Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

I. Etnogeneza românească

- definiţie
- elementele limbii române: substrat, strat, adstrat
- etape: prima sinteză (între daci şi romani); a doua sinteză între daco-romani şi
popoarele migratoare)

II. Romanizarea

- definiţie
- etape
- condiţii
- factori
- semnificaţia istorică

III. Argumente ale continuităţii dacice sub stăpânire romană

IV. Argumentele continuităţii daco-romane după retragerea aureliană

V. Teorii istoriografice privind etnogeneza românească (teorie istoriografică –

ansamblu de idei şi ipoteze cuprinse în scrieri istorice, dintr-o anumită perioadă de timp,
referitor la o anumită problemă) :

- teoria ştiinţifică a autohtoniei

- teoria imigraţioniostă (reosleriană), care urmăreşte scopuri politice

VI. Afirmarea romanităţii românilor:

- cronicarii bizantini, maghiari (sec. VII – XIII)

- umaniştii sec. XV- XVI
- cronicarii sec. XVII
- sec. XVIII- reprezentanţii Şcolii Ardelene
- istorici ai sec. XIX.

1
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza românească

În a doua jumătate a mileniului I, în Europa s-a desfăşurat un amplu proces de sinteză

etno-lingvistică al cărui rezultat a fost formarea pe continent a unor noi popoare.
În funcţie de originea lor, ele sunt clasificate în popoare romanice: francezi, italieni,
portughezi, spanioli şi români, popoare germanice, popoare slave şi fino-ugrice.

Unde s-au format poporul român şi limba română?

- s-au format în spaţiul delimitat de Tisa, Carpaţii Păduroşi, Nistru , Munţii Balcani, la
nord şi la sud de Dunăre, în spaţiul romanităţii orientale.
Iniţial limba română a avut un aspect unitar în teritoriile unde s-a format, dar mai târziu
apar dialectele nord-dunărean (daco-român), aromân, istro-român, megleno-român la sud
de Dunăre. Aceasta s-a întâmplat din cauza aşezării slavilor la sud de Dunăre, care au
dus la spargerea unităţii romanităţii de pe cele două maluri ale Dunării.

Când ?
- după 106 timp de câteva secole. În sec. VIII limba autohtonilor nu mai era latina
epocii romane, dar nici nu căpătase înfăţişarea limbii române medievale,
deoarece influenţele sud-slave nu pătrunseseră. Acest stadiu este cel al limbii
protoromâneşti (cea dintâi înfăţişare a limbii române).

Cum?
- etnogeneza românească face parte dintr-un proces european de formare a
popoarelor şi limbilor neolatine.

2
Etapele etnogenezei româneşti

1. Romanizarea dacilor – “prima asimilare” (sinteza daco-romană), care a fost

posibilă datorită colonizării Daciei, continuităţii dacilor sub stăpânire romană şi
datorită simbiozei daco-romane.
- dacii învaţă limba latină
- lasă moştenire 160-170 cuvinte cu derivate
Dovezi că dacii învaţă limba latină
- preponderenţa limbii oficiale
- descoperirea a mii de inscripţii latineşti
- este limba administraţiei, a justiţiei, armatei, comerţului, fiscului şi a veteranilor
- coloniştii din toată lumea romană – vorbesc limba latină vulgară
- dovezile arheologice ale instruirii copiilor
- latinizarea numelor
- termenii de bază ai creştinismului sunt latini
- creştinismul este un factor al romanizării (creştinare masivă în sec. IV- V,
continuă în sec. VI –VIII); este liantul spiritual al daco-romanilor în perioada
migraţiilor; este elementul de identitate etnică şi de apartenenţă la spiritualitatea
romană.
- Creştinarea daco-romanilor reprezintă mărturia solidă a dăinuirii masive a
băştinaşilor latinofoni în Dacia postromană.
- Răspândirea creştinismului în limba latină la nord de Dunăre demonstrează
romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor.
- Creştinismul la români a avut un caracter popular, s-a răspândit fără susţinerea
politică a structurilor bisericii.
- Pentru comunităţile daco-romane izvoarele confirmă răspândirea creştinismului în
limba latină: din limba latină provin termenii de bază ai religiei creştine
(Dumnezeu- Domine Deus, înger- Angelus, duminică- Deus dominica, biserică –
basilică); istoricul antic Eusebiu din Cesareea atestă originea apostolică a
creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic prin evanghelizarea Scythiei

