Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, ,,rapsod al timpului de odinioară, îmbinând liricul cu epicul într-o

tonalitate de baladă şi legendă’’, conform afirmației lui Teodor Vergiliu, a publicat peste 100
de volume în lunga sa carieră şi a rămas fidel, dincolo de schimbările majore din literatura
timpului, aceluiași stil şi aceleiaşi tematici. Paul Georgescu îl numeşte ,,un ocrotitor de tip
arhaic, epopeic, mitic şi tragic’’ într-o perioadă în care romanul e analitic, psihologic,
experimental şi intelectualist.
Romanul sadovenian are, în general, caracteristicile povestirii căci autorul, asemenea
unui pictor genial, reînvie prin magia limbajului o întreagă lume, recreând-o pentru eternitate,
din nevoia de mit şi de basm. Sadoveanu este, totodată, şi un veritabil prozator liric, ,,un
analist al sufletelor impenetrabile, un cunoscător al individului şi al colectivităţii’’.-G.
Călinescu- care a imprimat povestirii o tonalitate baladescă şi un ritm interior inconfundabil.
Baltagul este cea mai cunoscută creaţie sadoveniană, inspirată din mitul existenţial
românesc- hipotext tradus de motto - ori din mitul egiptean al lui Isis şi Osiris - Al. Paleologu,
ilustrează perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de
problematică morală. Reconstituind monografic viaţa muntenească din Moldova începutului
de veac XX, romanul Baltagul este o sinteză a prozei sadoveniene, ducând la desăvârşire
formula realismului. Apărut în noiembrie 1930, Sadoveanu scrie, numai în 17 zile, un roman
complex, cu evident caracter mitic, simbolic şi baladesc, un roman al transhumanţei, în care
zugrăveşte o civilizaţie pastorală arhaică, tradițională, roman filosofic, relevând o concepţie
despre lume şi om bazată pe credinţa şi rânduielile ancestrale, un roman interbelic, de
dragoste, inițiatic (bildungsroman), un roman al familiei şi chiar un roman cu intrigă poliţistă.
O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în paradigma tradiţională este
construcţia epică, specifică romanului tradiţional, naraţiunea heterodiegetică – la persoana
a III-a –, narator omniscient, ubicuu, focalizare zero, compoziţie închisă. Vocea care relatează
este a unui narator „supraindividual”- N. Manolescu, omniscient, demiurgic. Narațiunea e
nuanțată de pasajele descriptive ce fixează aspecte ale cadrului natural, dar și de secvențele
dialogate ce dinamizează acțiunea. Episoadele se succed prin tehnica înlănţuirii și cea a
alternanţei ce contribuie la dublarea planului obiectiv.
O altă trăsătură care confirmă modelul romanului tradiţional este caracterul
monografic, fiind surprinsă în detaliu viața satului de munte, Măgura Tarcăului, o lume rurală,
tradițională, patriarhală, a oierilor „de sub brazi”, care își conduc viața după legi nescrise.
Romanul transpune tema si viziunea despre lume a autorului, care este fascinat de reperele
tradiționale ale unui univers arhaic pastoral.
Tema vieţii şi a morţii şi cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul
ordonator al călătoriei explorative şi iniţiatice având ca scop căutarea, formarea, restabilirea
justiţiei și a echilibru cosmic pierdut. Aria tematică descoperă și alte aspecte fundamentale
pentru derularea epicului- iubirea și familia.
Titlul pune întregul univers al cărţii sub semnul dualităţii: baltagul - topor cu ascuţiş
curb, cu două tăişuri, e, în acelaşi timp, şi unealtă, şi armă, figurând simbolic viaţa şi moartea.
Călătoria Vitoriei este un drum de viaţă şi drum de moarte desfăşurându-se nu numai într-
un spaţiu geografic real, ci şi într-un spaţiu lăuntric, un labirint interior în care se hotărăşte
totul. Paratextul operei este unul simbolic, baltagul reprezintă totemul, obiectul sacru, arma
magică menită să realizeze dreptatea, este unealta justiției. Astfel, titlul anunță tema operei,
respectiv transhumanța și prefigurează arma crimei și arma dreptății, cu ajutorul unui baltag,
fiul lui Nechifor Lipan răzbunând moartea tatălui. Acest “labrys” (gr. ”secure cu două
tăișuri”) evidențiază și labirintul, drumul șerpuit parcurs de eroină în aflarea adevărului și cel
al frământărilor interioare cauzate de bănuială și apoi de certitudine.
