Miturile fundamentale ale

poporului român
Proiect realizat de Tudor Constantin Moneaga
Clasa a IX-a D
 Aspecte generale privind definirea mitului:

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simţit nevoia de a găsi sau potrivi un
înţeles fenomenelor ce au ajutat la condiţionarea existenţei lor. Aşa au luat naştere atât
miturile, cât şi basmele ori legendele. Miturile s-au transmis de la o generaţie la alta, fiind considerate
sacre şi,de cele mai
multe ori, au explicat începuturile lumii.
Cele patru mituri fundamentale ale lumii pot fi încadrate în patru categorii: miturile
memoriale, miturile fenomenologice, miturile cosmografice şi nu în ultimul rând, miturile
transcedentale.
 Cele patru mituri esenţiale din literatura populară au fost definite de criticul George
Călinescu:

 1.Mitul jertfei pentru creaţie(mitul estetic)

 2.Mitul mioritic sau mitul transhumanţei
 3.Mitul erotic sau mitul puberal
 4.Mitul etnogenezei
 1.Mitul jertfei pentru creaţie(mitul estetic)

Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est

europeană cu o mare pondere ca motiv în folclorul literar și în literatura
cultă românească. Acesta a fost studiat de numeroși cercetători, care au
scos în evidență particularitatea sa la fiecare popor (români, sârbi, croați,
greci, bulgari, maghiari) și cu deosebire originalitatea modelului
românesc. În timp ce, în baladele străine care tratează motivul, sacrificiul
e impus de o construcție utilitară (un pod, o cetate), în balada
românească este cerută o creație cu finalitate artistică. oli! / Zidul rău mă strânge, / Viața mi se stinge!”.
Mitul jertfei zidirii este un bogat izvor de inspirație pentru
numeroase poezii, piese de teatru și multe povestiri și romane, iar între
autori se numără scriitori ca: Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Octavian
Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, etc.
Un exemplu al acestui mit îl reprezintă Mitul meșterului Manole
 Meșterul Manole
Drama „Meșterul Manole” scrisă de Lucian Blaga și apărută în 1927
este realizată pe structura mitului jertfei zidirii, întruchipat în balada
„Monăstirea Argeșului”.
Evident, motivele mitice constituie numai punctul de plecare și oferă
cadrul general al conflictului dramatic. Soția meșterului venea numai să își
vadă soțul, pe când în drama lui Lucian Blaga, Mira sosește cu scopul de
a-l ajuta, cu dorința de a împiedica un eventual sacrificiu omenesc.
Motivul „jocului” din scena zidirii Mirei este de asemenea o inovație a lui
Lucian Blaga. În dramă, zidarii rămân în viața, martori ai efortului
creator: marile izbânzi ale omului, asupra lui și asupra materiei cer ca o
necesitate, viața creatorului.
Balada „Monăstirea Argeșului” este strâns legată, în mentalitatea
populară, de noțiunea de jertfă. “Omul nu poate crea nimic desăvârșit
decât cu prețul vieții sale. Numai Dumnezeu poate crea fără să-și
sărăcească sau să-și diminueze ființa. Omul fiind făptură, fiind el însuși
creat, este steril (incapabil, neputincios, ineficient) atâta timp cât nu-și
însuflețește creația mâinilor sale cu jertfirea sa sau a aproapelui. De
aceea, un lucru nou făptuit este primejdios; este o formă a morții, este
ceva care încă nu trăiește și nu va putea trăi decât absorbindu-și un suflet
– al primei ființe care intră în contact cu el“ (Mircea Eliade).
George Călinescu considera tema jertfei zidirii printre cele mai
importante mituri ale românilor. Subiectul baladei e mai mult decât o
înlănțuire de întâmplări, e pătruns de „forțe tainice (ascunse) și astfel
devine mit” (Dumitru Caracostea).
Manole și ceilalți îndeplinesc funcții civilizatorii, instituind o zonă a
frumosului, un fapt excepțional de cultură menit să ofere mărturie pentru
veacuri despre forța geniului creator al poporului nostru.
Prin Meșterul Manole, poetul vrea sa arata ca sacrificiul omului
asigură eternitatea unei zidiri în spațiul culturii. Aici mitul este chemat să
proiecteze în eternitate o faptă pur omenească de adâncă semnificație
spirituală.
 2.Mitul mioritic sau mitul transhumanţei:
Transhumanța reprezintă mișcarea sezonieră a oamenilor și a șeptelului, cel mai adesea între
zonele de vale (iarna) și cele de munte (vara). Aceasta este o tradiție foarte veche, de mii de ani,
datând încă de pe vremea Imperiului Roman.