3
 în sec. I d.Hr., de către Sf. Apostol Andrei; inscripţia de pe fragmentul de
candelabru de bronz găsit la Biertan- Sibiu – sec. IV: “ Ego Zenovius votum
posui”.
- Creştinismul în limba latină reprezintă o dovadă importantă a originii poporului
român şi a limbii române – dovadă a continuităţii daco-romanilor.

Romanizarea în Dacia

Romanizarea este un proces istoric complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană
pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii. Componenta esenţială a
romanizării este cea lingvistică: autohtonii îşi însuşesc limba latină în locul propriei
limbi.
Importanţa: romanizarea populaţiei daco-getice stă la baza formării şi apariţiei
poporului român.

Condiţiile romanizării
- existenţa unor contacte anterioare- încă din sec. II-I î.Hr., prin intermediul unor
relaţii comerciale
- ocuparea parţială a teritoriului Daciei 29-28 î.Hr.- ocuparea Dobrogei, 106 –
ocuparea Transilvaniei, Banatului, Olteniei.
- Incadrarea teritoriului ocupat în structura administartiv-politică a statului roman
(provincia Dacia 106-275; Dobrogea 28 î. Hr./ 46 – 602 în cadrul provinciei Moesia)
- Asigurarea de către statul roman a unei evoluţii paşnice în aceste teritorii
- Existenţa unui anumit stadiu al civilizatiei autohtonilor care să permită receptarea
civilizaţiei romane superioare (comparaţie cu Grecia)
- Existenţa unei populaţii neromane – dacii asupra cărora se exercită acţiunea de
romanizare

4
Continuitatea dacilor în timpul stăpânirii romane este demonstrată de dovezi:
- epigrafice: existenţa unor unităţi militare auxiliare formate din daci: ala I Ulpia
Dacorum- Capadocia, cohors I Ulpia Dacorum – Siria, cohors I Aelia Dacorum –
Britania); soldaţi daci în rândul legiunilor romane
- toponimia: aproape toate oraşele romane poartă denumiri dacice: Apulum, Napoca,
Potaissa, Porolissum, Drobeta, Dierna, Ulpia Traiana Sarmizegetusa
- hidronimia: numele marilor râuri sunt dacice: Maris, Alutus, Samus
- oronime: numele Carpaţilor
- lingvistice: păstrarea cuvintelor din limba dacică
- arheologice: vestigii dacice descoperite în complexe arheologice romane, descoperirea
urmelor de cultură materială şi spirituală dacică pe teritoriul Daciei romane din sec. II-III:
aşezări, cimitire de incineraţie.
Regiunile Daciei necucerite de romani: Moldova, cea mai mare parte a Munteniei,
Crişana, Maramureş – au continuat să fie locuite de dacii liberi; în general relaţiile sunt
bune; în aşezările lor pătrund produse şi monedă romane; carpii sunt cei care atacă
deseori teritoriile romane.

Factorii romanizării

1. Colonizarea masivă şi organizată; coloniştii sunt din diferite zone ale imperiului:
Gallia, Hispania, Pannonia, Illyricum, NV Africii, Asia Mică, dar toţi vorbesc
limba latină populară; acţionează în agricultură, minerit, meşteşuguri,
convieţuiesc cu autohtonii în mediul rural şi urban.
2. Administraţia – funcţionarii statului
3. Armata – vestigii dacice în castrele din provincie, soldaţi cu nume dacice în
garnizoane romane
4. Veteranii – ieşiţi din armată îşi continuă viaţa în provincie
5. Urbanizarea – autohtonii convieţuiesc alături de colonişti în oraşe
6. Viaţa culturală – învăţarea limbii latine: şcoli elementare, instrumente de scris
descoperite, 3000 inscripţii latineşti pe teritoriul provinciei

