Limba Basmului Romanesc

UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE

DEPARTAMENTUL LITERE
SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ/LIMBA ȘI
LITERATURA ENGLEZĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific,
Lect. dr. Sânziana Sterghiu
Asist. univ. dr. Cristina Furtună
Absolvent,
Adina-Nicoleta Petrache
2017
UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE
DEPARTAMENTUL LITERE
SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ/LIMBA ȘI
LITERATURA ENGLEZĂ
LIMBA BASMULUI ROMÂNESC
Coordonator ştiinţific,
Lect. dr. Sânziana Sterghiu
Asist. univ. dr. Cristina Furtună
Absolvent,
Adina-Nicoleta Petrache
2017
Cuprins
Argument.................................................................................................................................p.1
Capitolul I - Stadiul actual al cercetării...................................................................................p.6
Capitolul II - Noțiuni generale despre basm..........................................................................p.12

II.1. Definiția basmului..........................................................................................................p.12
II.2. Tema basmului...............................................................................................................p.13
II.3. Relația dintre temă și idee..............................................................................................p.14
II.4. Structura basmului..........................................................................................................p.15
II.5. Eroii basmului................................................................................................................p.16
II.6. Alienarea basmului.........................................................................................................p.19
II.7. Ideea de clasă în basm....................................................................................................p.20
II.8. Metamorfoza în basm.....................................................................................................p.23
II.9. Arhitectura în basm........................................................................................................p.25
II.10. Peisajul în basm............................................................................................................p.26
II.11. Vestimentația în basm..................................................................................................p.27
Capitolul III - Tipologia basmelor.........................................................................................p.29

III.1. Basmul fantastic............................................................................................................p.30
III.1.1. Teme majore în basmul fantastic...............................................................................p.31
III.1.2. Basmul ca poezie eroică.............................................................................................p.34
III.1.3. Universal și național în basm.....................................................................................p.35
III.2. Basmul nuvelistic..........................................................................................................p.37
III.3. Basmul despre animale.................................................................................................p.41
Capitolul IV - Limba basmelor..............................................................................................p.44

IV.1. Formulele basmului......................................................................................................p.46
IV.1.1. Formulele inițiale......................................................................................................p.47
IV.1.2. Formulele mediane...................................................................................................p.48
IV.1.3. Formulele finale........................................................................................................p.51
IV.2. Semnificația onomasticii.............................................................................................p.54
IV.2.1. Trăsături semantice ale numelor...............................................................................p.56
IV.2.2. Mecanisme de construcție lexicală............................................................................p.57
IV.2.3. Aspecte stilistice în construcția numelor.................................................................p.58
IV.3. Numerologia în basm..................................................................................................p.58
Concluzii...............................................................................................................................p.60
Bibliografie............................................................................................................................p.63
Anexe.....................................................................................................................................p.65
Argument
Când vorbesc despre basm, cei mai mulți spun că este doar o producție pentru copii,
lucru ce nu trebuie să ne mire deloc, pentru că această concepție există de multă vreme, mai
ales în cazul oamenilor care trăiesc în orașe. Totuși, alături de ghicitori, povești, legende,
proverbe și snoave, basmele îmbogățesc folclorul românesc cu adevărate nestemate ale
înțelepciunii populare.
Din timpuri foarte îndepărtate până în zilele noastre, basmele i-au ajutat pe oameni să
creadă în continuare în triumful binelui asupra răului, deoarece în povești, orice impas în care
se regăsește eroul este întotdeauna rezolvat.
Eroul basmului, puternic, viteaz, inteligent și cinstit, își învinge inamicul, la final
dreptatea fiind cea care triumfă. Acest șablon prezent în basm subliniază, fără dar și poate, cea
mai importantă trăsătură a basmului: optimismul. Datorită acestei trăsături am ales să tratez
tema de licență: limba basmului românesc. Basmul este specia care a rămas de-a lungul
veacurilor cea mai indrăgită atât de copii, cât și de adulți. Producând o impresie puternică
asupra imaginației și sensibilității copiilor , prin morala lor pozitivă si ușor de receptat ,
basmele au o deosebită însemnătate educativă. În basme domină elementul fantastic și în
cadrul în care se desfășoară acțiunea , dar și în prezentarea personajelor care fie au calități
supraomenești , fie sunt ființe cu infățișări și însușiri supranaturale sau obiecte care au însușiri
neobișnuite.
Scopul acestei lucrări este de a sublinia faptul că basmele sunt foarte importante pentru
orice popor, iar ele trebuie să fie păstrate în mintea oamenilor și repovestite.
La români, obiceiul de a spune povești este foarte vechi și îl regăsim în unele zone
chiar și în zilele noastre. Într-o pauză, în timpul muncii pe câmp, în timp ce-și păzeau vitele,
când se așezau la masă, când se odihneau, seara, înainte de culcare oamenii își spuneau
povești și întâmplări petrecute în timpul zilei.
Datorită întâmplărilor pe care le povesteau, oamenii se veseleau și erau distrași de la
munca obositoare, iar moralul fiecăruia era ridicat. Oamenii aveau, de asemenea, posibilitatea
de a se compara cu eroii basmului și de a realiza că sunt capabili să învingă singuri forțele
răului prin perseverență și optimism.
Basmele fac parte din literatura narativă a maselor populare și s-au născut din nevoia
oamenilor de a-și transmite trăiri, gânduri și simțăminte, dar și din nevoia de a-și povesti unul
altuia visurile și dorințele proprii.
1
Termenii cheie ai acestei lucrări sunt: basmul, povestea, Ileana Cosânzeana sau Făt-
Frumos. Basmul și povestea sunt termeni sinonimi și apar în lucrare aleatoriu, iar în capitolul
al doilea este explicată relația dintre ei și modul în care ar fi corect să se folosească.
Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos sunt numele pe care le auzim cel mai des când vine
vorba de basm. Aceste două personaje sunt întruchipări ale frumosului în poveste și au
întotdeauna calități nemaiîntâlnite.
Făt-Frumos este personajul principal masculin și un adevărat erou. El trebuie să o
salveze și să o elibereze pe Ileana Cosânzana, aleasa inimii lui. Pentru aceast lucru,
Făt-Frumos trebuie să depașească multe incercări și obstacole, de care un om obișnuit nu e
capabil să treacă.
La rândul ei, Ileana Cosânzeana este personajul principal feminin din basmele noastre,
corespondentul feminin al lui Făt Frumos. Ileana Cosânzeana este o fată de o frumusețe
nemaivăzută. I se mai spune Ileana Simziana, Ileana Sânziana, Chira Chiralina, Inia Dinia,
Zâna Florilor sau Împărăteasa Primăverii. De ea se indragostește nu numai Făt-Frumos, ci și
zmeul care încearcă să o răpească. În general, el reușește să o răpească și o inchide într-un
turn, într-un palat sau o duce pe tărâmul celălalt. Așadar, Făt-Frumos trebuie să o salveze și în
drumul spre ea, el trece prin multe probe, se luptă cu îndârjire, învinge zmeul și o eliberează
pe fată. De cele mai multe ori, basmul se încheie cu o nuntă, iar Făt-Frumos și Ileana
Cosânzeana trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.
Poveștile au purtat de-a lungul timpului tradiții și credințe populare, pe care le-au
modificat, adaptându-le de la om la om sau de la societate la societate și de la o perioadă de
timp la alta.
Pentru a realiza această lucrare de licență m-am folosit de foarte multe materiale
concepute de folcloriști și nu numai.
În primul capitol al lucrării, Stadiul actual al cercetării, am dezbătut problema originii
basmului, ajungând la concluzia că basmul poate fi identificat cu riturile străvechi și este unul
dintre cele mai vechi produse ale literaturii universale. Primul basm românesc consemnat
avea tema hoțul salvat de diavol și a fost semnalat în Prahova, în anul 1750.
În continuarea capitolului, am discutat despre colecțiile de basme românești, prima
apărută fiind cea a fraților Albert și Arthur Schott, Walachische Märchen, publicată în anul
1845. Această colecție a fost scrisă în limba germană, cuprinzând folclor românesc adunat din
zona Banatului. Cei care au continuat să adune basme, să sistematizeze și să tipărească noi
colecții au fost Franz Obert (la Mediaș) și M. V. Stănescu Arădanul, Demetriu Boer, Ștefan
Cacoveanu (în Transilvania).
2
În acest capitol sunt enumerați cei mai importanți oameni de folclor care au adunat și
publicat basme din toate zonele României. Astfel, în zona Transilvaniei, cel care se face
remarcat este Ion Pop-Reteganul, dar și Ioan Slavici. Ion Gh. Sbiera este un renumit folclorist,
iar colecția lui de basme este printre cele mai importante și bogate colecții din Moldova de
sud. În Muntenia, Nicolae Filimon și Petre Ispirescu sunt cei mai cunoscuți și importanți
culegători de basme. Un alt culegător de basme foarte cunoscut este Ion Creangă, care și-a
adunat basmele din zona Moldovei.
Spre finalul capitolului sunt menționate lucrări mai noi, cum ar fi cele ale lui Ovidiu
Bârlea: Anotologia de proză populară epică și Folclorul românesc. De asemenea, lucrările lui
Gheorghe Vrabie sunt demne de menționat: Basmul cu soarele și fata de împărat și Proza
populară românească. Ultima lucrare a lui Vrabie surprinde aspecte despre tipologia
basmului, care este împărțit în: basmele propriu-zise (fantastice), basmele nuvelistice și
basmele animaliere. Mai sunt menționați și : Silviu Angelescu, Octav Păun,
Barbu Theodorescu, Viorica Nișcov și George Călinescu.
În încheierea capitolului este surprins faptul că basmul va continua să se dezvolte,
apărând mereu noi variante ale acestuia și locuri în care materialul folcloric nu a fost exploatat
încă.
Cel de-al doilea capitol conține Noțiuni generale despre basm. Capitolul începe cu
definiția basmului dată de George Călinescu în lucrarea sa, Estetica basmului :
„basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire, în orice caz, a
vieții, în moduri fabuloase; prin urmare, supunerea lui la analiza critică este nu numai
posibilă, ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri estetice, cât și observații de ordin
structural folcloric”.1
În continuarea capitolului se discută sinonimia dintre termenii basm și poveste,

