Miturile- formă esenţială a gândirii

MORARU MIRELA,
Colegiul Național ”Radu Greceanu”, Slatina

Cultura europeană se definește în raport cu mitul; se vorbește astfel despre relația cultură-
mit, respectiv, literatură-mit, în acest sens, este necesară o privire retrospectivă, pentru a analiza
tradiţia mitului şi a modului în care se regăseşte în cultura actuală.
Am putea începe de la idea că mitul nu este legendă, povestire a unor evenimente
fabuloase, “o poveste fabuloasă, de origine populară şi neraţională”; mitul se regăsește în felul de
a gândi și de a percepe lumea al societăţilor primitive, el reprezintă prima conștientizare a
sinelui omului. Mitul – “este o istorie sacra, un eveniment primordial care a avut loc la inceputul
timpului”, așa cum afirma Mircea Eliade. În formă incipientă, mitul a fost viu, creator, ulterior
dezvoltându-se, îmbracând forma scrisă, tipărită, fixată. Mitul îndeplineşte o serie de funcţii în
societatea şi cultura arhaică: de explicare a lumii, de iniţiere a tinerilor, de cunoaştere, de
relevare a unor modele.
Epoca modernă aduce o”remitizare a miturilor”. Gândirea mitică n-a fost suprimată, ea a
reuşit să supravieţuiască, însă radical schimbată. Cinematograful sau televiziunea, de exemplu,
marchează întoarcerea în forţă a imaginii în lumea noastră cotidiană. Lumea imaginilor
dedublează realitatea trăită. Imaginea, (în cinematografie, televiziune, fotografie) ca limbaj
general înţeles, ia în stăpânire timpul şi spaţiul omului, oferind o percepţie globală şi imediată a
lumii. Într-un cuvânt, imaginea face cunoscută lumea într-un mod omolog cu cel al mitului prin
aceea că trimite imediat la om chiar şi atunci când nu-l reprezintă. Ea este, ca şi mitul,
mediatoare între om şi lume, dar şi între om şi eul său cel mai adânc. Importanţa capitală a
imaginii, omniprezentă în lumea noastră derivă din rolul pe care-l joacă într-o confruntare
constantă a omului în stare de veghe cu mediul său, cât şi în permanenta confruntare a omului cu
inconştientul său.
Prin glasul poeţilor, lumea zeilor este prezentată oamenilor cu toate particularităţile ei,
puterile de dincolo îmbrăcând astfel o haină familiară, accesibilă inteligenţei. De obicei însoţită
de muzica unui instrument, atât în cadru intim, cât şi în public, activitatea literară ocupa un loc
central în viaţa socială şi spirituală a Greciei, constituindu-se mai degrabă într-o adevărată
instituţie care făcea oficiul de memorie colectivă decât într-un divertisment. În poezie şi prin
poezie se întemeiază pentru Elada o cultură comună, mai ales în ceea ce priveşte reprezentările
religioase, fie că este vorba de zeii propriu-zişi, de demoni, de eroi sau de morţi. Rolul lui Homer
şi Hesiod este, în această privinţă, de netăgăduit. Povestirile lor despre fiinţe divine au căpătat o
valoare aproape canonică, constituindu-se ca modele de referinţă pentru autorii de după ei, dar şi
pentru public. Tragedia greacă situează de la început omul la limita sa extremă, la frontiera unde
începe divinul. Ceea ce pare să se opună la autodepăşire este tocmai ce stimulează energia
eroului. Orice tragedie semnifică şi stimulează energia eroului de a se depăşi printr-un act
incredibil de curaj, să dea o nouă măsură mărţiei sale în faţa obstacolelor, a necunoscutului pe
care îl întâlneşte în lume şi în societatea timpului său.
Tragedia întrebuinţează limbajul mitului, iar acest limbaj nu este simbolic. Întreaga epocă
a primilor doi poeţi tragici, Eschil şi Sofocle, este profund religioasă. Ea crede în adevărurile
mitului. Crede că în lumea divină pe care o reprezintă poporului, subzistă puteri opresive care
par a hărăzi viaţa omenească nimicirii. Destinul, de pildă.