5
 7. Viaţa religioasă: practicarea cultelor în limba latină, predomină divinităţi romane,
adorarea unor divinităţi dacice sub nume romane
8. Viaţa economică – participarea autohtonilor alături de colonişti la diferite
activităţi economice.
9. Pentru a căpăta cetăţenie şi a beneficia de avantajele acestui statut autohtonii erau
interesaţi să înveţe limba latină, să-şi ia nume romane

Etapele romanizării
1. Perioada sec. II î. Hr. – I d Hr.
2. Perioada stăpânirii romane – romanizarea propriu zisă 106-271
3. Retragera aureliană
- criză generală a imperiului îşi face simţite efectele şi în Dacia: înrăutăţirea
situaţiei economice, reducerea circulaţiei monetare, atacurile altor popoare
- Aurelian (270-275) hotărăşte retragerea trupelor şi a administraţiei romane –
părăsesc Dacia 271-274
- Cea mai mare parte a populaţiei romanizate continuă să trăiască la N de Dunăre
- Imperiul îşi păstrează în sec. IV-VI anumite teritorii la N Dunării
* era o provincie puternic şi ireversibil romanizată
4. Continuarea romanizării după retragere:
- continuarea romanizării în cadrul provinciei: deplasarea populaţiei urbane mai
puternic romanizate spre ţinuturile rurale
- continuarea romanizării în teritoriile care nu făcuseră parte din imperiu
- păstrarea relaţiilor cu romanitatea sud-dunăreană: pătrunderea produselor, a
monedei romane şi romane-bizantine, a creştinismului în limba latină.

Dovezi ale continuităţii daco-romane după retragerea aureliană

1. epigrafice: sec. IV: inelul de argint de la Micia “ Quartine vivas”, “ Donariul de
la Biertan, inscripţii latineşti la Porolissum = populaţia rămasă în Dacia după
retragerea aureliană lasă inscripţii în limba latină
2. arheologice : ziduri ridicate în sec. IV, amfiteatrul de la Sarmizegetusa este
transformat în fortăreaţă prin blocarea porţilor, monumentele şi obiectele creştine

6
 din sec. IV-V: piatra funerară creştinată de la Napoca, opaiţe creştine – Apulum,
necropole, aşezări, ceramică ce datează din sec. V-VII; aşezări daco-romane ce
cunosc o locuire neîntreruptă (vechi centre urbane: Sucidava, Dierna,
Sarmizegetusa, Napoca), o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrage spre
ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări
3. numismatice: tezaure la Sarmizegetusa, Dierna – adunarea acestora a început
înainte de retragere şi a continuat apoi
4. lingvistice: cuvintele dacice din limba română, cresţinismul răspândit în limba
latină
5. Obştea sătească: comunitate de oameni cu o organizare social-econmică proprie
şi un teritoriu delimitat– factor de continuitate; obştile teritoriale se grupează în
uniuni de obşti ( N. Iorga le numea “romanii populare”) în condiţiile restrângerii
activităţii economice ( economie naturală) şi ale ruralizării

2. “ A doua asimilare” - asimilarea migratorilor ( sec. III-VIII)

- uniformizarea culturii materiale de factură romanică

- migratorii sunt asimilaţi de către romanici – mai numeroşi
- slavii – influenţă în vocabular = adstratul limbii române (influenţe mai puţine din
sec. VI-VII; cea mai mare parte provine din sec. IX-X de origine sudică)
- în 602 limesul dunărean al Imperiului Bizantin a fost definitiv străpuns şi slavii
din regiunile nord-dunărene au năvălit în S Dunării, s-au stabilit acolo şi au
asimilat populaţia băştinasă; grupurile de păstori s-au regrupat în zonele montane
şi istoria îi consemnează ca fiind vlahi sau aromâni.
- Se produce separarea latinităţii din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană
- La sud de Dunăre majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi
- La nord de Dunăre populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele
slave rămase.
- În Balcani romanitatea nord-dunăreană a devenit o insulă într-un ocean slav.