menționându-se faptul că în mediul folcloric se folosește cuvântul poveste, iar în rândul
cercetătorilor, basm este cuvântul potrivit.
Tema basmului este următoarea problemă dezbătută în cadrul acestui capitol.
Jean-Pierre Richard, un renumit critic francez, definește tema astfel:
„...un principiu concret de organizare, ca o schemă sau un obiect fix, în jurul căruia are
tendința să se constituie și să se dezvolte o lume”.2
1
George Călinescu, 2006, p.5.
2
Jean-Pierre Richard, 1972, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p.50.
3
În următoarele rânduri ale capitolului se vorbește despre relația temă-idee.
Structura basmului este, de asemenea, menționată în capitolul al doilea. Scenariul epic
al basmului nu are o structură exactă, dar dacă ar fi să analizăm la modul general, există
câteva momente importante care se regăsesc în orice basm: nașterea eroului, călătoria,
probele, lupta, moarte eroului, reînvierea lui și, în final, răsplata pentru aventură.
Eroii basmului sunt și ei demni de menționat în acest capitol, fiind analizați atât din
punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere comportamental. De asemenea, este descrisă
ideea de clasă în basm, fiind menționat faptul că cei săraci sunt prezentați ca personaje tipice,
bune la suflet și muncitoare, iar cei bogați pot fi chiar întruchiparea maleficului, ei fiind
lacomi și foarte răi la suflet.
Am mai considerat necesar să vorbesc despre metamorfoză în basm, care poate fi:
metamorfoza printr-un aliment magic, prin băut, metamorfoza în virtutea faptului de a fi
năzdrăvan și metamorfoza prin bunăvoința altui personaj.
Spre finalul capitolului am abordat subiecte ca arhitectura în basm, peisajul și
vestimentația în basm.
Al treilea capitol se numește Tipologia basmelor. După tematica sa, tipul personajelor
și predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, putem clasifica
basmul în: basme fantastice, basme nuvelistice și basme animaliere, iar după tipul autorului,
basmele pot fi populare sau culte.
Se enumeră, prima dată, tipurile de basme culte prezentate de Octav Păun și
Silviu Angelescu în prefața cărții lor, Basme, cântece bătrânești și doine, apoi se menționează
clasificarea basmelor făcută de Lazăr Șăineanu, care este cea mai complexă clasificare , luând
în calcul poziția mitologică legendară, cea psihologică și cea socială.
Am ales să tratez punctul de vedere al filologului Gheorghe Vrabie în legătură cu
tipologia basmelor, pentru că acesta aduce o nouă idee având în vedere modurile de abordare
existente până atunci. El împarte basmele în: basme fantastice, basme nuvelistice și basme
despre animale.
Ultimul și cel mai important capitol, Limba basmului românesc, începe prin descrierea
în ansamblu a expresiilor folosite în limbajul folcloric românesc, dându-se sinonime pentru
diferite moduri de exprimare a personajelor.
Continuând, am dezbătut subiectul formulele basmului, care sunt de trei feluri:
formule inițiale, mediane și finale. Formula inițială este compusă din două elemente, primul
element conținând două adverbe de timp („odată” și „niciodată”) care se explică în cel de-al
4
doilea element („pe vremea când...”). Formulele mediane fac legătura între formulele inițiale
și cele finale și au scopul de a verifica atenția ascultătorului sau de a face trecerea de la un
moment al poveștii la altul. Formulele finale avertizează cititorul că tot ce s-a povestit a fost
doar un mod de evadare prin intermediul ficțiunii și că povestea a fost o mare minciună sau,
în anumite cazuri, formulele de sfârșit indică faptul că povestitorul este mulțumit că a reușit să
finalizeze povestea.
Numele personajelor de basm sunt ,de asemenea, importante în descrierea limbii
basmului românesc, de aceea am considerat necesară prezentarea semnificației onomasticii.
Așadar, structura numelor personajelor poate fi studiată pornind de la categoria
morfologică de bază, substantivul comun, realizându-se clasificarea lui istorică şi semantică,
apartenenţa la categoria concret , derivarea cu sufixe diminutivale şi augmentative, conversia,
opoziţiile de gen şi numar, articulat – nearticulat.
Și numerele sunt importante în basme, de aceea am tratat, în finalul capitolului,
numerologia. Știm cu toții că în povești apar întotdeauna numere magice care au semnificații
aparte. Dintre acestea putem enumera: cifra 3 și multiplii ei, numerele 100, 1000 și chiar
2000.
Toate acesta capitole însumează informația pe care am considerat-o necesară pentru
alcătuirea lucrării de licență. Am adăugat, de asemenea, și câteva anexe din cartea lui B. P.
Hasdeu, Folcoristica, care cuprind locuțiuni metaforice prezente în basme.
Ultima parte a lucrării este constituită din concluzii despre aceasta.
Capitolul I
Stadiul actual al cercetării
Basmul poate fi considerat unul dintre cele mai vechi produse ale literaturii universale.
Astfel, problema originii sale este foarte controversată și a fost amplu analizată și dezbătută.
5
S-a afirmat faptul că basmul își are rădăcinile într-un trecut îndepărtat. Originile lui se pot
identifica adeseori cu riturile străvechi (practicile omului primitiv).
Există diferite teorii privitoare la originea basmului. Aceste teorii creează, în timp,
școli de folcloristică, în acest fel cercetându-se și dezbătându-se problema originii basmului.3
În Etymologicum Magnum Romaniae, Hasdeu spune despre basm că îl întâlnim în
limba literară cu formele de basnă și basm.
Prima consemnare a unui basm românesc, semnalată în manuscris a fost făcută în
Muntenia Centrală, mai precis în Prahova, în anul 1750. Basmul care avea tema hoțul salvat
de diavol a fost reprodus schematic și publicat de Dumitru Furtună în anul 1913.
Totuși, primul basm detaliat a fost redactat de un anonim în anul 1797. Acest basm
poartă numele de Istoria unui voinic înţălept şi învăţat întrebându-se din ponturi cu o fată de
împărat, făcând parte din numeroasele basme în care eroul se însoară cu fata de împărat
datorită istețimii și priceperii lui. Acest basm are o influență bisericească foarte puternică,
întrebările puse de fată voinicului având legătură cu istoriile biblice (model utilizat în
literatura teologică care decurge din tipicul catehismului).
În context este subliniată importanța dogmatică, pentru că de felul răspunsurilor pe
care le are la întrebările ce îi sunt adresate depinde soarta eroului. Dacă răspunde înțelept la
întrebări, o ia de soție pe fata de împărat, iar dacă nu, îl așteaptă moartea.
Obiceiurile care s-au păstrat în Bihor în cântecul de nuntă numit „cântecul lăcății” sau
„cântecul de poartă” aduc veridicitate în basmul din acea zonă. Acest cântec este considerat
cel mai vechi, făcând parte din repertoriul românesc popular. Obiceiul era ca „oastea” miresei
să spună diferite ghicitori pentru a dezvălui modul de gândire și cunoștințele mirelui, dar la
aceste ghicitori răspundea „oastea” mirelui, în cor. Uneori se pun întrebări prin care să se
dovedească și alte calități precum: vitejia, spiritul de luptă, curajul, mirele fiind mereu gata să
pună mâna pe „toporașe”, singurele arme care-i stau la îndemână pentru a ieși din impas.
După scrierea acestui basm trec câteva decenii până când apare prima colecție de
basme românești. Este vorba de Walachische Märchen, apărută în anul 1845, la Stuttgart; este
scrisă în limba germană de frații Albert și Arthur Schott și cuprinde folclor românesc adunat
din Banat. La apariție, această colecție de basme stârnește reacții pozitive și un ecou deosebit,
fiind apreciată chiar și de frații Grimm. Folcloriștii care au apreciat și recomandat colecția
Schott sunt: Gheorghe Bariț, Timotei Cipariu și Anastasie M. Marinescu. Datorită
materialului bogat pe care îl conține, colecția aduce un suflu nou în domeniu.
3
Ionela Carmen Banța , 2014, p. 5.
6
Cei care au continuat în direcția fraților Schott, să culeagă, să sistematizeze și să
tipărească noi colecții de basme sunt Franz Obert (la Mediaș) și M. V. Stănescu Arădanul,
Demetriu Boer, Ștefan Cacoveanu (în Transilvania).
Un folclorist renumit din Bucovina, Ion Gh. Sbiera, adună basme încă din anii
gimnaziului (1855-1856), la îndemnul lui Aron Pumnul. El este considerat primul culegător
de basme român care își publică colecția.
Sbiera însuși precizează că basmele culese de el sunt repovestite:
„Persoanele și întâmplările sunt întotdeauna aceleași precum le spuneau povestitorii, dar

descrierea lor n-a putut rămâne aceeași, una pentru că pe timpul când s-au cules încă nu era
vorba de stenografie pe la noi și alta pentru că am căutat să reproduc numai esența lucrului,
nu și forma schimbătoare în care mi se înfățișa de diferiți povestitori.”4
Colecția lui Sbiera a fost și rămâne una dintre cele mai bogate culegeri de basme din
Moldova de sud.
În zona Transilvaniei, cel care continuă munca lui Boer și a lui Cacoveanu este
învățătorul Ion Pop-Reteganul. Acesta adună basmele în mod direct sau prin colaboratori, în
partea de nord a Transilvaniei și le publică între anii 1888 și 1903. Învățătorul încearcă să nu
se îndepărteze prea mult de forma originală a basmelor, însă acest lucru îi reușește doar
parțial. Acesta intervine deseori în basmele consemnate pentru a lămuri o situație sau pentru a
descrie mai amănunțit un loc, un personaj. Ion Pop-Reteganul este cel care realizează prima
colecție de proză din Transilvania, publicată în limba română.
În aproximativ aceeași perioadă, în Transilvania, culege basme si Ioan Slavici.
Începând cu anul 1872, el publică basme în revista ieșeană Convorbiri literare, iar mai apoi,
în volum, în anul 1908. Chiar dacă Slavici încearcă să păstreze varianta originală a basmelor
culese, acest lucru îi este imposibil, el punându-și amprenta de sciitor pe toate basmele, astfel
reușind să realizeze o combinație între autenticitatea basmelor și aportul literar personal.
În Muntenia, primele basme populare au fost culese de Nicolae Filimon și publicate în
ziarul Țăranul român, în anul 1862 la București. Printre aceste basme se numără și cele
fantastice, cum ar fi Roman Năzdrăvanul, Omul de piatră, Omul de flori cu barbă de mătase.
Unul dintre cei mai cunoscuți culegători de basme în zona Munteniei care îl urmează
pe Nicolae Filimon este Petre Ispirescu. Acesta deține o colecție de șaizeci de reeditări (din
anul 1882 până în prezent), număr comparabil cu cel al reeditărilor fraților Grimm.
4
Ion Gh. Sbiera, 1886, apud Ionela Carmen Banța, Cultură și civilizație populară-note de curs, p.6.
7
Petre Ispirescu a cules, în total, în jur de șaptezeci de basme, majoritatea din Muntenia, dar și
din Moldova, Oltenia și Transilvania.
Basmele lui Petre Ispirescu au o narațiune simplă și pe înțelesul tuturor, însă sunt
expuse cu o eleganță aparte. Aceste basme îmbină formulările care țin de literatura scrisă cu
cele care aparțin literaturii culte (formulări care țin de imagine, relatare și descriere). De
asemenea, se folosesc și procedee ale oralității, cum ar fi stereotipiile, repetițiile și
onomatopeele.
Câteva dintre aceste basme depășesc zona rurală și împrumută elemente din ambianța
târgului. În unele descrieri se simte fastul levantin de la curtea domnească. 5 Totodată, în unele
basme se fac trimiteri inedite la peisajul meridional (rodii, smochine) și chiar se ilustrează
imagini ale unor rafinamente orientale.
Toate aceste basme care alcătuiesc colecția lui Petre Ispirescu formează prima colecție
de basme populare muntenești. Această culegere este foarte apreciată de contemporanii
autorului: Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Barbu Delavrancea, B. P. Hasdeu,
Lazăr Șăineanu.
Următorul care continuă să culeagă basme este Ion C. Fundescu. În anul 1867, el
publică volumul Basme, orații, păcălituri și ghicitori, cu o introducere făcută de B. P.
Hasdeu.
În ultima parte a secolului al XIX-lea apar și alții care culeg basme, cum ar fi
Gheorghe Dem Teodorescu, care publică Poesii populare române, în anul 1885 sau
Dumitru Stăncescu, care își face debutul editorial cu volumul Basme culese din gura
poporului, în anul 1892.
Din punct de vedere cronologic, prima colecție de basme din Moldova este colecția
poveștilor lui Ion Creangă. Inițial, poveștile apar în revista Convorbiri literare, și mai apoi,
după moartea scriitorului, sunt publicate în volum (1890).
Poveștile lui Creangă au parte de foarte multă popularitate și sunt extrem de apreciate
în toată țara. Cu toate acestea, ele iscă o controversă referitoare la originea și autenticitatea
lor, fără de aportul creativ al autorului.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, având în vedere noua orientare analistă a producției
literare folclorice, apare o polemica în jurul colecției lui Vasile Alecsandri, Poesii populare
(Cântice bătrânești), care este considerată „prima culegere de folclor din istoria culturii
noastre”.6
5
Ionela Carmen Banța, 2014, p. 8.
6
Ion Datcu, 1998, apud Ionela Carmen Banța, Cultură și civilizație populară-note de curs, p.9.
8
Tot în această perioadă, poetul Mihai Eminescu participă și el la culegerea de basme în
Moldova. Acesta culege cinci basme: Călin Nebunul, Frumoasa lumii, Borta vântului, Vasile
finul Dumnezeu și Finul lui Dumnezeu. În consemnările acestor basme se poate observa o
grafie aparte, care cuprinde abrevieri, cifre în loc de cuvinte și chiar elipse, ceea ce denotă o
vădită intenție stenografică. De asemenea, sunt abundente repetițiile, parantezele explicative
despre lexic, dar și sintaxa regională. Acest talent folcloric-narativ al poetului rămâne
necunoscut timp de trei decenii, până când, în 1902, Ilarie Chendi publică în volum basmele
culese de poet.
Mai târziu, între anii 1906 și 1908, se deschide drumul culegerii și prelucrării
materialului folcloric bazat pe metode inovatoare, prin lucrarea Graiul nostru, publicată de
Ovid Densușianu, Ion Aurel Candrea și Theodor Speranția. 7 În prefața lucrării se precizează
că:
„textele au fost în special culese de la informatori neștiutori de carte, de la bătrânii care,