Cu tragedia greacă se stabileşte între oameni şi zei un joc subtil, chiar dacă prudenţa
corului îl aduce între limite respectuoase, el începe marea confruntare pe care epoca modernă
trebuie s-o ducă atât de departe: zeii nu mai sunt adulaţi, rugaţi, ascultaţi fără discernământ; zeii
sunt compromişi. Tragedia greacă este nuanţarea relaţiei cu zeii, un rechizitoriu aresat de cel
creat creatorului, o somaţie de a trage consecinţele separării, un efort disperat de a-i smulge pe
zei din viaţă şi a-i trimite în lumea lor. După unirea inimaginabilă a zeilor cu oamenii trebuie să
urmeze această separare. Două durate se suprapun în tragedia greacă: acea a zeilor şi acea a
oamenilor-una care este pe cale de a-şi pierde credibilitatea şi alta care încă n-o posedă. De aici
rezidă complicitatea conflictului şi, uneori, ambiguitatea sa.
Comparativ, literatura latină stabileşte alt raport cu mitul. Romanii nu şi-au făurit o
mitologie proprie, ci şi-au mistificat propria istorie, preferând să laicizeze vechile mituri indo-
europene, să proiecteze în istorie naraţiunule mitice ale arienilor. Fără îndoială, literatura latină s-
a inspirit abundent din cultura grecească. Nici nu se poate imagina expansiune literaturii latine
fără a se lua în consideraţie modelele ei greceşti. În măsură mai mare decât comedia, tragedia
latină este îndatorată modelului grecesc. Astfel, tragediile de tip praexta tratau în genere subiecte
din istoria legendară a Romei, precum aventurile lui Romulus şi Remus, adică ceea ce exegeţii
au denumit mitistorie, o proiectare în mitologic a istoriei romane. Autorii de praexta fructificau
esenţa limbajului simbolic şi perspectiva mitologică, în pofida umanizării relative pe care o
întreprindeau. Chiar diminuată, perspectiva mitică rămânea fundamentală, definitorie pentru
orice fel de tragedie: eroii Romei erau practic mitizaţi pe urmele vulgatei şi a naraţiunilor
exaltante ale războaielor întreprinse de contemporanii autorilor. În tragedia paliatta substanţa
mitică era mai bogată. Aceasta şi-a ales libretele greceşti mai cu seamă din piesele care trataseră
aşa-numitul ciclu troian. Critica a pus recursul tragicilor romani la mitul elenic pe seama
intenţiilor acestora de a exprima codificat problemele epocii lor, cât şi propriile opţiuni. Vergiliu
se înscrie în această direcţie de proiectare a trecutului într-o perspectivă mitologizantă. Eneida
pendulează între trecutul mitic şi actualitatea stringentă. Inconfundabilul model al lui Vergiliu a
fost Homer într-atât încât s-a spus că prima parte a Eneidei echivalează cu o Odisee concentrată,
iar cea de-a doua, cu o Iliadă de proporţii restrânse. Numeroase elemente mitice sunt
împrumutate de la poetul elen. Mitul lui Enea îi îngăduie lui Vergiliu să utilizeze atât tradiţia
greacă a eposului cu subiect mitologic, cât şi tradiţia romană, a epocii cu subiect istorico-
cetăţenesc.
Bogata cultură greco-latină a continuat să reverbereze şi în alte epocii ale culturii
universale. Astfel, clasicismul modern, al secolului al 18-lea, este, în mare parte, tributar
clasicismului elen. Imitarea antichităţii constitue unul din principiile de bază ale clasicismului.