7
 Componentele limbii române

- substratul daco-moesic (traco-dacic): cca 160-170 cuvinte moştenite din limba

dacică: Carpaţi, Dunăre, numele principalelor râuri, prunc, copil, băiat, mire, moş,
căciulă, baltă, pârâu, bordei, vatră, brad, mazăre, barză, strugure, mare, tare, a
răbda)
- stratul latin (fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală ale limbii române
sunt de origine latină)
- adstratul slav – cuvinte în jur de 20% din vocabularul limbii române

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ideea romanităţii românilor - elemente

- idea descendenţei romane a românilor
- ideea latinităţii limbii
- ideea continuităţii daco-romanilor în teritoriul fostei Dacii – dovezi ale
continuităţii: de ordin logic, arheologic, lingvistic, istoric, etnografic
- ideea unităţii de neam şi limbă a românilor din teritoriile locuite de ei
- esenţa romană în datini şi obiceiuri

Etnogeneza românilor – teorii istoriografice

- teoria autohtoniei – spaţiul carpato-danubiano-pontic = vatra de formare a
poporului român
- teoria reosleriană = formarea poporului român în P. Balcanică, a migrat la nord
de Dunăre în sec. XII-XIII

Românii în izvoarele medievale – afirmarea romanităţii românilor în sec. VII-XIII

- atestată documentar sub numele de vlahi (volohi, valahi, blachi) - termen care
desemnează un popor de origine romanică la cronicarii slavi, maghiari şi romani, la
cronicarii bizantini.

8
Cu termenul valh = roman, gal romanizat, în germana veche erau desemnaţi vecinii din
sud şi apus;
Termenul de vlah a cunoscut diferite variante:
- vlah – la bizantini şi slavii sudici
- voloh – la slavii răsăriteni
- valachus – la latino-catolici apuseni
- blach – la unguri, unde s-a transformat în olah
* Apariţia acestui nume dat de către străini românilor în evul mediu marchează sfârşitul
etnogenezei române şi exprimă caracterul său romanic.
Chronographia de Teophanes Confesor – “Torna, torna fratre” – Întoarce-
te, întoarce-te frate = pare să fie prima menţiune cunoscută privitoare la limba
română.
Este legată de un episod al conflictelor militare dintre avari şi bizantini, relatat de
Theophanes Confesor. Năvălind în Peninsula Balcanică în 587, avarii ajunseseră până în
Tracia. În timpul unui marş de noapte al bizantinilor, de pe spinarea unuia dintre catârii
care transportau bagajele era gata să cadă un sac cu provizii. Un tovarăş de drum i-a
strigat stăpânului catârului în limba maternă aceste cuvinte.
Sec. VII – cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în
izvoarele medievale, figurează într-un tratat militar bizantin Srategikon, a împăratului
Mauricius: populaţia este desemnată cu termenul de romani: “de aşa-zişii fugari, trimişi
să ne arate drumurile....trebuie să ne păzim cu străşnicie măcar că sunt romani, cu vremea
ei au căpătat deprinderi, au uitat de ai lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de
duşmani.”
Sec. VIII – o însemnare păstrată la mănăstira Castamonitu de pe Muntele
Athos precizează: “ în zilele împăraţilor iconoclaşti, grupuri de pe ambele maluri ale
Dunării, folosindu-se de anarhia timpului, aşa- numiţii vlaho-rinchini, veniră în imperiu,
la Sfântul Munte cu femeile şi copiii lor, fiindcă nu era nimeni care să li se împotrivească
şi să lupte cu ei.”
Sec. IX – Geografia lui Moise Chorenati aminteşte “ţara necunoscută ce-i zic
Balak=Valahia”, fără a preciza unde este situată.

9
 - Cronica turcă Oguzname aminteşte despre o ţară a vlahilor – Ulak ili;
locuitorii acestei ţări împreună cu ruşii şi alte popoare nu doresc să se supună unui nou
val migrator asiatic. Menţionarea vecinilor nord-răsăriteni ai vlahilor denotă că aceştia
din urmă constituie un popor de sine stătător în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Sec. al X-lea – Constantin al VII-lea Porfirogenetul în “Despre administrarea
imperiului” menţionează populaţia romanică :
“ aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume
până în ziua de astăzi”
- denumeşte populaţia românească străveche – romani, iar pe bizantini - romei
Sec. XI – Gardizi “Podoaba istoriilor” românii sunt consemnaţi “între Dunăre şi
un munte mare” ( probabil Munţii Carpaţi).
Sec. XII – istoricul bizantin Ioan Kynnamos care străbătuse ţinuturile
românilor nord-dunăreni , scrie în cronica sa despre aceştia: “ Se zice că sunt veniţi
demult din Italia”
Cronicile bizantine acordă atenţie teritoriilor locuite de români datorită politicii
imperiului la Dunărea de Jos şi a repetatelor incursiuni ale populaţiei migratoare peste
Dunăre.