după cum se știe, au păstrat graiul mai puțin influențat de cuvinte noi; e surprinzător câte
neologisme au pătruns în limba de la țară, și încă uneori într-o formă așa de alterată, așa de
barbară, încât abia se poate recunoaște forma lor primitivă.”8
În prima parte a secolului al XX-lea, învățătorul Constantin Rădulescu Codin este cel
care publică colecția cea mai vastă de basme, în Muntenia. Cel mai important dintre volume
este Îngerul românului (1913), cuprinzând cincizeci și șase de basme fantastice culese din
ținutul Muscelului.
În aceeași perioadă se dezvoltă folcloristica și în zona Transilvaniei, cu ajutorul
Paulinei Schullerus, care, în anul 1906 a publicat cea mai importantă colecție ce conține o sută
treizeci și șapte de texte culese de pe Valea Hârtibaciului și Valea Oltului.
De asemenea, în această perioadă apar colecții în Moldova, fiind publicate de Tudor
Pamfile, Petru Gheorghe Savin și Dumitru Furtună. Mai apoi, între 1920 și 1930, folcloristul
Lucian Costin publică basme adunate din Banat.
Între anii 1930 și 1940 se remarcă activitatea fructuoasă a cercetătorilor de la Arhiva
de folclor a Academiei, evidențiându-se activitatea lui Ion Mușlea, acesta prezentând studii
legate de istoria folclorului și a folcloristicii românești.
7
8
I. A. Candrea, Ov. Densușianu, Th. D. Speranția, 1906-1907, apud Ionela Carmen Banța, p. 9.
9
După cel de-Al Doilea Război Mondial, folcloristica cunoaște un foarte mare progres
datorită introducerii materialelor mecanizate (și mai apoi electronice) pentru scrierea
narațiunilor.
Fondul de narațiuni folclorice constituit de Institutul de folclor din București a fost
valorificat prin Anotologia de proză populară epică a lui Ovidiu Bârlea. De asemenea, în anul
1981 este publicată o altă carte a lui Ovidiu Bârlea: Folclorul românesc.
O lucrare importantă este cea a lui Gheorghe Vrabie, Basmul cu soarele și fata de
împărat (1974), realizată prin anchete pe teren între anii 1962 și 1968, împreună cu un grup
de studenți.9
În mare parte, culegerea lui Vrabie este o exemplificare a studiului despre structura
poetică a basmului. Folcloristul adaugă în introducere observații despre modificările basmului
în funcție de condițiile geografice, istorice, morale și sociale. Totodată, dă informații
referitoare la caracteristicile noi ale eposului popular: bogăția dialogului, voiciunea,
linearitatea structurii, stilul eliptic, absența caracterizării eroilor, a evocării ambianței, absența
descrierilor. Aceste fenomene se explică prin influențele factorilor culturali moderni.
În anul 1986, Gheorghe Vrabie publică Proza populară românească, în care surprinde
aspecte variate al basmului, printre care și tipologia speciei. Acesta împarte basmul în:
basmele propriu-zise (fantastice), basmele nuvelistice și basmele animaliere.
Un alt scriitor, Nicolae Roșianu, publică Stereotipia basmului, în anul 1973. În această
carte, Roșianu pune accentul pe structura și mai ales formulele basmului: inițiale, mediane și
finale.
Lingvistul și folcloristul Lazăr Șăineanu a scris în 1895 Basmele române în
comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și
ale tuturor popoarelor romanice, iar noi am folosit în această lucrare o ediție din anul 1987,
îngrijită de Ruxandra Niculescu. Această lucrare tratează teme ca: uiversalitatea poveștilor,
importanța antropologică și etnologică a basmelor, istoricul și originea basmelor, limba
basmelor române și, cel mai important, împărțirea basmului în cicluri.
Dintre cei care au scris despre basm, îl amintim și pe criticul George Călinescu care, în
lucrarea sa, Estetica basmului, s-a ocupat de diferite aspecte ale basmului printre care: ideea
de clasă în basm, metamorfoza, peisajul, arhitectura și vestimentația în basm. De asemenea,
Călinescu a făcut o amplă prezentare și caracterizare a personajelor din basmele românești.
Putem adăuga la toate aceste cărți și antologia de treizeci și trei de basme fantastice,
care au fost înregistrate de profesorii Octav Păun și Silviu Angelescu între anii 1970 și 1975
9
10
în Dâmbovița. De asemenea, cei doi au publicat, în anul 1989, cartea Basme, cântece
bătrânești și doine.
Octav Păun a colaborat și cu Barbu Theodorescu, iar în anul 1967 a apărut cartea
Folclor literar românesc, în care se prezintă și discută diferite aspecte ale basmului, cum ar fi
originea acestuia, eroii, tematica și chiar limba basmului românesc.
Viorica Nișcov a publicat în anul 1996 cartea A fost de unde n-a fost. Basmul popular
românesc, prin care și-a propus să clarifice ce este basmul popular românesc, cine l-a creat și
când, sub ce forme circulă acesta sau cui se adresează, dacă este o formă de literatură majoră
și dacă încă mai interesează.
Colecția de narațiuni folclorice și în special de basme nu se incheie, ea urmând a fi
probabil îmbogățită pe viitor prin cercetări în zone neexplorate până acum din punct de vedere
folcloric.
Capitolul II
Noțiuni generale despre basm
II.1 Definiția basmului
În Estetica basmului, George Călinescu afirmă că :
„basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire, în orice caz, a
vieții, în moduri fabuloase; prin urmare, supunerea lui la analiza critică este nu numai
posibilă, ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri estetice, cât și observații de ordin
structural folcloric”.10
10
11
De asemenea, Călinescu exemplifică geneza basmului astfel: o persoană povestește
unei alte persoane o istorisire, fie dintr-o carte, fie din auzite. Această a doua persoană,
povestește și ea la rândul său aceeași poveste altor persoane, însă, adăugând elemente noi de
fiecare dată. Și tot așa, povestea ajunge de la un om la altul, uneori schimbându-se definitiv.
În cele mai multe cazuri, prima variantă care a fost povestită este total diferită față de
variantele care iau naștere din ea, în diferite regiuni ale țării.11
George Călinescu vorbește, în cartea lui, și despre „contaminație”, fiind vorba despre
basmele care sunt influențate de alte basme sau, și mai mult, contopirea unor fragmente din
basme.12 Autorul susține că:
„basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație
morală. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anume ființe himerice,
animale. Și fabulele vorbesc de animale, dar acestea sunt simple măști pentru felurite tipuri
misterioase. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești
eroi himerici, nu avem de-a face cu un basm.” 13
O primă operație în analiza basmului este, deci, de a determina și caracteriza

protagoniștii specifici.
„Povestea” este definită în Dicționarul explicativ al limbii române14 ca:
„specie a epicii (populare) în proză, în care se relatează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care elementele pozitive triumfă.”
De asemenea, în dicționar găsim și un sinonim: basmul.

Consultând Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 15 descoperim
basmul definit ca:
„o specie a epicii populare în proză, bazată în genere pe elementul fantastic, simbolizând

lupta dintre bine și rău și biruința finală a binelui. În popor este cunoscut pe o arie largă sub
denumirea de poveste”.
11
Ibidem, p. 6.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p.7.
14
Dicționarul explicativ al limbii române, 2016, p. 729.
15
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, 1979, p. 82.
12
Cei doi termeni sinonimi, basm și poveste, se folosesc în medii diferite: în rândul
creatorilor (în mediul folcloric) se folosește povestea, iar termenul de basm este utilizat de
cercetători.16
Basmul a început să trezească interes odată cu publicarea colecției fraților Wilhelm și
Jacob Grimm : Kinder und Hausmärchen ( Povești despre copii și despre casă) care a fost
tipărită între anii 1812-1815.
II.2 Tema basmului
De-a lungul timpului au existat mulți care au dezbătut acest subiect al temei basmului,
însă cei care și-au axat studiile pe acest concept erau formaliștii ruși. Pe lângă aceștia, îl avem
în vedere pe Northrope Frye, un adept al criticii noi.
Jean-Pierre Richard, un renumit critic francez, susține că tema unui basm este element
definitoriu al acestei opere. El concepe tema drept
„...un principiu concret de organizare, ca o schemă sau un obiect fix, în jurul căruia are
tendința să se constituie și să se dezvolte o lume”.17
Northrope Frye privește tema ca pe un răspuns la întrebarea: Ce semnificație sau ce

înțeles are basmul x pentru cititori?
Mergând pe ideea lui Frye, putem concluziona că tema nu este, deci, o schemă, ci o
forță nespusă, nescrisă, dar care se face simțită pe tot parcursul poveștii. Pe lângă temă se
formează întreaga poveste.
Ca în orice altă operă, și în basm regăsim atât teme generale, cât și teme particulare. O
temă generală este o temă principală, fundamentală, care unește toate elementele basmului,
conferindu-i acestuia unitate.
Temele secundare ilustrează tema principală folosindu-se de detalii. Cele mai multe
dintre acestea sunt reflecții ale moralității povestitorului și exprimă modul de gândire al
acestuia.
16
Octav Păun; Silviu Angelescu, 1989, p.26.
17
Jean-Pierre Richard, 1972, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p.50.
13
În basme regăsim teme tradiționale, așadar permanente și universale. Aceste teme au
ceva particular față de cele ale literaturii scrise și anume faptul că sunt itinerante, ele circulând
în mai multe locuri, cu limite definite.
De asemenea, temele istorice sunt printre cele care se regăsesc în basm, fiind foarte
frecvente. Împreună cu aceste teme, povestitorii prezintă și teme actuale, care adesea devin
înfățișări reactualizate ale temelor istorice. În cadrul basmelor cu teme actuale, episoadele au
un conținut nou.
Așadar, tematica basmului se află în legătură directă cu societatea, evoluția basmului
fiind strâns legată de aceasta.
Proza folclorică exprimă și ea aspecte ale vieții, cum ar fi: iubirea, ura, gelozia,
răutatea și bunătatea, perfidia și invidia. Temele pot fi: didactico- moralizatoare, legendar-
mitologice, umoristice, absurde.18
II.3 Relația dintre temă și idee
Gheorghe Vrabie consideră necesară o distincție între cele două concepte de temă și
idee: „Dacă tema exprimă un aspect al vieții, ideea reprezintă atitudinea povestitorului față
de materie. Iar dacă tema e o cută mai tainică a subiectului, ascunsă în substratul fabulos al
acțiunii, ideea capătă relevanță.”19
De obicei, basmul prezintă forme infinite, care variază în funcție de perspectiva și

