pentru ai cere
rachiu.
CAP. VIII: Vitoria si Gheorghita au plecat la drum impreuna cu cei doi negustori David si Iordan, impreuna cu care vor calatori
pana la Calugareni.
Acestia fac primul popas la Bicaz, la hanul domnului Donea de la care afla ca Nechifor Lipan a trecut pe acolo.
A doua zi dimineata cei patru au plecat la drum, urmatoarea oprire facand-o la Calugareni, la casa domnului David. Calatori au
fost primiti de sotia acestuia unde au stat peste noapte.
In dimineata zilei urmatoare Vitoria si Gheorghita au plecat spre Farcasa. Acolo cand au ajuns in dreptul bisericii au hotarat sa se
opreasca pentru a se odihni.
CAP. IX: In Farcasa Vitoria si Gheorghita au asistat la judecarea a doi oameni care au luat banii celor care jucau jocul lor de
noroc.
Acolo in multime Vitoria a intrat in vorba cu un mos cam baut care i-a poftit sa poposeasca la el si sa le potcoveasca cai. Sotia lui
mos Pricop, baba Dochia, le-a oferit de mancare lor si cailor. Vitoria a aflat de la mos Pricop ca Nechifor a trecut pe acolo astatoamna
ca sa-si potcoveasca calul.
CAP. X: Vitoria pleca mai departe spre Vatra Dornei, insa mai intai s-a oprit la Borca la un botez, apoi la o nunta la Cruci.
In cele din urma a ajuns la Vatra Dornei. Acolo s-au dus la o cancelarie unde a aflat ca Nechifor a cumparat trei sute de oi de la
Gheorghe Andamachi si Vasile Ursachi. Vitoria a incercat sa stoarca mai multe informatii de la batranel, dar tot ce a putut afla a fost
unde s-au dus cu oile.
CAP. XI: Afland acestea Vitoria a plecat pe urmele celor trei calareti. Ea a dat de urma lor prin crasmele pe la care a trecut. A
aflat ca acestia au trecut prin Brosteni si au luat-o spre gura Negrei spre Bistrita. Vitoria le-a dat de urma si in crasma mare din Borca.
In satul Sabasa a facut un popas. Mai departe a plecat impreuna cu calauza pe care si-a luat-o, feciorul crasmarului din sat. Acesta
i-a dus pana la crasma domnului Iorgu Vasiliu. De la domnul Vasiliu a aflat ca turma de oi care a ajuns acolo era insotita de numai doi
calareti si dupa descrierea dansului nici unul dintre ei nu era Nechifor Lipan. Domnul Vasiliu si-a amintit numele unuia dintre ei care
era Calistrat Bogza. Acum Vitoria trebuia sa-si caute sotul intre Sabasa si Suha caci aici i-a pierdut urma.
CAP. XII: Vitoria a aflat si numele celui de-al doilea calaret de la sotia domnului Iorgu Vasiliu. Acesta era Ilie Cutui, prietenul
lui Calistrat Bogza care amandoi locuiau aproape in Doi Meri.
Sotia domnului Vasiliu a sfatuit-o ca este mai bine daca i-ar chema la primarie petru a le pune intrebari. Vitoria l-a trimis pe
Gheorghita sa-I cheme pe acestia la primarie unde s-au intalnit cu Vitoria. A incercat sa afle mai multe de la ei despre Nechifor Lipan,
dar in ciuda eforturilor nu a aflat nimic nou.
Vitoria si cu fiul ei au cobarat din nou la Sabasa unde au poposit la alti prieteni, la domnul Toma. Cu ajutorul acestuia Vitoria a
gasit cainele de nadejde a lui Lipan in curtea unui localnic.
CAP. XIII: Vitoria si Gheorghita au luat cainele si au urcat inapoi la Suha la Iorgu Vasiliu. Sotia acestuia i-a spus ca sotiile lui
Ilie Cutui si Calistrat Bogza au venit la ea sa o intrebe de ce tot vorbeste lumea in sat de barbatii lor si Vitoria s-a hotarat sa se duca sa
le ceara scuze acestora.
In timp ce mergeau cainele a inceput sa se agite si sa latre la cai. A coborat intr-o rapa urmat de Gheorghita. Imediat a venit si
Vitoria pentru a vedea ce a gasit cainele. Dintro data Vitoria a inceput sa planga. A gasit osemintele lui Nechifor pe care le-a
recunoscut dupa haine si dupa lucrurile pe care le avea langa el. Nu departe era si calul mort.