Sec. XII – în corespondenţa dintre Ioniţă Caloian şi papa Inocenţiu al III-lea

– 1199, 1202
Papa - 1199“ ...noi auzind că înaintaşii tăi îşi trăgeau originea din nobilul neam al
Romei şi tu ai moştenit de la ei atât nobleţea sângelui, cât şi sentimentul devotamentului
sincer pe care îl porţi faţă de scaunul apostolic....”

Ioniţă către papă – 1202: “Eu, Caloian, împăratul bulgarilor şi al vlahilor........ne-a făcut
să ne aducem aminte de sângele şi de patria noastră din care ne tragem......ca nişte
moştenitori ce se trag din sânge roman.”

10
Cronicile maghiarilor
Anonymus “ Gesta hungarorum” (sec. XI, XII) furnizează informaţii despre stările de
lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români, fără ton de
ostilitate faţă de români
- îi prezintă pe români ca descendenţi ai romanităţii din zona carpato-panonică
- în Pannonia la venirea ungurilor erau: blachi, slavi, bulgari; în Ultransilvania
Tuhutum îl înfruntă pe un oarecare blac Gelu
Simon de Keza “ Gesta hunorum et hungarorum” (sec. XIII) – românii – blackis
supravieţuiesc în Pannonia în vremea hunilor

• Românii s-au numit întotdeauna cu termenul români – rumâni

• Denumirea de Ţara Românească
sugestiv pentru conştiinţa romanităţii poporului nostru

Preocuparea umaniştilor sec. XV-XVI faţă de români este explicată de:

- preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană
- preocuparea pentru antichitatea clasică, pentru vestigii materiale sau populaţii şi limbi
de origine antică.
Primul umnaist italian, Poggio Bracciolini – afirmă continuitatea elementului român în
Ţările Române locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi latinitatea limbii
române, pentru prima dată argumentat cu probe culese direct din spaţiul românesc.
- umanişti italieni: Eneea Silvio Piccolomini, Johannes Leunclavius, Antonio
Bonfinius: afirmă autohtonia românilor, latinitatea limbii, descendenţa romană;
- dornici să cunoască poporul român care dăduse mari luptători
antiotomani.
- trezirea conştiinţei contemporanilor pentru apărarea civilizaţiei
europene, stăvilirea expansiunii otomane.
- tiparul şi scrisul în limba română = conştiinţa romanităţiii românilor
- umanistul de origine română Nicolaus Olahus ( 1493-1568), „Hungaria” – descendenţa
din coloniştii romani, unitatea etnică şi lingvistică a românilor din Transilvania, Moldova,
Tara Românească.

Anton Veracsis ( 1504-1573): conştiinţa descendenţei latine a românilor

11
Antonio Bonfinius : “românii sunt urmaşii coloniştilor şi ai legiunilor romane din Dacia;
acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea
mai mult decât la propria lor fiinţă”.

Politizarea originii poporului român

- în sec. al XVI-lea domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor
şi în cea a ideii romanităţii
- i-a făcut cunoscuţi pe români în întreaga Europă datorită victoriilor sale asupra
turcilor şi tătarilor, dar a atras ostilitatea nobilimii maghiare; cronicarii maghiari
după moartea sa au contestat originea romană a românilor.

Sec. XVI- Szamoskozy Istvan anterior domniei lui Mihai, afirma că românii sunt
urmaşii coloniştilor romani, ulterior - afirmă că românii nu sunt urmaşii coloniştilor
aduşi de Traian, romanii sunt mutaţi la sud de Dunăre
Sec. XVII – Ioan Lucius în cronica sa din 1666, urmărind istoria Croaţiei şi Dalmaţiei,
face consideraţii şi asupra vecinilor – un capitol despre originea poporului român: nu a
negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit
printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud, la nord de Dunăre.