sfera de cunoaștere a autorului. Tema fundamentală, însă, rămâne neschimbată, ideile fiind
cele care se schimbă. Ele sunt cele care impun o nouă ordine și aduc aspecte noi unor
episoade.
II.4 Structura basmului
În lucrările despre basm ale filologilor, problemele având în vedere construcția, sunt
aproape inexistente. Aceste lucru se întâmplă din cauza concepției folcloriștilor, care s-au axat
întotdeauna pe ideea de geneză a basmului și, mai departe, pe modul în care opera a circulat.20
18
Gheorghe Vrabie, 1986, p. 52.
19
20
Ibidem.
14
Totuși, au existat unii filologi care au tratat probleme de compoziție, dar nu au
satisfăcut atât cât ar fi fost nevoie. Printre acești filologi se numără André Jolles, el
caracterizând proza folclorică „o simplă formă literară”. Un altul este Robert Petsch, unul
dintre reprezentanții teoriei categoriilor folclorice ca genuri ale literaturii. El susține că
basmul nu are nici organziare și nici tehnică foarte complexă.21
Există, însă, și alții care au acordat o mai mare importanță problemelor de construcție.
Doi dintre ei sunt Herbert Seidler și Wolfgang Kayser. În capitolele care poartă titlul der
Aufban, aceștia prezintă pe larg aspecte ale construcției lirice, epice și dramatice.22
Scenariul epic al basmului nu are o structură exactă, dar dacă ar fi să analizăm la
modul general, povestea începe cu prezentarea nașterii eroului. 23 Momentul nașterii este unul
fabulos, fiind datorat, de cele mai multe ori, unor soluții magice. Din diferite motive, nașterea
eroului implică o promisiune sau o interdicție care, în mod evident, nu va putea fi respectată.
Poate apărea, de asemenea, și motivul prejudicierii, la care cade pradă eroul sau o persoană
apropiată lui.
Ori promisiunea ori prejudicierea îl fac pe erou să parcurgă un drum, să plece într-o
călătorie, al cărei ultim moment se petrece pe tărâmul celălalt, loc în care eroul întâlnește
ființa malefică. În timp ce parcurge călătoria și în urma unor probe (de regulă trei), eroul
primește ca recompensă ( trei) daruri neobișnuite sau câteva ajutoare care îi sunt de folos.
Eroul, întâlnindu-se cu adversarul care a creat prejudicierea sau care păzește valoarea
căutată, începe o luptă finalizată prin moartea eroului, în cele mai multe cazuri.
Cu toate acestea, ajutoarele recurg la puterea lor magică și fac posibilă reînvierea
eroului și asigură victoria lui împotriva adversarului.
Narațiunea se încheie cu răsplata pentru aventura eroului. Răsplata reprezintă, deseori,
căsătoria cu fata de împărat și succesiunea la tron.
Prin călătoria pe care o parcurge și aventura la care ia parte, eroul descoperă valorile
care dau sens vieții și care justifică destinul uman.24
În basm întâlnim modelul uman atât sub formă masculină, cât și sub formă feminină.
De asemenea, în basmele despre Făt-Frumos putem întâlni motivul gemenilor: Măr și Păr,
Busuioc și Siminoc, însă acest motiv nu este admis în versiunea feminină, după cum vedem în
basmul Cenușăreasa sau Lemnișoara.25
21
Robert Petsch, 1937, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p. 49.
22
Herbert Seidler, 1959 și Wolfgang Kayer, 1967 apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p. 49.
23
24
25
Ibidem, p.30.
15
Deseori, basmul face disocieri, complicându-și schema epică. Aceste disocieri au loc
la nivelul modelului uman, în poveste prezentându-se o ipostaza pozitivă (eroul) și una
negativă, sub chipul unui impostor, care este chiar replica negativă a eroului. Acesta îi ia locul
personajului pozitiv și reușește să-și însușească valoarea eroului. Impostorul este întotdeauna
denunțat și astfel se complică din nou schema epică, după care se ajunge la finaluri simetrice
de genul răsplată-sancțiune.
Astfel de disocieri întâlnim și în cazul basmelor cu personaje principale feminine, de
tipul Fata babei și fata moșneagului.
II.5 Eroii basmului
Toate acțiunile fantastice ale basmului sunt înfăptuite, în mod clar, tot de personaje
fantastice. Eroii basmului pot fi personaje pozitive sau negative. În ambele cazuri, aceștia
posedă puteri supranaturale, fără de care povestea nu ar putea fi dusă la bun sfârșit.
Cel mai important personaj al basmului este Făt-Frumos cel voinic, care are toate
calitățile necesare pentru a deveni erou. El este inteligent, bun la suflet, viteaz, frumos și
întotdeauna reușește să iasă învingător din orice luptă.
Ipostazele în care apare voinicul sunt numeroase; el poate fi băiat de împărat, dar și
copilul babei și al moșului, fiu de vânător sau chiar argat. Încă de la naștere i se dezvăluie un
destin miraculos, copilăria lui fiind întotdeauna neobișnuită, fie că se naște ca fiu de împărat
sau copil sărac.
Pe parcursul aventurii eroului, toate ființele naturii îi sar în ajutor. Veșmintele lui sunt
făcute chiar de zâne, iar părul său este ca de aur, cu bucle mari și strălucitoare. Toate acțiunile
pe care le săvârșește sunt într-o armonie totală, dând dovadă de echilibru moral.
Momentul în care eroul își demonstrează în mod clar vitejia este acela în care merge
să-și salveze iubita. Voinicul poate ajunge în locuri în care niciun alt om nu ar putea pătrunde
pentru dragostea ce i-o poartă iubitei sale. El iese învingător din lupte cu ființe nemaivăzute,
pe care nimeni altcineva nu le poate învinge, însă numai dragostea este cea care face posibilă
câștigarea luptei.
Un alt personaj important al basmului este Ileana Cosânzeana. Aceasta întruchipează
motivul dragostei și este simbolul frumuseții. Eroina poate fi fată de împărat care locuiește în
palatul tatălui sau poate fi broasca fermecată care își așteaptă prințul să o sărute. În multe
dintre basme, Ileana Cosânzeana este zână, iar acest lucru sugerează curățenia ei sufletească,
bunătatea și modestia.
16
Personajul feminin poate fi zână sau pământeană, fata moșului și a babei, cenușăreasă,
zâna munților, găinăreasă, o luptătoare vitează, domniță răpită de zmeu și ținută captivă sau
fermecată printr-un blestem. În ultimul caz, se duce o luptă grea pentru recuperarea ei și
aducerea ei acasă la părinți sau la soț.26
Și Făt-Frumos, dar și Ileana Cosânzeana sunt copiii împăraților. Împăratul este un
personaj secundar, oarecum lipsit de personalitate. Acesta se diferențiază prin nume : Roșu-
Împărat, Verde, Negru, Alb și Galben. Toți împărații apar în basm cu dorința de a avea un fiu
sau o fiică sau pentru ca odraslele lor să îndeplinească o misiune la care sunt supuși. Destul de
des, împărații sunt încăpățânați, impulsivi și năvalnici.
Toți eroii basmului sunt ajutați de ființe sau obiecte pentru a izbuti în luptă sau în
misiunea pe care trebuie să o săvârșească. Astfel, ei întâlnesc zânele. Acestea au puteri
miraculoase și apar metamorfozate, iar toată puterea lor stând în haine, dacă cineva le lasă
fără veșminte, devin ființe pământene. Zânele bune fac tot posibilul să-l ajute pe erou și în
toate cazurile, ele sunt principalul pion în reușita personajului principal.
În basm nu întâlnim decât personaje care îl ajută pe erou, ci și personaje care încearcă
să-l încurce, ca zânele rele. Aceste zâne sunt malefice și răzbunătoare, iar rolul lor este de a-și
folosi puterile magice pentru a-i pune bețe în roate eroului. Ele apar ca Iele, Rusalii, Vâlva sau
Muma-Pădurii. 27
Sprijinul cel mai prețios pe care îl primește eroul basmului vine de la calul său
năzdrăvan. Acest cal are calități aparte, fie că este foarte inteligent sau că are aripi și inimi
mai multe ori că nu are splină și nu obosește niciodată. Având calități neobișnuite, el este
hrănit cu mâncăruri deosebite, cum ar fi jăraticul (ce îi dă iuțeala focului) sau orz fiert în lapte.
Caii pot fi de aramă, argint sau aur.
De asemenea, vaca, boul, păsările și insectele sunt alte ființe care-l pot ajuta pe erou.
Boul năzdrăvan îi poate arăta calea unui fiu de împărat sau o albină îi poate aduce apa vie ori
îl poate sprijini în construirea unu pod de ceară.
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Strâmbă-Lemne și Sfarmă-Piatră îi sunt tovarăși voinicului
prin călătoriile lui pline de peripeții. Îi mai întâlnim în unele basme și pe Iutele Pământului,
Luceafărul de dimineață sau pe Zorilă. Toate aceste personaje sunt ființe bune la suflet și
miloase.
Pentru a duce misiunea la capăt, eroii basmului trebuie să se lupte cu balauri, iele,
zmei și strigoi. Zmeii sunt ființe înzestrate cu o forță foarte mare și o putere de nemăsurat,
însă au minte puțină și sunt foarte naivi. Armele zmeului sunt: buzduganul, pe care îl poate
26
Barbu Theodorescu, Octav Păun, 1967, p.230.
27
Barbu Theodorescu, Octav Păun, 1967, p. 231.
17
arunca extrem de departe, biciul năzdrăvan, covorul fermecat și căciula cu care devenea
invizibil.28
Zmeul se poate metamorfoza în orice lucru sau ființă dorește; el are mai multe suflete
și se hrănește cu carne de om. Din punct de vedere al înfățișării, zmeii sunt ființe urâte. Ei
sunt violenți, de nestăpânit, plini de cruzime, însă câteodată fricoși.
În momentul în care apar zmeii în basm, dispar de pe cer luna și soarele, incep
furtunile și trăsnetele, se aud sunete ciudate și urlete. Mai rele decât aceștia sunt chiar mamele
lor. Zgripțuroaicele își iubesc foarte mult copiii și îi apără cu orice preț, iar în luptă au o
înfățișare înspăimântătoare.
Cu toate că zmeii și mamele lor au puteri nebănuite și sunt capabili să se
metamorfozeze, nu reușesc niciodată să învingă și drept pedeapsă, sunt supuși la lucruri
crunte.
Așadar, eroii basmului sunt întotdeauna învingători și chiar dacă nu întâmpină numai
ființe ce vor să-i ajute, ci și ființe malefice, Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana reușesc la infinit
să treacă peste obstacolele ce li se pun în cale.
II.6 Alienarea basmului
Distanțarea basmului față de modelul clasic se face prezentă, mai ales în zona
29
Dâmboviței, prin formulele de început și cele finale. De exemplu, în basmele culese de
Ștefan Gagiu, intrarea în poveste este una abruptă: „A fost un împărat...”, „A fost alt
împărat...”, „A fost un om sărac...”. După cum se vede, formulele de început(„A fost odată ca
niciodată”) sunt omise. De asemenea, formulele finale sunt modificate și înlocuite cu „De
unde am auzit-o, am povestit-o”, având rolul de a-l scuti pe povestitor de orice vină sau
responsabilitate.
Modificări în lumea basmului apar și la nivelul personajelor. Atât eroul cât și
împăratul continuă să ne întâmpine în basmele mai recente, dar fiind înconjurați de
„milițieni”, „miniștrii”, „contabili”, „colonei” care iau locul „străjerilor”, „sfetnicilor”,
„vistiernicilor” și „căpeteniilor”.30
În același timp, și comportamentul personajelor este diferit. În basmele mai vechi
împăratul „dădea sfoară în țară”, dar în cele recente acesta „trimite hârtii” sau „telefonează”.
28
Ibidem, p. 232.
29
Octav Păun; Silviu Angelescu, 1989, p. 39.
30
Ibidem, p. 40.
18
Și obiectele prezente în basm sunt schimbate, în locul lor folosindu-se neologismele:
bloc, șaretă, balcon, farfurie (palat, caleașcă, cerdac, taler). Exemple de modificări putem da
și din zona unităților de măsură: maja-litrul, ocaua-kilogramul, poșta-secunda. Tot așa,
trecerea timpului nu mai este măsurată prin poziția soarelui, ci după ceas.
În noul basm, fabulosul este înlocuit de senzațional, fenomen pe care îl întâlnim în
Spandelea sau mașina de cuțite. Astfel, locul unde „munții se bat în capete” este înlocuit cu:
„A dășchis odaia aceialaltă și acolo a dat dă doi oameni făcuți din...dă cauciuc, pă care
avea câte un paloș în mână și făcea și-n stânga și-n dreapta într-o clipă amândoi, ca să nu
poată să treacă alt om necunoscut pân odaia aia”.31
Metamorfoza este înlocuită de travestire:
„Să făcuse moș. Își pusese o mască pă figură cu nește mustăți mari, o lulea în gură, pufănea
la tutun și cu o sârmă dăstupa luleaua dă tutun când nu mai ieșea fumu pă țigaret.”32
Tendința de a înlocui fabulosul cu senzaționalul poate fi văzută și în Fata din pădure,

care este o reluare după Genoveva de Brabant. În acest basm, motivul epic al fetei părăsite în
pădure este transformat într-o aventură „robinsoniană”:
„ Ei, da timpu' ăsta , trei ani dă zile că rămăsese ea aproape goală, știi? Ce a-nvățat-o pe ea
Dumnezeu, ce a-nvățat-o pă ea să-și facă de haine? A găsit tei, că cine n-a văzut ce-i teiu',
le-a luat coaja dă pă ei, l-a dus, că are două rânduri, are unu alb și unu...l-a jupuit ea, l-a
băgat într-un lac acolo, l-a topit, s-a-nmuiat, s-a făcut moale și l-a făcut ea sul, sul, cum a
putut ea acolo. A făcut haine pă ea și pă copil. Și-a făcut și-n cap, că era cu capu gol. Să
rupsese, să rosese ălea...”.33
Astfel de soluții, în care este pusă în practică inteligența, întâlnim și în basmele lui
Nicolae Munteanu. Aceste exemple, dar și multe altele arată că povestitorii duc aventura
eroilor într-o zonă reală, debarasându-se de fabulos.
31
Spandelea sau mașina de cuțite apud Octav Păun, Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, p. 40.
32
Octav Păun, Silviu Angelescu, 1989, p. 40
33
Fata din pădure apud Octav Păun; Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, p. 41.
19
Opoziției fabulos-senzațional îi corespunde opoziția idealitate-exemplaritate. Basmul
renunță la funcția veche și în loc să surprindă idealitatea vieții, consemnează exemplaritatea
existenței.34
În concluzie, toate aceste schimbări care duc la alienarea basmului nu trebuie să fie
văzute în mod negativ, ci, mai degrabă ca niște modificări care au loc odată cu dezvoltarea
realității înconjurătoare, simțindu-se nevoia povestitorilor de a sincroniza povestea cu
timpurile în care ei trăiesc.
II.7 Ideea de clasă în basm
Basmul pune foarte mare accent pe noțiunea de clasă și pe diferența dintre clase. Ceea
ce se diferențiază cel mai clar este condiția de om sărac cu cea de om bogat.
Săracul este prezentat ca un personaj tipic35:
„A fost odată un flăcăiandru sărman de părinți. El argățea pe la unii și pe la alții ca să-și