Arhitectura compoziţională este caracterizată prin echilibru perfect. Principiile
compoziţionale şi tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănţuirii, cu inserţia
unor episoade retrospective. Cele 16 capitole ale cărţii pot fi grupate în trei părţi. Primele şase
capitole surprind aşteparea plină de nelinişte, hotărârea Vitorei de a porni pe urmele lui
Nechifor Lipan şi pregătirea (purificarea) pentru marea călătorie. Partea a doua, cea mai
amplă- capitolele VII- XIII- se referă la călătoria ce reface în sens invers traseul străbătut în
toamnă de Lipan, traseu labirintic pe care Vitoria şi Gheorghiţă îl parcurg pentru a afla
adevărul. În ultima parte, capitolele XIV-XVI se dezvăluie adevărul despre moartea lui
Nechifor, personaj in absentia, şi se descrie înfăptuirea actului justiţiar. Ca în toate romanele
tradiţionale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate, dinamizate
de conficte puternice. Viziunea artistică este structurată pe trei planuri.
Primul plan este cel al existenţei individuale şi familiale. Este un plan epic, urmărind
călătoria explorativă a Vitoriei, fiind dinamizat de un conflict exterior, de interese care a dus
la moartea lui Nechifor. Planul existenţei comunităţii de oieri e un plan monografic,
surprinzând existenţa unei lumi arhaice, aflate în faţa unor noi fome de viaţă socială. Acest
plan dezvoltă un conflict de natură morală generat de încălcarea gravă a normelor etice ale
comunităţii tradiţonale. Existenţa muntenilor este integrată cosmic, într-un plan mitic şi
simbolic. Relaţia omului cu acest plan se realizează pin credinţă şi gândirea magică, prin vis
şi semne. Dezechilibrul este provocat de un conflict ontologic determinat de moartea violentă
a unui om al cărui suflet nu-şi află odihna până când nu este încredinţat pământului prin
ritualul funebru. Analizând opera, exegetul Alexandru Paleologu propune o viziune diferită de
cea a lui G. Călinescu care consideră romanul unul mioritic. Pornind de la mitul egiptean al
lui Isis și Osiris, Paleologu demonstra că Baltagul este „o anti-Mioriță” în care mitul se
suprapune peste subiectul romanesc într-o manieră desăvârșită, povestea Vitoriei în căutarea
rămășițelor lui Nechifor, fiind aceea a lui Isis în căutarea trupului lui Osiris risipit în bucăți.
Acţiunea se realizează prin înlănţuirea mai multor episoade narative ce urmăresc să
redea călătoria Vitoriei Lipan în căutarea soţului care a întârziat inexplicabil. Firul epic se
dezvoltă în jurul unui motiv central, cu o dublă valenţă: motivul drumului. Pentru Vitoria
Lipan, drumul echivalează cu îndeplinirea unui mandat etic şi justiţiar, căci ea trebuie să ofere
odihna veşnică sufletului soţului, să afle şi să pedepsească pe vinovat. Nechifor Lipan, capul
familiei, plecase la târgul de la Dorna să vândă şi să cumpere oi. Întârzierea lui o nelinișteşte
pe Vitoria, soţia lui, care îşi cheamă fiul, pe Gheorghiţă, de la stână. Semnele rele şi visul
premonitoriu îi potențează femeii teama. Pregătirile pentru drum încep cu o călătorie de la
Piatra, pentru a anunţa autorităţile de dispariţia lui Lipan, şi la mănăstirea Bistriţa. Treburile
gospodăreşti sunt dublate de pregătirile spirituale: Vitoria se purifică prin asceză. Călătoria
iniţiatică porneşte sunt zodia primăverii – 10 martie - şi urmează un traseu labiritic: de la
Bicaz la Călugăreni şi Fărcaşa, apoi la Borca şi Cruci, la Vatra Dornei şi Broşteni, la Borca,
Sabasa şi Suha. Între ultimele două sate, Vitoria descoperă osemintele lui Lipan la râpa de sub
Crucea Talienilor. În vreme ce Gheorghiţă priveghează osemintele părintelui ucis, Vitoria
anunţă autorităţile şi pregăteşte înmormântarea şi praznicul. În faţa celor adunaţi la praznic, a
lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui, oierii care l-au însoţit pe Nechifor la Dorna, Vitoria
reconstituie împrejurările morții lui Lipan. Finalul fixează pedepsirea vinovaţilor, care îşi
mărturisesc vina - Calistrat Bogza moare răpus de baltag şi de câinele lui Nechifor, iar Cuţui
este arestat - ,,Restabilirea justiţiei are solemnitatea tragică a unui ritual’’.- Ov. S.