Afirmarea romanităţii românilor în sec. XVII

- Grigore Ureche ( 1590- 1647) cronicar umanist moldovean în „Letopiseţul Ţării

Moldovei” – afirmă romanitatea românilor demonstrată de latinitatea limbii române:
asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti, conştiinţa originii comune a
românilor din Transilvania, Moldova, Tara Românească – „ de la Râm ne tragem”

- Miron Costin ( 1633-1691) cronicar moldovean care a acordat o atenţie deosebită

originii românilor – lucrarea “De neamul moldovenilor” este consacrată originii
românilor
- popularea Daciei cu colonişti din Italia
- provincia nu e părăsită de toţi locuitorii
- latinitate dovedită de limbă şi numele dat de străini şi de români

Stolnicul Constantin Cantacuzino ( 1640-1716) în “Istoria Ţării Româneşti” susţine că

românii au credinţa că sunt urmaşii romanilor şi se mândresc cu descendenţii lor.

12
Dimitrie Cantemir ( 1673-1723) – “Hronicul romano- moldo- vlahilor” - lucrare
istorică de analiză a originii românilor, inaugurează efortul istoriografiei româneşti de a
determina locul românilor în istoria universală: susţine descendenţa pur romană,
stăruinţa elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană, prezenţa neîntreruptă şi
unitatea romano-moldo-vlahilor

Sec. XVIII – afirmarea conştiintei naţionale şi acţiunile de emancipare politică în

Transilvania (stăpânirea habsburgică, sistemul naţiunilor privilegiate, românii
“ toleraţi”, fără drepturi politice)
- Ioan Inochentie Micu Klein, Reprezentanţii Şcolii Ardelene – elaborează
programul politic de emancipare naţională a românilor din Transilvania; susţin
legitimitatea revendicărilor populaţiei româneşti cu argumente istorice privind
originea pur romană, continuitatea în acest spaţiu.

1781-1782 – Franz Iosef Sulzer: teoria imigraţionistă

- părăsirea provinciei
- formarea poporului român în Pen. Balcanică – unde primesc influenţa slavă, trec
Dunărea în sec. XII
- se aşează în Transilvania după venirea ungurilor = de aceea nu au drepturi politice

1791 - Eder- adnotează istorico-critic Supplex Libellus Valachorum şi reia ideile lui
Sulzer: “românii emigreză la nord de Dunăre în sec. al XIII-lea, unde se manifestă ca
nişte trântori şi nu au niciun drept în Transilvania”.

1794 - Johann Christian Engel, istoric austriac: revenirea la N. Dunării în sec. IX

1787 – E. Gibbon specialist englez în istoria Imperiului Roman: după retragere, rămâne
în Dacia, o parte însemnată, care se temea mai mult de emigrare decât de migratori.

13
Latiniştii – sec. XVIII
- reprezentanţii Şcolii Ardelene (mişcare ideologică şi culturală iluministă a
intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sf. sec. XVIII şi începutul sec. al
XIX-lea): Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuel Micu)
- Obiectiv: obţinerea drepturilor politice pentru românii din Transilvania (stăpânire
habsburgică)
- Argumente: vechimea şi continuitatea, originea nobilă pur romană * o
exagerare
- Resping teoria imigraţionistă (formulată de Franz Ioseph Sulzer şi Johann
Christian Engel) – argumente preluate de la cronicari maghiari, cronicari români,
scriitori europeni, bibliotecile din Viena şi Roma

Bogdan Petriceicu Haşdeu = primul istoric român care ia atitudine atât împotriva teoriei
imigraţionste cât şi a exagerărilor latiniste, susţinând: supravieţuirea daco-geţilor în urma
cuceririi romane, continuitatea daco-romanilor şi a românilor în tot evul mediu la nord de
Dunăre.