Mitul transhumanței reprezintă elementul descriptiv fundamental al vieții satului românesc și se

regăsește în numeroase creații literare. Denumit și mitul „marii treceri”, el simbolizează
adeseori și tranziția dinspre lumea celor vii către viața de apoi. Atât balada „Miorița”, cât și
romanul „Baltagul” valorifică acest mit străvechi. O caracteristica a culturii române este relatia
speciala dintre folclor si cultura învatata. Ea este eterminata de doi factori. În primul rând,
caracterul rural al comunitatilor românesti. Acesta a condus la o cultura traditionala extrem de
vitala si creativa.
 Miorița
Miorita este o opera desavarsita. Alecu Russo a comparat-o cu scrierile lui Virigiliu si Ovidiu. Motivele populare care
compun mitul transhumanței în balada “Miorița “ sunt:
Motivul transhumanței:
 Relevă tema generală a baladei, Marea trecere. Iată de ce, aici, ni se sugerează migrația sufletului dintr-o lume în
alta, de la cea telurică la cea celestă.
Omul, pe pământ, este oaspete: se naște, trăiește și moare.
Motivul complotului:
 Este ilustrat prin antiteza dntre cadrul natural feeric, senin și invidia, meschinăria ciobanilor care pun la cale crima.
Motivul mioarei năzdrăvane:
 Este dat de un element fabulos, personificarea oiței care își previne stăpânul, simbolizând sugestiv perfecta armonie
dintre om ș natură, dintre cioban și animalele pe care le îngrijește cu dragoste.
Motivul testamentului:
 Creează un dramatism ce se amplifică prin seninătatea cu care ciobanul primește vestea complotului. Înțelepciunea
lui este mitică, aceea de a înțelege profundele resorturi ale alcătuirii universului cu care omul se contopește prin
moarte.
Motivul alegoriei moarte-nuntă:
 Obiceiul popular: - morților tineri, necăsătoriți, li se organizează înmormântarea ca un ritual de nuntă
 Ideea filozofică: a contopirii neființei cu ființa naturii veșnice
 3.Mitul erotic sau mitul puberal
Zburătorul