câștige hrana vieții.”36, „A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau
după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul
lor. Muncea bietul om de dimineața până seara târziu, alăturea cu muierea, de-i treceau
nădușelile și ca să dea și ei în spor, ba.” 37, „ A fost odată, oameni buni și ai lui Dumnezeu, a
fost un om sărac, sărac și avea șase copii, că la omul sărac găsești mulți copii” 38, „Un
plăpumar sărac n-are altceva decât sculele sale, puține și acelea, să le iai înr-o mână și cu
opt copii ședea într-un colț de uliță o șatră acoperită cu o rogojină și acolo lucra toată ziua
la cârpituri vechi.”39
Toate aceste exemple ne arată că majoritatea oamenilor săraci, pe lângă lipsurile pe

care le au, mai au și foarte mulți copii de care să aibă grijă.
De cealaltă parte îi avem pe boieri. Aceștia sunt în opoziție cu oamenii de rând, ei
având în posesie întregi moșii:
34
Octav Păun, Silviu Angelescu, 1989, p. 40.
35
George Călinescu, 2006, p. 214.
36
Petre Ispirescu, 2008, p. 96- Cele 12 fete de împărat.
37
Ibidem, p. 135- Fata săracului cea isteață.
38
George Cătană, 1984, p. 58- Petre Cenușă.
39
George Cătană, 1984, p. 70- Povestea unui vrăjitor.
20
„A fost odată un fecior de boier mare și după ce cutreierase țările, răzbătând prin toate
unghiurile, se întoarce la moșia sa.”40
Aceste personaje de o clasă superioară pot fi viclene și lacome. 41 În acest fel, în

Povestea lui Toader flămândul ( Frâncu și Candrea), personajul sărac, Toader, care are foarte
mulți copii și nu îi poate hrăni, ajunge să-i ceară de mâncare unui „domn de pământ sau
nemeș” din satul lui. În schimbul acestui favor, nemeșul îi cere lui Toader să-și scoată un
ochi, iar el e de acord. A doua zi, pentru încă o porție de mâncare, i se cere să-și scoată și
celălalt ochi și săracul iarăși acceptă. Apoi, din întâmplare, Toader ajunge la stâlpul Vâjelor și
își recapătă vederea, devenind chiar și bogat. „Nemeșul plesnea de mânie”, dar l-a invitat pe
Toader la moșia lui să-l întrebe cum a devenit bogat și Toader, la rândul lui, l-a îndrumat să-și
scoată ochii.
Împărații sunt persoane care dețin, în funcție de poveste, o avere mai mică sau mai
mare:
„A fost odată un împărat...Apoi, mai departe avea doară țări întregi, că doară de aceea era
el împărat.”42
Deseori, săracul trebuie să se mulțumească cu ceea ce are și să nu-și dorească lucruri

mărețe:
„...lasă-te, țuce-l maica, lasă-te de gândul ăsta, că merge maica colea, în satul de după deal
la moșu Stanimir, și-ți pețește fata lui, că e de pătura noastră; o să trăiești bine, că-i fată
bună și frumoasă, nu te duce cu gândul așa sus, țuce-te maica, că mă tem că o să fie rău de
tine.”43
În această poveste, feciorul visând la o fată bogată, este îndrumat spre a lua de soție o
fată din lumea lui săracă.
Cei care aparțin unei clase superioare, fie ei boieri, zmei, împărați sau fete de împărați
capricioase au o plăcere de a-i pune pe cei mai slabi sau inferiori lor să îndeplinească sarcini
absurde, care nu pot fi duse la bun sfârșit fără elemente miraculoase. Dintre aceste munci dăm
40
Petre Ispirescu, 1984, p.52- Înșir-te mărgăritari.
41
42
Ion Pop-Reteganul, 1989, p. 182- Isteață și pace.
43
George Cătană, 1984, p 90- Povestea lui Furga-Murga.
21
exemplu: să omoare balaurul cu 12 capete, să se scalde în lapte clocotit, să aducă apa vie de
unde se bat munții în loc, să învie o slujitoare moartă, să construiască într-o noapte un palat.
În basm, de foarte multe ori, inegalitatea socială este explicată fatalistic, aruncându-se
vina pe piaza rea.44 De exemplu, în basmul Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă,
Neagoe se însoară, dar „ odată cu nevasta se strecură în casa lui și sărăcia”. Deși muncesc
amândoi foarte mult, nu au spor și dau numai peste necazuri: vine o apă foarte mare care le
distruge culturile, ciorile le mănâncă grânele și asa ai departe. Imediat ce izgonește piaza rea,
Neagoe scapă de sărăcie.
Mai întâlnim prezentată în basm ideea că din toate timpurile a existat clasa superioară
și cea inferioară:
„Bag de seamă- se spune- lumea asta n-a fost niciodată fără împărați; așa a rânduit
Dumnezeu, ca unii oameni să fie mai mari, alții mai mici, iar cei mai mici să se supună și să
asculte de cei mari.”45
II.8 Metamorfoza în basm
În basmul fantastic, eroul pornește într-o aventură în care întâlnește ființe ce l-ar putea
împiedica să-și ducă misiunea la capăt. Fără ajutorul altor personaje, eroul nu poate izbândi.
Procesul care rezolvă sau îngreunează aceste întâmplări este metamorfoza. Eroul nu
poate identifica un personaj după aparența acestuia, fiind foarte posibil ca balaurul să fie, de
fapt, împărat, cerbul să fie feciorul de împărat sau un fecior frumos, un vultur. Deci, eroul
trebuie să-și dea seama de vicleniile personajelor și să le descopere adevărata natură.
Este absolut necesar să se facă diferența între metamorfoza propriu-zisă și proteism.46
Așadar, metamorfoza are loc atunci când o ființă sau un om este blestemat sau Dumnezeu
hotărăște să i se schimbe înfățișarea. Pe de altă parte, proteismul reprezintă capacitatea unor
ființe năzdrăvane de a-și transforma aspectul.
Astfel, zmeii sau zmeoaicele se pot transforma în ce-și doresc: mreană, grădină, iapă,
fântână, viță de vie. Și voinicul trebuie să fie capabil să se transforme, la nevoie.
Metamorfoza în basm este nelipsită și apare în foarte multe cazuri, pe care le vom
exemplifica în următoarele fragmente. Întâlnim metamorfoze prin blestem sau dintr-o pricină
44
45
Ion Pop-Reteganul, 1989, p. 66- Crăiasa zânelor.
46
22
obscură. 47În Povestea porcului, de Ion Creangă, purcelușul crescut de babă este un flăcău
vrăjit care redevine el însuși doar noaptea. Și în Porcul cel fermecat (Petre Ispirescu), porcul
era, de fapt, fiul împăratului, dar după un război dintre tatăl său și zmei, băiatul ajunge în
mâinile zmeoaicei care îl blesteamă, tranformându-l în porc, nemaiputând s-o ia de soție pe
fata împăratului, pe care o iubea și zmeul.
În Broasca țestoasă cea fermecată, de Petre Ispirescu, un fiu de împărat ia de soție o
broască țestoasă care se dă de trei ori peste cap și se transformă într-o gingașă zână. Un alt fiu
de împărat care are copii și este însurat este transformat într-un vulpoi care transformă
oamenii în stâne de piatră. El rămâne așa până unui alt fecior de împărat i se face milă de el
și-i dă de mâncare și de băut. Vulpea, dându-se peste cap de trei ori, redevine om.
Metamorfoza printr-un aliment magic48: mâncând din întâmplare câteva smochine, un
fecior se transformă în măgar, iar mai apoi, mâncând niște roșcove, redevine om. După asta,
o măiastră din ostrov se transformă și ea în măgar pentru că, jefuindu-l pe fecior, îi ia tot ce
avea la el, adică smochinele.49
Metamorfoza prin băut50: în Fata și feciorul unchiașului(T. Pamfile), personajul care
bea apă din urmele lupului sau ale cerbului, devine și el lup sau cerb. Pe de altă parte, în
Cerbul, de Ion Pop-Reteganul, sora feciorului, Tirian, nu-l lasă să bea apă din urmele de bou
sau lup, tocmai pentru a nu se transforma în animal.
Metamorfoza în virtutea faptului de a fi năzdrăvan este o putere deținută, de obicei, de
51
împărații cei bătrâni. În basmul Din fată-fecior al lui Ion Pop-Reteganul, cele trei fete ale
împăratului sunt amenințate de tatăl lor care se preface în zmeu și le așteaptă la podul de aur,
argint și aramă. După ce se dă de trei ori peste cap, revine la înfățișarea de om. De asemenea,
în cunoscutul basm al lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, feciorii împăratului sunt
încercați de tatăl lor care se transformă în urs.
Chiar și zmeii, zânele, animalele au puterea de a se metamorfoza. În N-aude, n-avede,
basmul lui Fundescu, zmeul se preface în buștean ca să scape de lighioane.
Prâslea și zmeul cel mic luptă până târziu, transformându-se amândoi în foc, mai apoi
în roți și în final, în oameni. 52 În Zâna Zânelor 53, o bufniță îi îngherează spinarea unui fecior
și se ține după el până ajunge acasă, însoțită de încă șase bufnițe. Când ajunge în patul
47
Ibidem, p. 124.
48
George Călinescu,2006, p. 125.
49
Petre Ispirescu, 1984, p.203- Cei trei frați împărați.
50
51
Ibidem.
52
Petre Ispirescu, 2008, p. 17.
53
Ibidem, p. 160.
23
voinicului, bufnița se transformă într-o fată foarte frumoasă. Cei doi se căsătoresc, iar
celelalte bufnițe se transformă în porumbei.
În basm întâlnim și cazuri în care metamorfoza are loc datorită bunăvoinței altui
personaj.54 De exemplu, Aleodor-Împărat e transformat în mai multe animale, iar cele care-l
ajută sunt chiar animale: un corb, o știucă, un tăun. Acestea îl feresc să nu fie văzut de fata lui
Verdeș-Împărat.55
Un personaj îl poate metamorfoza pe altul și pentru a se apăra. În Voinic de plumb
(Vasile Bologa, I. Ion), acesta îi transformă pe frații lui cei dușmănoși în tăciuni, ca aceștia să
vadă ce puteri are el, transformându-se în roată și flacără și luptându-se cu zmeii.
Uneori, este de ajuns pentru erou să se dea de trei ori peste cap sau să folosească
anumite formule magice pentru a se metamorfoza. Așadar, lui Greuceanu îi este necesar doar
să se dea de trei ori peste cap ca să se transforme dintr-un animal în altul: prima dată se
transformă în porumbel, apoi în muscă. Aceste metamorfozări îl ajută să pătrundă în locuri
mai puțin accesibile, cum ar fi pomul din curtea zmeilor sau cămara zmeilor.
În unele basme, metamorfoza are legătură cu dorința naratorului de a salva de la o
moarte nedreaptă unele personaje.56 În basmul lui Fundescu, Înșir-te mărgărite, o fată și un
băiat care au fost îngropați în bălegar de o servitoare, se transformă în brazi de aur. Din
scândurile acestor brazi se face focul, iar din foc sare o scânteie care ajunge în tărâțele pe care
le va mânca o oaie. Animalul fată doi miei de aur, care sunt tăiați și mațele le sunt duse la râu
pentru spălare. Din toate mațele, două scapă în apă și se transformă în copii de aur.
II.9 Arhitectura în basm
Descripția arhitecturală în basm este sumară. De obicei, descrierea elementelor de