Bogdan Petriceicu Haşdeu în lucrarea “ Pierit-au dacii?” 1860, demonstra că Şcoala

Ardeleană şi urmaşii săi au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice referitoare la
exterminarea neamului dac şi la colonizarea Daciei cu romani puri. Dacii nu au pierit,
iar colonizarea s-a făcut cu romani de diverse origini. Deci poporul român s-a format
din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Demonstrează că substratul
dacic al poporului român nu poate fi contestat

România modernă
- apariţia statului naţional român
- obţinerea independenţei
- denumirea statului naţional = România
Robert Roesler – 1871 „ Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a
României” * încearcă să fundamenteze „ştiinţific” teoria imigraţionistă

14
A. D. Xenopol a scris prima sinteză de istoria românilor „ Istoria românilor din Dacia
Traiană”.
În lucrarea sa „ Teoria lui Reosler. Studii asupra stăruiţei în Dacia Traiană”1884–
autohtonia, continuitatea, a sistematizat dovezile continuităţii românilor la nordul Dunării
folosind argumente istorice, ligvistice, logice:
- Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
- Peste această bază se suprapune elementul roman
- Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre munţi
- Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin permanentele legături
între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu cea din stânga ei
- Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii
dacilor şi daco-romanilor
- Dintre migratori, slavii au avut o influenţă mai puternică asupra limbii române
- Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman, slav, din care cel
roman este predominant şi dă poporului nostru caracterul unei naţionalităţi
romanice
Autohtonia şi romanitatea românilor este susţinută de istorici: Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan; Gheorghe Brătianu- „ O enigmă şi un
miracol istoric: poporul român”( 1937) – demonstrează că romanitatea şi continuitatea
românilor sunt procese reale şi nu miracole.

Istoricul Lucian Boia în lucrarea “ Istorie şi mit în conştiinţa românească” susţine că

singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă – esenţa romanică a limbii
române, la care se adaugă şi numele de roman.
“ negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de Dunăre a corespuns
evident obiectivelor austro-ungare în sec. XVIII-XIX, continuând să fie un punct de
dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura primatul cronologic în
Transilvania)

15
Studierea romanităţii românilor oferă informaţii despre originea, formarea şi
continuitatea poporului român şi a limbii române. În epoca modernă, ideea
romanităţii s-a transformat într-o veritabilă armă politică, stând la baza
argumentelor folosite de românii din Transilvania în demersul lor pentru
câştigarea drepturilor naţionale. Ca urmare în sec. XIX, această idee a devenit o
permanenţă politică, pe ea fundamentându-se conceptul de daco-românism care a
însoţit naţiunea română în marile evenimente de la 1848, 1859, 1877, 1918.

Falsuri ştiinţifice referitoare la formarea poporului român – din considerente

politice
1. teoria imigraţionistă - formulată de Franz Ioseph Sulzer şi Johann Christian
Engel
2. teoria reosleriană - încearcă să fundamenteze „ştiinţific” teoria imigraţionistă;
apărătorul ordinii dualiste instaurate în 1867
3. contestarea unităţii etno-lingvistice în spaţiul carpato-danubiano-pontic = poporul
moldovean şi poporul român fiecare cu limba lui („istorici” şi „filologi”
sovietici – N. Lazarev).
4. Latiniştii – originea exclusiv romană
5. Mihail Roller 1947- istoric oficial al regimului comunist = exagerarea rolului
elementului slav.
6. regimul comunist – guvernarea lui N. Ceauşescu: minimalizarea aportului
factorului roman în favoarea civilizaţiei locale daco-getice (din dorinţa de a
sublinia absoluta independenţă).