Crohmălniceanu.
Ca orice roman tradiţional, şi Baltagul este orientat spre o lume obiectivă, surprinsă
în existenţa ei social-istorică. Acţiunea se desfăşoară în spaţii determinate, reale, obiective şi
urmăreşte evoluţia personajelor într-un timp real. Eroii sadovenieni sunt şi ei surprinşi într-un
spaţiu real - de la Măgura Tarcăului până la ţinutul Dornelor - şi într-o durată reală care
acoperă aproximativ o jumătate de an - din toamnă până în primăvară. Spaţiul real şi timpul
obiectiv sunt dublate de spaţiul simbolic - itinerariul simbolic al soarelui, spaţiul interior al
visului -, de timpul mitic - impus de legenda care deschide romanul, ca şi de durata interioară,
timpul subiectiv al rememorării, al amintirilor Vitoriei. O secvență relevantă viziunii lui
Sadoveanu este desprinsă din conflictul interior dezvoltat de Vitoria. Scena visului
premonitoriu este momentul care certifică rezultatul semnelor rău prevestitoare. Zbuciumul ei
se intensifică, ea îl știe ucis mișelește și aruncat într-o râpă fără lumânare și slujbă de
înmormântare. Frământările femeii o determină să realizeze o dublă călătorie- spirituală și
explorativă pentru a descifra misterul dispariției soțului. Naratorul surprinde tumultul interior
pe baza opoziției lumină/întuneric: „ Ființa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre,
de unde trebuia să iasă lumina.”; „Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care îi izbucnise
înăuntru”.
O aventură narativă modernă este punerea în adâncime - mise en abime – folosită în
momentul reconstituirii crimei, o altă scenă semnificativă subiectului urmărit de roman.
Asemenea unui „Hamlet feminin” (G. Călinescu), Vitoria reface prin vorbele ei scena crimei,
cu lux de amănunte şi pretinde că are informaţiile de la Nechifor care i-a povestit totul.
Reconstituirea pe care eroina o prezintă la praznic asistenței uluite este atât de exactă încât ea
lasă impresia că între munteanca ce a străbătut labirintul și defunctul ei bărbat există o
comunicare și după moarte, aspect ce relevă capacitatea femeii de a depăși hotarul viață-
moarte, fiind ghidată de sufletul celui mort prin locurile unde și-a găsit sfârșitul.
Personajele romanului Baltagul înfăţişează o vârstă a iluziei şi a genului. Ele sunt
construite pe o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând o tipologie general umană.
Protagonista romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru
comunitatea ,,locuitorilor de sub brad ’’. Vitoria Lipan este tipul muntencei, cu o personalitate
puternică, tenace, dovedind respect pentru valorile lumii tradiţionale. Ea este hotărâtă să afle
adevărul: N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, păn’ce l-oi găsi pa
Nechifor Lipan. Personaj absent, Nechifor Lipan este caracterizat cu ajutorul retrospectivei şi
al rememorării, portretul său fiind rezultatul modului în care se reflectă în conştiinţa
nevestei sau a celor care l-au cunoscut. Adevăratul său nume este Gheorghe, însă fusese
schimbat din cauza unei superstiţii.
 Scriitor complex, total, Sadoveanu este revendicat de clasici pentru echilibrul
şi perfecţiunea operei, de romantici pentru viziunea lirică şi proiecţia fabuloasă a trecutului,
de modernişti pentru barocul personajelor şi memoria afectivă care să genereze de multe ori
naraţiunea. Cu toate aceste elemente, romanul Baltagul este unul tradiţional. Mihail
Sadoveanu a imaginat o lume în care, după cum afirmă George Călinescu: ,,În virtutea
transhumanţei, păstori, turme, câini migrează în timpul anului calendaristic, în căutarea de
păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date întru veşnice fixe.”