57
arhitectură produce o stare de uluire. Ca și clădiri în care locuiesc personajele din basm,
întâlnim cel mai des palatele. În palate locuiesc și împărații si boierii, zmeii sau zânele.
Aceste locuințe nu sunt obișnuite, ci, mai degrabă, magice, fiind posibil să se construiască sau
să se distrugă într-o singură noapte. Putem întâlni în basm palate de argint, de aur, de sticlă
sau de marmură.
În unele basme se prezintă și detalii din interiorul palatelor:
54
55
Petre Ispirescu, 1984, p 36.
56
57
Ibidem, p.228.
24
„Păreții erau albi ca laptele și cu niște vărgi de aur. La ferestre erau niște perdele de
mătase, d-aia bună și groasă, întinse pe niște drugi de aur. Pe lângă păreți, niște lavițe și o
masă de lemn mirositor, lucrate cu meșteșug. Paturile era de o parte și de alta ale cămării și
cu un fel de oranist d-asupra numai de mătăsărie d-aia bună, înmuiate în fir, așezate pe patru
stâlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. Așternutul era de niște pânză albă ca zăpada
și subțire de s-o spargi cu limba.”58
Chiar dacă nu se dau foarte des amănunte despre stilul palatelor, înțelegem că este
unul feudal.59 Palatele sunt mereu înconjurate de apă și poduri. Există și curți ale palatelor,
care sunt împrejmuite de ziduri. Se dau și detalii arhitectonice: „talpa” caselor se poate ridica.
II.10 Peisajul în basm
Peisajul este locul în care are loc acțiunea în basm și unde eroii își desfășoară
activitatea. Ceea ce întâlnim foarte des în basm este spațiul nedeterminat, incomensurabil 60
(„peste nouă mări și nouă țări”). De asemenea, întâlnim și o „a doua lume”, în afară de cea pe
care o cunoaștem noi, mai exact cea de pe tărâmul celălalt. În această lume ajunge și Prâslea
când urmărește un zmeu. El coboară într-o groapă și ajunge pe tărâmul celălalt, unde totul era
schimbat și nu exista niciun om acolo61.
Pădurea este locul din natură pe care îl întâlnim adesea în basme. În acest loc fără
lumină trăiesc zmeii, balaurii sau alte ființe. În Gheorghe cel viteaz, acesta pătrunde în pădure
și o întâlnește pe scorpia care omoară pe toți cei care intră în codru.62
În pădure sunt izgoniți și copiii nedoriți, dar și fetele care au greșit cu ceva părinților.
De exemplu, Tirion și Tiriana sunt zgorniți de acasă de mama lor vitregă și se adăpostesc în
pădure timp de câțiva ani, hrănindu-se doar cu fructele pe care le găseau acolo. După un timp,
hainele lor s-au rupt, iar Dumnezeu i-a îmbrăcat cu solzi (Cerbul, Ion Pop-Reteganul). În cel
de-al doilea caz, un împărat o alungă de acasă pe fiica sa și o pune într-o corăbioară, dându-i
doar cinci pâini și un urcior cu apă. Cât timp a stat în corabie, femeia a dat naștere unui
58
Petre Ispirescu, 2008, p 60- Ciobănașul cel isteț.
59
60
Ibidem, p. 220.
61
62
Ibidem, p. 30.
25
copilaș. După mai multe nopți, corabia se oprește lângă o pădure. Mama și copilul rătăcesc
prin pădure și până la urmă își găsesc adăpost în scorbura unui copac.63
Ce mai putem spune despre pădure este că o întâlnim în basm ca și pădure de aur,
argint sau diamant. În Călin Nebunul, de Mihai Eminescu, fiecare zmeu locuia în câte o
pădure: de aramă, de argint și de aur.64
Un alt loc în care trăiesc personajele basmelor este muntele. Acesta este prezentat ca
un sediu pastoral65. Așadar, într-un basm, trei frați care sunt păcurari merg cu oile în munți și
prin codrii, „la izvoare răcoroase și poieni umbroase pe unde picior de om nu mai călcase”.
În mod fabulos, munții sunt inaccesibili și, mai degrabă, fac parte din alt tărâm unde
au loc lucruri miraculoase. Între doi munți care se bat cap în cap este o fântână cu apă vie și
apă moartă (Spaima zeilor).
Marea este un alt mediu întâlnit în basm. La marginea mării dorm doi uriași, având
capul pe un țărm și picioarele pe celălalt. Tot așa, într-un heleșteu locuiește o zână
transformată în broască țestoasă.
În basm mai întâlnim câmpul cu iarbă și flori. Acesta are, deseori, efecte de adormire
și poate provoca necazuri celor care se opresc acolo. Bineînțeles, la mijloc sunt niște
personaje malefice care vor să împiedice eroul să ajungă la destinație.
Fata-voinic „ se miră și stă în loc uimită, văzând frumusețile câmpului. Aci îi venea să
descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulțimea aia ce acoperea văile și
dealurile, flori de cari nu mai vazuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub câte un copac
înalt și stufos în care miile de păsări cântau fel de fel de cântece așa de duioase de erau în
stare să te adoarmă...”66
Tablourile cu viața rurală sunt foarte dese și prezintă climatul agrar:
„Și lucrau copiii omului nostru cu toată inimaîn grădină, că era grădina mare și se făceau
bucatele de poveste”67
63
Ibidem, p. 50- Voinicul cel fără tată.
64
https://ro.wikisource.org/wiki/Călin-Nebunul_(basm)
65
66
Petre Ispirescu, 2008, p. 42-Ileana Sânziana.
67
George Cătană, 1984, p. 58- Petre Cenușă.
26
II.11 Vestimentația în basm
În basm nu se dau, de obicei, amănunte despre vestimentația personajelor, iar când se

dau este de înțeles că e vorba despre intervenția scriitorului.68 De exemplu, Furga- Murga o
trimite pe maică-sa la pețit „în haine frumoase, ca muierea Chinezului de la noi” și cu ajutorul
unei mărgele fermecate primește:
„o ladă îndesată de haine frumoase cu poale ciurate, cu papuci cu copciu, cu mărămi de

mătase, cu pieptari de oglinduțe, cu mărgele și zghiordane, cu salbă la grumaz, cu oprege și
cătrânțe țesute numai cu fir și ibrișin, cu pui și perți, de-ți fugeau ochii de pe ele.”69
Sfânta Vineri îi dă fetei moșului, într-o cutie aleasă chiar de fată, diamante, pietre
nestemate, mărgăritare și mărgele.70
Se mai vorbește în basm de hainele pe care le purta împăratul în tinerețe sau de armele
pe care el le folosea.
Cel mai des, personajele sunt îmbrăcate în haine scumpe (de aramă, argint, aur), dar și
în mătase, sau chiar în hainele „câmpului cu florile” și cu hainele „cerului cu stelele”( Făt-
Frumos cu părul de aur, Fundescu).
68
69
George Cătană, 1984, p. 30- Povestea lui Furga-Murga.
70
Petre Ispirescu, 2008, p.67- Fata moșului cea cuminte.
27
Capitolul III
Tipologia basmelor
După tematica sa, tipul personajelor și predominanța elementelor miraculoase sau a

aspectelor concrete de viață, putem clasifica basmele în: basme fantastice, basme nuvelistice
și basme animaliere.71
După tipul de autor, basmele sunt populare (creație a colectivității) sau culte (creație a
unui autor).
Basmul trece din sistemul creației poetice populare în cel al literaturii, mai exact în
zona creației poetice scripturale. Basmul a fost preluat, ca și alte creații poetice orale, și
restructurat de imaginația individuală.72
Așadar, basmul popular ajunge să concureze cu forma savantă a lui: basmul cult. Acest
basm cult prezintă o tipologie variată, care este atestată prin realitatea literară.
Octav Păun și Silviu Angelescu disting, în prefața cărții lor, Basme, cântece bătrânești
și doine, șase tipuri de basm cult73:
1. Basmul-feerie, impus de Vasile Alecsandri prin Sânziana și Pepelea și preluat de Victor
Eftimiu și Horia Furtună. În această categorie se încadrează Făt- Frumos a lui Adrian Maniu
și Ion Pilat, Motanul încălțat, de Scarlat Frolo și Fata din dafin sau Tinerețe fără bătrânețe
ale lui Al. O. Teodoreanu;
2. Basmul-poem, cel mai reprezentativ fiind Făt-Frumos din lacrimă al lui Mihai Eminescu;
3.Basmul-nuvelă: Soacra cu trei nurori scris de Ion Creangă;
4.Basmul-parodie. Basmul Dă dămult...mai dă dămult al lui Ion Creangă este o prodie după
basmul Stăpânea odată al lui Delavrancea, iar Făt-Frumos cu moț în frunte este parodie după
Rique à la Hauppe de Charles Perrault;
5.Basmul-idilă: Crăiasa zânelor scris de George Coșbuc;
6. Basmul științifico-fantastic: Ber-Căciulă al lui I. C. Vissarion.
71
https://ro.wikipedia.org/wiki/Basm
72
Octav Păun, Silviu Angelescu, 1989, p.35.
73
Ibidem, p. 36.
28
Această clasificare ne conduce spre ideea că basmul cult poate fi realizat atât în proză,
cât și în versuri.
Fiind atras de problematica basmului, George Călinescu îi dedică acestuia un studiu
consistent, Estetica basmului, în care analizează un număr considerant de fapte și afirmă că
basmul este un plagiat sincer și total.”
29
În Basmele române, Lazăr Șăineanu își exprimă punctul de vedere cu privire la
totalitatea basmelor existente până la momentul dat. Acesta susține că, deși în Europa
dispunem de un număr mare de basme, care pe zi ce trece devine și mai generos, operele au la
origini aceleași idei fundamentale. Acest lucru, menționează Șăineanu, derivă din bogata
creativitate a poporului, care a reușit să prezinte aceleași idei sub mai multe forme și
variante.74
Totodată, filologul susține că acest fenomen se regăsește în toate creațiile umane. Ca
exemplu avem graiul, care la îneput conținea foarte puține cuvinte și care, până la momentul
actual s-a dezvoltat simțitor. Alte exemple care demonstrează capacitatea de creație umană
sunt alfabetul, numerele, dar mai ales literatura, în cadrul căreia au fost folosite aceleași stări
psihice esențiale, îmbogățite prin puterea de creație.
Lazăr Șăineanu este cel care face cea mai complexă clasificare a basmelor, luând în
calcul poziția mitologică legendară, cea psihologică și cea socială. În prima secțiune se
încadrează Poveștile fantastice, conținând ciclurile : Păsările sau omul animal (cu cele trei
tipuri : Amor și Psyche, Melusina, Neraida) și Femeie-plantă, Interzicerilor, Juruințelor,
Metamorfozelor. În cea de-a doua secțiune regăsim Povești psihologice, care conțin ciclurile:
Cei trei frați, Cei doi frați, Femeia perfidă, Incestul. A treia și a patra secțiune conțin Povești
religioase și Povești glumețe.75
Pe lângă această clasificare, avem acces la multe altele, elaborate de filologi cu puncte
de vedere diferite. Materia basmului fiind una foarte numeroasă, a fost nevoie de o clasificare
a acesteia chiar de la jumătatea secolului al XIX-lea.
În acest capitol privind tipologia basmelor, va fi tratat punctul de vedere al filologului
Gheorghe Vrabie, acesta aducând o nouă idee având în vedere modurile de abordare existente
până atunci.
III.1 Basmul fantastic
În basmul fantastic, îmbinarea elementelor de construcție este foarte diversă și bogată,