Mitul folcloric al „Zburătorului” simbolizează înmugurirea

sentimentului de dragoste la fetele aflate la vârsta pubertății. Trăirile
tinerelor sunt declanșate de un personaj fantastic, cu o mare putere de
seducție, care apare pe înserat, le face să se îndrăgostească de el, apoi
pleacă, lăsând în urma lui melancolie, zbucium. Este ca o boală, o
dragoste pătimașă, o iubire pasională, nestăpânită care mistuie și distruge
sufletul omului. Zburătorul este o semi-divinitate erotică, un demon
arhaic (vechi) de tip malefic (cu o influență nefastă, fatală, rea). Caracter
cu aspect malefic, pe de o parte prin plăcerea de a chinui și isteriza pe
tinerele fete, Zburătorul este pe de altă parte demonul frumos care aduce
tulburările și zbuciumul iubirii.
Mitul Zburătorului a fost sesizat în aspectul lui cultural de George
Călinescu. Acesta afirmă că „Zburătorul este un demon frumos, un Eros
adolescent care dă fetelor pubere tulburările și tânjirile întâii iubiri”. Mitul
Zburătorului s-a născut și trăiește în mediul oniric (al visului). Rămâne
una dintre cele mai ascunse taine ale visului, pierdut printre credințele
superstițioase ale poporului. Ca mit care explica apariția sentimentelor de iubire, a fost prelucrat
în numeroase opere din literatura noastră cultă. Motivul este utilizat în
poemul „Zburătorul” de Ion Heliade-Rădulescu, în care personajul
Zburătorul este înfățișat ca apariție luminoasă în noapte, fiind numit
„balaur de umina cu coada-nflăcărată”, Florica, personajul feminin din
această baladă, e cuprinsă de un ”dor nespus”, cade într-o visare și pierde
legătura cu realitatea. Despre frumosul sentiment al dragostei și puterea imensă a iubirii
au scris aproape toți poeții din literatura română.
Ion Heliade-Rădulescu este unul dintre acești poeți romantici care a
demonstrat destul de timpuriu, prin propria sa creație literară, că spiritul
popular și miturile naționale constituie izvorul primordial al creației
literare. Poezia sa „Zburătorul” este cea dintâi capodoperă a baladei culte
românești.
Preluând motivul Zburătorului din folclor, I. Heliade-Rădulescu l-a
integrat într-o structură cu alte deschideri, mai largi „eliberându-l de
conotațiile (sensurile) malefice”.
 Mitul etnogenezei românilor
Dochia și Traian
Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una dintre acele femei dace
care, cu vitejie și-au apărat țara alături de bărbați. Înainte ca Traian să
înceapă războaiele cu dacii, Dochia a mers la Roma alături de solii lui
Decebal pentru a apăra pacea poporului său. Se povestește că Dochia era
atât de frumoasă și înțeleaptă, încât Hadrian, nepotul lui Traian și urmașul
său la conducerea imperiului s-ar fi îndrăgostit de ea. După ce romanii
victorioși au ars și dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în
pribegie. Pe drum a aflat ca fratele ei, Decebal, își pusese capăt zilelor.
Atunci le-a sfătuit pe femei să se întoarcă la casele lor și să trăiască în
pace cu romanii. Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi trimis să fie
căutată și adusă la Roma. Astfel că pe Dochia au prins-o și au adus-o în
fața generalului roman. Hadrian i-a vorbit cu blândețe și prietenie.
Dochia nici nu a vrut să audă, ea prefera să moară decât să fie soția unuia dintre
ucigașii fratelui său. Atunci Hadrian a lăsat-o să plece liberă. Dochia și-a
luat o turmă de mioare și a rătăcit prin munți cu oile și câinii săi până ce a
ajuns pe muntele cel înalt, numit Ceahlăul. Oamenii de prin sate veneau
la sora regelui dac să-i povestească ce mai era prin țară și să-i ceară sfat.
Cu timpul i-au zis Baba Dochia. Tradiția spune că Dochia nu a murit
niciodată, ci s-a împietrit de durere împreună cu oile sale. Și astăzi se
vede stana de piatră, în mijlocul turmei sale de stânci, pe muntele
Ceahlău, aproape de vârful Toaca.
Acțiunea baladei este localizată în spațiul românesc, autohton „Sub
muntele Pion, din Moldova, / Între Piatra Detunată / Ș-al Sahastrului
Picior”, muntele Pion este Ceahlăul, un spațiu de legendă, care a inspirat
de-a lungul secolelor mulți scriitori români, Ceahlăul este „piatra
nestemată a Moldovei” după cum îl numea Dimitrie Cantemir, George
Coșbuc îl numește: „Un uriaș cu fruntea-n soare / De pază țării noastre
pus”. Masivul Ceahlău apare ca cea mai reprezentativă formă și mai bine
cunoscută în literatură și folclor dintre toate masivele Bistriței
Moldovenești și chiar din toți Carpații Orientali.
Muntele este considerat sacru la daci, poate din această cauză
Dochia alege să se refugieze în acest spațiu protector, împreună cu turma
sa de mioare.
Interesul lui Traian pentru Dochia este ridicat la nivel exponențial, dezvăluind interesul Romei pentru Dacia. Eroul
civilizator este fascinat de natura neîmblânzită, sălbatică a Dochiei (Daciei), ce definește atributele
poporului dac: dragostea pentru pământul natal, dorința de libertate și spiritul de sacrificiu, moartea preferată sclaviei.
Dacii simbolizează înrădăcinarea în pământul țării, romanii, aportul de civilizație.
Invocarea lui Zamolxis are atribute profetice și ocrotitoare pentru Dochia. Zeu celest, Zamolxe este mai presus de orice
simbolul esențial al modului de existență a unui popor.
Prin implantarea unei culturi și civilizații superioare, prin maxima deschidere spre universalitate, prin sinteza etnică
realizată, perioada etnogenezei a avut însemnate consecințe asupra evoluției istorice ulterioare a celor două popoare.
Etnogeneza românilor se prezintă ca un dublu proces:
• Un proces de asimilare a elementului autohton de către cel roman vizibil în romanizarea lingvistică – prestigiul
latinei se impune în fața idiomului autohton. Elementul roman conferea noblețe și prestigiu, căci limba latină era limba
de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei. Romanitatea limbii române se dovedește prin structura
gramaticală și sistemul lexical.
• Un proces de integrare, de raliere a indigenilor la civilizația și cultura romană (romanizare nonlinvistică). Faptul că
romanii au fost eroi civilizatori se poate deduce din activitățile edilitare desfășurate în Dacia (drumuri și poduri,
apeducte, băi termale) care au contribuit la progresul urbanizării, din includerea Daciei în circuitul economic prin
valorificarea bogățiilor sale naturale etc. Dar, Dacia nu a fost cucerită doar cu armele și nu s-a lăsat impresionată
doar de civilizația superioară a romanilor, Dacia a fost cucerită și de capacitatea de iluminare spirituală a Romei.