CAP. XIV: Vitoria a plecat in Sabasa si l-a lasat pe Gheorghita sa pazeasca mortul si lumanarea de langa el. Spre seara Vitoria s-
a intors cuToma, subprefectul satului si un strajer. Prefectul i-a pus multe intrebari Vitoriei pentru aflarea faptasului, iar principalii
suspecti sunt dupa parerea subprefectului Bogza si Cutui.
CAP. XV: Subprefectul s-a dus acasa la Bogza si Cutui impreuna cu Vitoria. Subprefectul i-a bombardat cu intrebari despre
crima insa nu a scos nimic de la ei. Vitoria i-a invitat la inmormantare pe cei doi pentru a continua intrebarile.
Vitoria a luat osemintele sotului sau si le-a lus cu grija I sicriu dupa care a plecat spre locul de veci intr-o trasura rumos
impodobita trasa de doi boi.
CAP. XVI: La pomenire au venit titi invitatii inclusuv cei doi din Doi Meri. Vitoria a inceput sa povesteasca ce s-a intamplat in
acea seara.
Bogza si-a iesit din fire si a sarit asupra lui Gheorghita. Acesta l-a lovit cu baltagul si inainte de moarte a recunoscut motivul
crimei: luarea oilor. Dupa aceasta si-a recunoscut fapta si Ilie Cutui care a fost arestat de jandarmi.

„BALTAGUL”, M. Sadoveanu
1. Scena nr.1 reprezentativă pentru relaţia dintre personaje
Statea intre ei o intrebare crancena. Vitoria lasa sa-i treaca valul care o inabusea si zise incet, privind spre lumina de-afara: 
- Inca n-am primit nici o stire de la tatu-tau. Gheorghita aseza domol lingura langa strachina si impinse deoparte panea coapta anume
pentru el. Se uita si el pe fereastra. Drumusorul cotit era pustiu. 
- Ce sa fie, n-am inteles, urma nevasta. M-am sfatuit cu parintele, am platit slujbe. Mai astept putin, sa vad hotararea de sus. Ma gandesc
in fel si chip si am un vis, care-mi mananca sanatatea si ma imbatraneste. Mai stau pana ce gatesc de postit cele douasprezece vineri.
Fiind singuri aicea in sat si fara neamuri, trebuie sa te trimit pe tine, ca un barbat ce esti, sa-l cauti si sa-l afli. 
- M-oi duce, raspunse Gheorghita cu indoiala. Se poate sa i se fi intamplat ceva. 

4
- Ce sa i se intample? raspunse aprig nevasta. [...] Şi ziua si noaptea eu nu ma gandesc la alta. Trebuie sa te duci si sa-l cauti pe tatu-tau,
alta nu-i nevoie sa stii. 
- M-oi duce, daca spui; dar e bine sa-mi arati ce si cum; ca sa stiu ce sa fac. Vitoria il privi clipind, il vazu sfios si nesigur; pe cand ea era
plina de ganduri, de patima si durere. Ofta cu naduf si incepu sa stranga masa, cu miscari smucite. In inchipuirea ei, banuiala care intrase
intr-insa era un vierme neadormit. Se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine. Din fata nadejdii pe care si-o pusese in
singurul barbat al casei, intelegea ca trebuie sa deie inapoi. Asta era o mare mahnire. Poate se astepta la dansa. Totusi va gasi un mijloc
ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze. 
2. Scena nr. 2 reprezentativă pentru relatie
2. Scena nr. 2 reprezentativă perspicacitatea personajului:
- Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca sa vad si eu. Si pe urma vei mai bea si altele, dupa pofta inimii dumnitale. Arata-mi si mie acel
baltag. Poftesc sa-l vad. Are si Gheorghita, flacaul meu, unul, alcatuit intocmai la fel. Bogza ranji nu cu voie buna si trecu femeii
baltagul, prin latura mesei. Femeia isi chema flacaul. Era la spatele ei. 
- Gheorghita, ia vezi si tu, Pare-mi-se ca tot asa-i s-al tau. Numai ca al tau abia a iesit din foc si de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi si
stie mai multe. Razand, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat intinse mana spre arma; apoi si-o retrase. Flacaul ii cerceta cu luare-
aminte ascutisul curb si partile late. 
- Lasa-l sa se uite si sa vada, domnu Calistrat, zise munteanca. Dumneata poftim si mai cinsteste un pahar de vin de la Odobesti.