deși poate părea schematică. Basmul a fost scos din compartimentul speciei lui, așezat fiind în
rândul operelor literare, cum ar fi romanul, cu care a avut mereu tendința să fie asemuit. Acest
lucru se datorează tocmai efectuării unei analize a elementelor principale ale basmului, ca
tema, subiectul și personajele.76
74
Lazăr Șăineanu, 1978, p. 161.
75
76
30
III.1.1 Teme majore în basmul fantastic
Basmul este una dintre cele mai iubite categorii ale prozei folclorice, întrucât dezvoltă
teme care își au rădăcinile în societate și viață. Astfel, basmul nu este doar o poveste cu
balauri, zâne și zmei, el este oglindirea realității, iar în substanța sa întâlnim situații ale vieții.
Și povestitorii anonimi, la fel ca autorii literaturii, prezintă aceleași idei și sentimente
prezente în temele literaturii scrise.
În basmul ca poezie a dorințelor materne, tradiția folclorică prezintă câteva scheme de
construcție a basmului, astfel încât acesta să fie înțeles ca atare: nașterea neobișnuită a
eroului; ca să-și dovedească înțelepciunea, acesta este supus unor încercări; ajutoarele care îi
ies în cale; obiecte magice; metamorfoze; lupte neobișnuite; căderea lui în luptă; victoria lui;
toate conduc la triumful binelui asupra răului.77
Acțiunea basmului devine extraordinară datorită nașterii nefirești a eroului, pentru că
doar un Făt-Frumos născut din boabă de piper, din frunză, pește, piatră sau chiar din animal
este făcut să ducă la bun sfârșit atâtea fapte ieșite din comun (lupte cu zmei și alte ființe de pe
celălalt tărâm, salvarea lumii sau fetelor de împărat și alte sarcini imposibile de dus la capăt
de un personaj normal).
Există numeroase basme care prezintă cititorilor pagini de erotism tardiv. 78 Aceste
pagini oferă cititorilor imagini în care muritorii de rând (împărați sau pustnici) fac eforturi
nemăsurate pentru a avea un copil, dar această dorință le este îndeplinită doar printr-o minune.
De exemplu, într-un basm românesc ni se arată imaginea Edenului, a paradisului pierdut, unde
se află o femeie. Această femeie își dorea un copil, iar, ca prin minune, aude un glas care îi
spune că mâncând dintr-un măr va rămâne însărcinată și așa se și întâmplă.
Într-un alt basm, Povestea lui Frunză, fata care stătea la fereastră, fiind singură și
închisă în casă să nu i se întâmple ceva rău, ia o frunză care era lipită de geam și o înghite.
Acest lucru duce la izgonirea ei de acasă, fiindcă rămăsese însărcinată. Ea naște copilul într-o
pădure și îi pune numele de Frunză.
În proza folclorică românească întâlnim și cazul copilului născut din lemn. Aici este
vorba despre doi bătrâni, o babă și un moș, care își doreau cu ardoare un copil. Din dorința
foarte mare de a avea un copil, cei doi fac un leagăn dintr-o bucată de lemn de tei, pe care
77
Ibidem, p. 56.
78
Ibidem.
31
baba începe s-o legene. Tot legănând, dintr-o dată, se aude un plânset de copil, astfel,
descoperind în locul bucății de lemn un băiețel frumos și mândru.
Un alt mod miraculos de naștere a copiilor este acela prin semințe. Cel mai des întâlnit
este bobul de piper. Având forma lui rontundă și fiind mic, acesta dă prilejul povestitorului să
nareze evenimente imposibile cu alte semințe (de porumb, de dovleac). El ne prezintă o
împărăteasă, care, ajunsă săracă, mătură casa și găsește pe jos un bob de piper pe care vrea
să-l pună pe masă, dar, fiind rotund, nu stă de niciun fel și atunci se hotărăște să-l înghită
( „Ian stăi tu, că te-oi lua în gură, că de-aici știu că nu-i mai putea sări jos”) și cum îl înghite,
rămâne însărcinată( „au purces îngreunată”).79
Tot așa de miraculos se nasc copiii în basm și din ființe ca: vacă, oaie, pește, iapă. Cea
mai frecventă este nașterea eroului din pește. Așadar, după ce împăratul și soția lui au făcut
tot ce era posibil pentru a avea un copil, împărăteasa visează într-o noapte că mâncând pește
va avea un copil. Împăratul, auzind acestea, se duce la pârâu și prinde un pește de aur din
care, mâncând și stăpâna și roaba, nasc doi fii ( „ ...amândoi aveau pe vino-ncoa, vorba lor era
cu lipiciu și amândoi erau voinici nevoie mare”).80
Cu totul ieșit din comun, copiii iau naștere și prin simpla privire. Fata, stând la geam și
văzând un tânăr fecior care se uită atent în ochii ei, rămâne însărcinată.
O altă temă majoră a basmului fantastic este dragostea. În legătură cu această temă,
cercetătorii își exprimă păreri diferite. Pentru unii, basmele ar fi „o poezie despre femei”, iar
pentru alții, dragostea nu ar avea niciun rol în basme. Totuși, dragostea constituie sarea și
piperul oricărui basm.81
Dragostea poate fi văzută, însă, ca un pretext pentru eroul care trebuie să își
demonstreze vitejia. În cele mai multe cazuri, dragostea este cea care îl face pe personajul
principal să parcurgă atâtea drumuri, să depășească toate obstacolele și să treacă toate probele,
astfel încât să-și poată demonstra condiția superioară, de erou.
Lumea basmului este stăpânită de o idee des întâlnită: găsirea unui soț sau a unei soții,
aducerea pe lume a unui copil și întemeierea unei familii. De asemenea, basmul
impresionează cititorul și prin drame: a fetei izgonite de acasă, a soției nevoite să-și
părăsească locuința și să nască în pustietate, a soțului care rămâne singur.
O temă veche este logodnicul sau logodnica-animal. Trăsături ale acestei teme pot fi
văzute și în basmul antic despre Amor și Psyche (Apuleius). Logodnica poate fi turturică,
bufniță sau broască, iar logodnicul porc.
79
80
Petre Ispirescu, II, 241, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p.58.
81
Gheorghe Vrabie, 1986, p.61.
32
Așadar, într-un basm îl întâlnim pe fiul de împărat care privește drept în ochii broaștei
și simte fiorii dragostei, vrea să plece de lângă ea, dar ceva îl ține în loc și nici picioarele nu și
le poate mișca. Altă variantă a temei, care are drept eroină o turturică, ne prezintă fiul de
împărat care încearcă s-o vâneze, dar inima nu-l lasă. Tot așa întâlnim logodnica bufniță, care
se agață cu ghiarele de spinarea fiului de împărat și nu-i mai dă pace. În drumul lui către casă,
descoperă că alte bufnițe se țin după el, despre care autorul ne spune că făceau parte din alaiul
de nuntă. Într-un alt basm, se întâmplă același lucru, dar cu un alai de porci, în acest caz
logodnicul-animal este chiar fiul de împărat, iar eroina, fiică de împărat.82
Tema dragostei dintre fiul de împărat și găinăreasă este cea care înfățișează iubirea
dintre o ființă săracă, umilă și o alta ideală, de rang înalt sau clasă superioară. În literatura
populară românească il avem pe Făt-Frumos cu părul de aur, care este un alter ego masculin
al Cenușăresei. Acesta este slugă la grădinăria împărăției și ajunge să se căsătorească cu fata
de împărat.
Dragostea dintre frați este o altă temă des întâlnită în basmul fantastic; este întâlnită
în basme românești cu titluri ca: Afin-Dafin, Măr-Păr, Busuioc și Siminoc. Acestea sugerează
un destin comun.83
Într-un basm întâlnim povestea a doi copii născuți în același timp (cele două mame,
una împărăteasă, alta bucătăreasă, mănâncă amândouă din aceeași coajă de măr). Odată
născuți, cei doi copii devin frați de cruce și seamănă foarte bine din punct de vedere fizic,
încât părinții le pun semne ca să-i deosebească. Din acest motiv, fiul de împărat pleacă în
lume și după lupte crunte și încercări la care este supus, moare. Celălalt, plecând în căutarea
lui, obligă vrăjitoarele să-l învie. Tot în asemenea basme, fratele din urmă dorește să o
însănătoșească pe soția celuilalt, care zăcea la pat. Intrând în camera ei, este bănuit de incest și
înșelăciune și este transformat în stană de piatră. Ca să-l readucă la viață, celălalt frate își taie
copilul și cu sângele lui învie pe fratele său pietrificat.84
Visul constituie o altă latură fundamentală a prozei fantastice, pentru că basmul este,
pe lângă poezie a dragostei, și poezie a visului. Toți eroii basmului sunt într-o puternică
legătură cu visul și cu dragostea. Din acest motiv, Bogdan Petriceicu Hasdeu a socotit basmul
ca avându-și originea în somn și starea de vis.85
În basmul Țugulea- fiul uncheașului și al mătușii, eroului căruia îi fusese hărăzit să fie
olog, are într-o noapte un vis în care o zână îi prezice că va deveni împărat și va putea să
82
83
Ibidem, p.70.
84
Ibidem.
85
33
meargă din nou. Astfel, ne putem imagina ce bucurie a simțit eroul și cu ce patos și voință și-a
parcurs propriul drum spre destinul fericit pe care avea să-l întâlnească.86
Visul are, totodată, și rolul de a dezlega un mister, o situație din care, prin alte
mijloace, eroii nu pot ieși. Astfel, în Omul de piatră ( sau Afin și Dafin), prezentat mai înainte,
soluția pentru învierea fratelui împietrit apare într-un vis. Dafin Împărat visează o femeie cu
veșminte albe care îi spune că trebuie să-și taie copilul și să ungă cu sângele lui pe fratele cel
împietrit, ca acesta să învie.
III.1.2 Basmul ca poezie eroică
Încercările pe care eroul le are de depășit și vitejia cu care face acest lucru dau
basmului caracterul de proză eroică. Faptele nemaipomenite pe care le săvârșesc eroii
basmelor, cum ar fi Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana, nu sunt prezentate de povestitor doar
pentru a impresiona cititorul. Aceste fapte îl caracterizează pe omul superior, care posedă
calități morale dintre cele mai înălțătoare: curaj, onoare, milă, dragoste pentru semeni.
Eroul reușește să treacă peste toate încercările la care este supus, săvârșind fapte
extraordinare, tocmai pentru că are un destin cunoscut dinainte, dată fiind originea lui
deosebită.
Întâlnim deseori în basmul fantastic situația în care feciorul trebuie să aducă părinților
sau fetei anumite lucruri: merele de aur dintr-o anume grădină, purcelul de lapte al scroafei
din pământ, apa vie din vârful munților. Aceste episoade în care eroul reușește să treacă
probele sunt construite pentru a demonstra curajul său și răutatea din partea mamei care nu-și
mai vrea fiul aproape, numai pentru a trăi în liniște cu zmeul.87
O altă situație întâlnită în basm este aceea a intrării în locuri interzise. Eroilor nu le
este permis să intre în anumite încăperi sau să pătrundă în anumite locuri tocmai pentru ca ei
să facă exact invers. Pătrunzând în acele locuri, povestea ia o altă întorsătură, se complică și
astfel crește interesul cititorului pentru continuarea lecturii.
Împăratul care pleacă la război nu uită să spună fiilor:
„Vedeți, dragii tatii, cheile acestea sunt de la palatele noastre care sunt atât de multe câte
zile-s într-un an și încă mai mult cu trei; iată, vă dau cheile, nu cumva să le pierd în acea
86
87
34
cale lungă[...] În toate puteți intra, numai în chiliuța de către miază-zi, unde slujește cheia
asta ruginită, să nu intrați, că de veți intra, bine nu va fi.”88
Faptul că fiii nu vor ține cont de sfatul tatălui lor este lesne de înțeles, mai ales că la
întoarcerea din război chiar împăratul spune:
„Știut-am că nu veți putea răbda; așa vă trebuie, de ce nu m-ați ascultat? De altminteri și eu