Principiul nu era nou, deoarece literatura şi arta secolului anterior, al Renaşterii franceze,
venerau şi ele Antichitatea. Luând-o ca model, clasicismul cere de la reprezentanţii săi un efort
susţinut pentru a nu rămâne mai prejos decât maieştrii pe care şi-i propunea. A imita pe antici nu
însemna în mod necesar a le lua subiectele, ci a observa ce este general şi etern în spiritul uman
şi a-l exprima într-o formă care să fie pe măsura conţinutului.
Expansiunea viziunii mitologice în literatură nu s-a oprit aici. Dacă enumerăm
caracteristicile literaturii care s-a numit “romantică”, găsim în întreaga Europă aceleaşi concepţii
privind poezia, funcţia şi natura imaginaţiei poetice, aceeaşi viziune a naturii şi a relaţiei ei cu
omul, şi, în esenţă, acelaşi stil poetic în care imaginea, simbolul şi mitul joacă un rol cu totul
deosebit de cel jucat în clasicismul secolului al 18-lea. Secolul al 19-lea pune în circulaţie mari
nuclee simbolice, reclamând o conştiinţă mitologică modernă, prin demersuri metafizice ca la
Schelling, Schegel, Shelley sau în mod empiric, ca la Victor Hugo. Poetul romantic opune
determinismului curent fascinaţia sa pentru mitul primitiv care îl cheamă spre o nouă deschidere
faţă de zeităţi. Lipsit de unitatea antropomorfismului arhaic, noul curent va prelua în egală
măsură mitul războinicului Siegfried şi legenda medievală a marilor monarhi, trubaduri,
seducători şi alchimişti ca Faust, Don Juan, Carol cel Mare. Mitul devine obiect de cult, privit ca
principal izvor al culturii omeneşti. Romanticii vedeau în mituri revelarea primitivă şi pe plan
imaginativ a unor ”idei” care şi-ar găsi însă expresia adecvată de-abia în faza filozofică a
omenirii. Mitologia este văzută ca sistemul simbolic al ideii, posibil numai prin înfăţişarea
naturii şi printr-o delimitare a infinitului. Acestui univers eteroclit şi livresc, fundat prin
integrarea unor nuclee epice constitutive de diferite mitologii naţionale, romanticul îi va adăuga
propriile viziuni mitopeice. Simbolul ireversibilului temporal se evidenţează în contemplarea
ruinei, mitul dantesc al angelicei moarte se transformă în viziunea spiritualistă a Erosului etern la
Novalis. Keats şi Lamartine creaseră personificarea melancoliei. Arhetipuri romantice pot fi
considerate în egală măsură şi femeia demonică, devorantă, dar şi poeta vates, geniul damnat şi
solitar. Miturile romantice degajă raporturi antinomice între finit-infinit, biologic-spiritual,
caduc-etern, genial-mediocru. Într-un spaţiu abstract şi anistoric, la Shelley, Keats, Novalis sau
Hugo apar chiar personaje-cheie ca Binele, Iubirea, Arta antică. Exaltarea Greciei antice de către
poeţii romantici dă naştere unei viziuni armonioase, de-o nobilă seninătate, plină de bucuria
calmă a unui popor trăind plenar în mijlocul unei naturi plenare şi populate de zeităţi. Acest “vis
romantic” care elogiază lumea clasică ca pe o eră a armoniei desăvârşite, a plenitudinii şi a
frumuseţii va continua să rămână unul dintre motivele poeziei arhaizante în romantism.
Aproape două milenii, tragedia a fost în unele ţări de pe continentul nostru regina
teatrului. Miturile s-au constituit într-o modalitate de a-i cunoaşte pe zei, fiind apoi transformate
în motive de teatru. Mai târziu, când şi miturile au pierdut din forţa lor de seducţie prin excesul
de figurare, ele au fost concepute ca nişte alegorii ale lumii moderne.
BIBLIOGRAFIE:
DURAND, GILBERT, Figuri mitice şi chipuri ale operei, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 87
ELIADE, MIRCEA, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, pag. 61
LALANDE, ANDRE, Mit şi metafizică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1996, pag. 57
MESLIN, MICHEL, Ştiinţa religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 73