Dumneata cunosti si stii tare bine ca asemenea vin mai ales ii placea si lui Nechifor Lipan. Eu cred asa, vorbi ea deodata cu alt glas,
intorcandu-se catra meseni. Eu cred asa, domnu Calistrat, ca sotul meu umbla singur la deal pe drumul Stanisoarei si se gandea la oile
lui. Poate se gandea si la mine. Eu n-am fost fata, dar stiu. Mi-a spus Lipan cat am stat cu dansul, atatea nopti, in rapa. 
- Ce ti-a spus? rase Bogza. 
- Mi-a spus cum a fost, raspunse munteanca privindu-l atintit si zambind. 
- Asta n-oi mai crede-o. 
- Ba s-o crezi. Iti aduci aminte domnu Calistrat, ca Lipan avea cu el s-un cane? 
- Mi-aduc aminte. Ii zicea Lupu. Era harnic cane, si viteaz. 
- Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu stiu si asta, ca acel cane s-a pus pentru stapanul lui, cand i-a vazut in primejdie viata. 
- Se poate sa se fi pus. 
- Crezi ca a pierit si canele? 
- Nu cred. Mai degraba s-a prapadit. 
- Asa zic si eu. Dar daca s-a prapadit; se poate gasi. 
- Asta-i mai greu. 
- Greu pan-intr-atata nu-i, domnu Calistrat, cand este vointa lui Dumnezeu. Te rog, sa mai bei s-acest pahar. Sa-ti spun cum s-a
intamplat? Masa tacuse. Interesat, domnu subprefect Balmez isi puse coatele pe stergar si-si intoarse urechea stanga, cu care auzea mai
subtire, privind in acelasi timp si cu coada ochiului. Simtindu-se observat, Bogza se nelinisti. 
- Dumneata stii si eu nu stiu, zise el cu indrazneala. Daca stii, spune. 
- Sa-ti spun, domnu Calistrat. Omul meu se gandea, vra sa zica, la ale lui si la mine si umbla la deal in pasul calului, suind spre Crucea
Talienilor. Femeia se opri. 
- Unii ar putea zice ca venea la vale. Dar eu stiu mai bine ca se ducea la deal………………………………
- Da baltagul, vorbi el, inca stapanit, intinzand mana indarat catra Gheorghita. 
- Mai stai putintel, il opri femeia, ca sa incheiem praznicul dupa cuviinta. Ce te uiti, Gheorghita, asa la baltag? intreba ea dupa aceea,
razand; este scris pe el ceva? 
- Asculta, femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!
- Nu te supara, domnu Calistrat, eu intreb pe baiet daca nu ceteste ceva pe baltag. 
- Destul! Pentru o fapta, este numai o plata. Chiar daca as fi eu, mi-oi primi osanda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine? 
- Eu? n-am nimic! se apara munteanca, uimita mai presus de orice de o intrebare ca aceea. 
- Cum n-ai? mugi Calistrat, imprastiind cu dosul manilor talgerele si paharele. Dar cu cine vorbesti tu asa, muiere? Dar ce? Ai trait cu
mine, ca sa ai asupra mea vreun drept? 
- Gheorghita, vorbi cu mirare femeia, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care a lovit pe tatu-tau. Calistrat se smulse
din locul lui, repezindu-se spre flacau, ca sa-si ieie arma. Cutui i se puse in fata poprindu-l cu bratele incordate, ca pe un mal. Dar in
gospodarul cel mare izbucnise crancena manie. Pali cu pumnul pe Cutui in frunte si-l lepada la pamant. Batu cu coatele pe cei de
aproape si-i darama si pe ei. Se zvarli cu capul pe usa deschisa, mugind. Vitoria falfai cu bratele ca din aripi dupa el. Intr-o clipa fu si ea
in prag, tipand: 
- Gheorghita! da drumul cânelui!
Flacaul avea de mai-nainte hotarat cum sa faca. Se incurca insa in lantug, in cotlonul surii. Prin lucirea amurgului, Bogza il vazu si se
pravali pe-o coasta asupra lui. Atunci canele dadu un urlet fioros. Izbindu-se inainte, chelalai sugrumat. Izbindu-se a doua oara, rupse
lantugul. Bogza il ocoli, cercand sa apuce, dintr-un salt, bratul feciorului cu baltagul. Impuns de alt tipat al femeii, feciorul mortului
simti in el crescand o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului. Primi pe Bogza in umar. Il dadu indarat. Apoi il lovi scurt cu
muchea baltagului, in frunte. Calistrat Bogza sovai. Canele se napusti la beregata, mestecand mormairi salbatice cu sange.