16
17
18
SURSE ISTORICE CAUZELE ABORDARII IDEI SUSTINUTE CONSTANTE IN
CARE ABORDARE
ABORDEAZA
PROBLEMA
ROMANITATII
CRONICILE stapanirea Bizantului asupra Semnificatia Originea latina
BIZANTINE Dobogei pana in 602 termenului de vlah – Localizarea la
(VII-XIII) revenirea stapânirii bizantine in popor romanic gurile Dunarii in
Dobrogea in sec. X Cuvinte in limba spatiul carpato-
materna danubiano-pontic
„Torna,torna frate” Denumiri utilizate
Mentionarea romani,vlahi,blachi
vecinilor rusi la est Continuitatea de
(sec.IX) locuire
Bizantinii ii numeau
romani, in timp ce ei
se numea romei
CRONICILE Actiunile de extindere ale Relateaza conflictele
MAGHIARE(XI-XIII) Regatului Maghiar la Est de maghiarilor cu
Tisa autohtonii
SCRIITORII Manifesta interes pentru Informatii culese
UMANISTI(XIV-XV) civilizatiile antice-grecii si chiar din spatiul
romanii cat si pentru cei care romanesc
lupta impotriva otomanilor afirmă autohtonia
românilor,
latinitatea limbii,
descendenţa
romană
CRONICARII Primele cronici in limba romana „De la Ram ne
ROMANI Constiinta originii poporului tragem”
Grigore Ureche roman Constiinta originii
Miron Costin – „De Legatura dintre romanizare si latine
neamul moldovenilor” originea moldovenilor si a Constiinta originii
Dimitrie Cantemir- vlahilor comune a romanilor
„Hronicul roamno- din Moldova,Tara
moldo-vlahilor” Romaneasca si
Nicholaus Olahus Transilvania
SCOALA Masuri in plan politic si cultural Continuitatea
ARDELEANA(XIII) pentru emanciparea romanilor Vechimea
din Transilvania Originea pur latina
BOGDAN Corecteaza exagerarea Scolii Originea unui popor
PETRICEICU Ardelene privind originea pur este data de limba
HASDEU(XIX) latină vorbita
Dacii nu au pierit,
iar colonizarea s-a
făcut cu romani de
diverse origini.

19
A.D.XENOPOL Combate teoria roesleriana prin Arheologia,
dovezi
arheologice,stiintifice,lingvistice hidronimia
TEORIA AUTOHTONIEI-A
CONTINUITATII
-originea poporului este data de limba pe care o
vorbeste – limba romana(limba neolatina)
- substrat daco-getic (10% din vocabular)
-strat latin ( structura gramaticala si fondul
principal de cuvinte)
-ad-strat slav
*asimilarea substratului traco-getic prin
ROMANIZARE(sinteza daco-romana)
*asimilarea de catre daco-romani a migratorilor
-existenta continuitatii de locuire in spatiul
carpato-danubiano-pontic
!in acest sens se va face o exagerare din partea
Scolii Ardelene care nega elementul dacic si
promova originea pur latina a poporului roman
* CORECTAREA va fi facuta de Bogdan
Petriceicu
Hasdeu „Perit-au dacii?” prin afirmarea
existentei sub-stratului dacic si a sintezei mai
multor elemente din care nici unul nu este
predominant
toponimia,
aduc
dovezi
incontestabile ale
continuităţii dacilor
şi daco-romanilor
TEORIA IMIGRATIONISTA-
ROESLERIANA
- aparuta in legătură cu Transilvania din
motivatie politica
- intre sec.XI- 1918 Transilvania s-a aflat sub
stapaniri străine
1. Regatul maghiar (sec.XI-XIII-1541)
2. Imperiul Otoman(1541-1699)
3. Imperiul Habsburgic(1699-1918,din
1867 dualismu Austro-Ungar)
Insa situatia romanilor ramane aceeasi de
natiune tolerata, supusă încercărilor de
catolicizare, fara drepturi politice
- 1366 – calitatea de nobil era conditionata de
apartenenta la catolicism = asimilarea elitei
police româneşti
* pentru impunerea si consolidarea stapanirii in
provincie, colonizeaza sasi si secui
Repezentanţii acestor natiuni împreuna cu
reprezentanţii nobilimii maghiare foarmeaza in
1437 – Unio Trium Nationum - principiu ce
statea la baza sistemului politic transilvanean
- 1699-1701 se formeaza Biserica greco-catolica
ca un compromis privind politica de catolicizare
- astfel ajunge in Dieta primul episcop român
Ioan Inochentie Micu Klein
- 1744 va întocmi „Supplex Libellus” prin care
cere reprezentare proportionala cu numarul
populatiei in Dieta = teoria imigraţionistă
încearcă să justifice de ce românii nu au drepturi
20
21