sunt de vină; de nu vă opream, poate că voi nici nu vă gândeați a umba acolo.”89
În cele din urmă, totul se termină cu bine, ca în orice basm, iar încercările sunt cele ce
conferă eroului, care până atunci fusese un om necăjit de soartă, exact ceea ce este nevoie ca
să se distingă de toate personajele cu care ia contact: eroismul.
III.1.3 Universal și național în basm
Prin prisma temelor și ideilor, basmele sunt universale. Ele sunt, de asemenea,
universale și prin tehnica povestirii și anumita factură a metaforei și simbolului. Dar prin
modul de viață al oamenilor din anumite zone, prin moduri diferite de concepție despre viață
și prin talentul povestitorului, basmele devin naționale.90
Caracterul itinerant este specific basmului fantastic. Lazăr Șăineanu este cel care a
identificat în basmele românești paralele mitologice cu anticele legende clasice. Din toate
asemănările dintre basme și povești antice rezultă că substratul fabulos al acestora devine
universal și tocmai acest lucru dă basmului originalitate și distincție.
Este greu ca proza populară să fie scrisă în forme identice, pentru că basmul complex,
multiepisodic nu are formă fixă. De aceea, proza populară este mereu reînnoită. Citatul „ Un
basm se povestește în nouă chipuri” subliniază faptul că de fiecare dată când este spus,
basmul se modifică chiar și de la cel mai scurt moment la altul.
Proza folclorică și folclorul în general se adaptează realității sociale și psihice a unui
popor. Cel care face aceste adaptări este chiar povestitorul, care face nararea episodică în
funcție de modul de a gândi și capacitatea lui de a alege materialele tradiționale. Însă, basmul
cu zmei și zâne capătă caracter național și se etnicizează prin „genul de viață”. De exemplu,
în colecțiile de basme române întâlnim multe motive a căror acțiune se petrece la stână, cu
88
89
Ibidem, p. 65.
90
M. Pop, 1965, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p.89.
35
eroi ciobani, în loc să se petreacă în curtea palatului, cu eroi care sunt prinți. Acest exemplu
este întâlnit în basmul Cele doisprezece fete de împărat și palatul fermecat.91
Multe variante ale basmelor redau o ambianță oierească, povestindu-se despre stână,
cu bucuriile și greutățile de acolo și despre moravurile și felul de a fi al unor păstori.
Rădăcinile prozei noastre fabuloase sunt, de data aceasta, moravurile și viața
păstorească care este înălțată în sfere eroice de către povestitorii anonimi.
Agricultura este alt gen de viață care se face simțit în proza folclorului românesc.
Astfel, avem basme ca Oaia, iapa și purceaua, Moraru spân sau Fata isteață, în care este
prezentată viața satului și ambianța agrară.92
Dintre motive le amintim pe Prichinduță și Cornul fermecat. De asemenea, arborele
ceresc (Poveste cu o babă) este un alt motiv, în cazul căruia povestitorii români își aduc
cititorii în zona concretă a vieții agrare. Se povestește, de exemplu, că fiind în posesia unui
obiect miraculos, eroul dorește să obțină cu ajutorul obiectului exact ceea ce-i lipsește:
„un car cu boi, să nu mai aduc lemne cu croșna din pădure. Și iată, mirare mare, răsăriră ca
din pământ un car cu boi lungi în coarne ca de-un stânjen; apoi vaci mari și pulpoase și viței
ca două inele.”93
Întâlnim, totodată, vaca ori boul năzdrăvan, care sunt eroii unor motive distincte și
sunt dotați cu anumite calități umane.
Un ultim gen de viață propriu prozei folclorice pe care îl amintim este cel al micilor
meseriași: lucrători în lemn, tăietori de lemne în păduri, tâmplari. Chiar dacă viața acestora nu
apare des în lumea basmului, când apare introduce elemente noi, care dau prozei specific
local, național.
Antropomorfismul, o concepție veche care se întâlnește la toate popoarele, capătă și ea
culoare locală. De exemplu, în viața unor săteni români există convingerea că în momentul în
care un pom nu mai rodește, omul este nevoit să ia o secure și să-l amenințe cu tăierea dacă nu
rodește.
Întâlnim asemenea exemple și privitor la ființe, cum ar fi balaurul fabulos, șarpele sau
calul năzdrăvan. Putem aminti că șarpele de casă a fost considerat un animal protector pentru
mult timp. În cazul în care era omorât, se credea că va merge rău gospodăriei și chiar un
membru al familiei va muri. De aici și ideea că șarpele ar trebui să fie sculptat pe porțile
91
92
93
George Cătană, I, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p.91.
36
gospodăriilor sau ușile bordeielor. Tot așa, întâlnim credința că anumitor animale nu trebuie
să li se mănânce carnea, la noi fiind vorba de cea de cal.
Elementul ficțional din basmele fantastice nu-și găsește începutul în ritualurile magice,
ci în realitatea vieții omului într-o anumită etapă a evoluției sale. Întocmai este și ideea lui
Gorki: „mitologia este, la baza ei, reală” 94, iar tot așa este și basmul creat conform vieții
omului și gândirii lui.
Este greu de crezut că un anumit basm pe care îl auzim astăzi ar mai putea să păstreze
elementele lui primordiale. Fiind izvorât din viața mai multor perioade istorice, basmul a fost
reînnoit și transformat mereu.
Există ceva care face proza folclorică fabuloasă una dintre cele mai căutate: stările
sufletești complexe. Multe episoade grave, chiar tragice, sunt înveselite cu episoade pline de
umor și ironie.
III.2 Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o narațiune cu un caracter general, în care eroul este urmărit din
copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Referindu-ne la basmul nuvelistic, putem să
folosim și noțiunea de poveste, noțiune sub care se subînțelege chiar basmul . Cuvântul
poveste a fost folosit ca titlu pentru numeroase colecții de basme publicate în secolul al
XX-lea.95
Deși basmele nuvelistice prezintă unele elemente specifice basmului fantastic (cu zmei
și zâne), cum ar fi metamorfoza unor obiecte miraculoase sau apariția ființelor ajutătoare,
aceste basme se diferențiază prin eroii care nu mai sunt feciori sau fete de împărat și nu mai
sunt născuți în moduri ciudate (din piatră sau altele). Eroii basmului nuvelistic sunt țărani
săraci, dar muncitori, meseriași (cel mai des cizmari).96
Chiar temele celor mai multe basme nuvelistice dezvoltă tablouri de viață la baza
cărora este ideea bogat-sărac. Pe de o parte, întâlnim omul oropsit, umilit, care este supus și
face parte din clasa exploatată, iar pe de altă parte, omul bogat, dar îngâmfat și prost, având
un caracter total opus celui dintâi. Cei din prima categorie luptă cu viața pentru a reuși să aibă
un trai mai bun.
Cu toate că majoritatea evenimentelor sunt miraculoase, în basmul nuvelistic mediul
prezintă trăsături reale, social-istorice, nicicum fabuloase. De asemenea, și temele acestei
94
Maxim Gorky apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p. 91.
95
96
37
proze folclorice au un caracter istoric-social, specific secolului al XIX-lea. Tehnica narării
este și ea deosebită de cea a basmului fantastic, pentru că lipsesc formulele inițiale, rămânând
doar structura „ A fost odată” :
„A fost odată, oameni buni și de omenie, a fost un om și o muiere săraci, săraci, că n-aveau
alta după suflet decât căsuța în care locuiau și mâinile harnice cu care munceau, ca să-și
țină viața în oase. Pe bărbat îl chema Pantilie și pe muiere o chema Măria.”97
Observăm, deci, cum povestitorul introduce elemente din viața reală încă de la început
și ne prezintă viața unor oameni săraci, obișnuiți, dar muncitori.
Mai departe, eroului i se întâmplă ceva anormal și intră în posesia unui obiect
miraculos (o pană de vultur, o pălărie), astfel având posibilitatea de a-și satisface anumite
nevoi care erau importante pentru țărănime (un car cu boi). Și ca prin minune răsărea din
pământ un car cu boi , iar omul se mira de puterea penei. Omul mai obține ceva cu ajutorul
penei, și anume o pungă cu galbeni cu care reușește să-și construiască o casă foarte mare și o
grădină tot atât de mare, cu grajduri pentru vite.
Pentru construirea acestei povești, naratorul se folosește de foarte multe mijloace
specifice basmului fantastic, mai ales obiecte care au misiunea de a ne duce într-o zonă
fabuloasă. Dar toate acestea sunt doar artificii necesare în exprimarea ideii reale.
În general, nu mai întâlnim narațiuni „în lanț”, „în zig-zag” sau „în cercuri
concentrice”.98
Expunerea este creată ca în oricare nuvelă și are o puternică tentă fabuloasă. Întâlnim
satul din trecut, cu oameni care au necazuri, dar și dorințe: car cu boi, bani, haine și case ca
ale oamenilor înstăriți. Pantilie este tipul omului gospodar, așezat la casa lui, iar „muierea” lui
este „ făloasă”.
Într-un alt basm nuvelistic, Povestea unui vrăjitor, mediul social rămâne același , dar
zona se schimbă, fiind vorba de lumea micilor meseriași. În acest basm se povestește despre
un papucar sărac, care nu avea decât sculele și cei opt copii ai săi. Nici măcar casă nu avea, ci
locuia într-o șatră, acoperită cu o rogojină. De data aceasta, secretul îndeplinirii dorințelor
omului nu mai este un obiect, ci faptul că el știe să facă pe vrăjitorul.
Basmul Liman Voinicul este o poveste despre oieri, care începe în mod realist, ca
majoritatea basmelor nuvelistice:
97
Ibidem.
98
Ibidem, p.96.
38
„ A fost odată, dragii moșului, trei frați și toți trei se făcură păcurari și umblau cu turmele lor prin
munți[...] Și cum ei fiind tot la oi, rareori veneau în sat, o dată în an sau nici atunci, că nevestele lor le
aduceau la stână toate cele trebuincioase. Mergeau din când în când și pe la oraș, care era departe,
spre a-și cumpăra ori clopote pentru oi, ori încălțăminte pentru ei sau alte lucruri de care aveau
lipsă.”99
Și în zona agrarului regăsim astfel de basme nuvelistice, din care putem aminti
Basmul cu minciunile și Pe un fir de bob. Aceste gen de povești erau spuse la moară, în
nopțile în care oamenii așteptau să le vină rândul și se întreceau în minciuni.
Basmul Pe un vrej de fasole, care este universal, prezintă tema arborelui cosmogonic.
El crește în proporții fabuloase, iar vrejul ieșit din bob ajunge până la cer. Moșneagul,
îndemnat de babă, se cațără pe vrej și ajunge la Dumnezeu, de la care cere:
„o casă mai bunișoară decât bordeiul nostru și ceva de-ale gospodăriei, că prea ducem lipsă
de toate”.
Nu durează mult și chiar își vede dorințele îndeplinite, dar numai pentru o clipă, pentru
că baba, fiind lacomă, cerea din ce în ce mai mult, până la urmă, pierzând totul. În acest caz,
fabulosul nu este decât suport epic, modalitate tipică de exprimare, care pune în basm viața
plină de lipsuri a omului.
Un tip de basm care aparține prozei nuvelistice este basmul-parabolă didactică. Aici
întâlnim motivul Fata cea isteață, care este o poveste ghicitoare, cu întrebări și răspunsuri,
prin care povestitorul urmărește să dezvolte iscusința cititorului și să dea anumite învățături
morale.
Doi țărani care sunt în proces, fiind aduși în fața judecătorului, sunt puși să răspundă la
trei întrebări. Săracul câștigă, pentru că răspunde corect, fiind ajutat de fiica sa. Fata este
adusă în fața judecătorului și i se recunoaște înțelepciunea după ce răspunde și ea la câteva
întrebări. De asemenea, ea duce la bun sfârșit anumite sarcini și se căsătorește cu omul cel
puternic, cu condiția să nu judece singură. Pentru că trece peste această hotărâre, este obligată
să se despartă de soțul ei, dar ia cu ea ce are mai scump: chiar pe soțul ei.100
Există și versiunea românească, în care episoadele fie sunt contopite, fie se prezintă în
același fel. În primul episod, stăpânul vrând să facă dreptate între cei doi țărani, îi pune să
răspundă la întrebările: Ce este mai gras/ mai bun/ mai iute pe lume? Țăranul cel bogat
99
George Cătană, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p. 97.
100
Petre Ispirescu, 2008 apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească, p. 99.
39
răspunde cu: porcul meu/judecata boierului/armăsarul meu; iar țăranul sărac: pământul/
Dumnezeu/gândul.101
Astfel de întrebări și răspunsuri se schimbă la nesfârșit, povestitorul având intenția de
a crea situații enigmatice, din care să reiasă naivitatea și egoismul bogatului și, pe de altă
parte, istețimea fetei omului sărac. Totodată, în această povestire se oglindește modul de
gândire al celor două categorii sociale.
În cel de-al doilea episod fata are de îndeplinit câteva sarcini: să vină nici îmbrăcată,
nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos. În variantele tuturor popoarelor contemporane,
incluzând și varianta română, fata își ia pe ea o plasă de prins pește și încalecă pe un țap;
astfel,ea nu era nici călare, dar nici pe jos, pentru că își lăsa în jos un picior cu care atingea
pământul.
Într-un studiu al său, Reinhold Köhler dă, în această privință, o serie de amănunte, din
care reiese ușurința cu care poporul își creează cele mai fabuloase formule. 102 În general, se
reia același laitmotiv, dar se adaugă noi atribute în funcție de modul de viață și moravurile
poporului.
Așadar, în următorul episod stăpânii îi pun fetei întrebări absurde sau o pun să facă
lucruri, tot absurde, la care ea reacționează în același fel. De exemplu, i se dă un fuior din care
să țeasă o sută de coți de pânză, iar fata deșteaptă le dă o bucată de lemn, cerându-le să-i facă
un război de țesut, cu stative, vatale, tălpici, ițe și vergele. În altă variantă, i se cere fetei să
vândă oile, dar să se întoarcă acasă și cu oile și cu banii. Fata tunde, atunci, oile, vinde lâna și
aduce acasă și oile și banii.
Povestea se sfârșește cu un episod întâlnit, de asemenea, în mai multe versiuni. Fata
iese învingătoare și se căsătorește cu cel învins, dar cu condiția să nu judece singură niciodată.
Ea nu-și poate ține promisiunea, pentru că la ea vin doi țărani care-i cer ajutorul. Cei doi au
plecat la târg, unul punând căruța și celălalt iapa. Iapa fată mânzul chiar sub căruța celuilalt și
astfel ajung să se certe, neștiind căruia dintre ei i se cuvine mânzul. Ajunși la fată, aceasta
pune pe fiecare să-și ia ce avea de la început și le spune că mânzul va merge singur unde îi e
locul (la căruță sau la iapă).
Concluzionăm prin a spune că pe cât de universale sunt aceste basme, având în vedere
tema și modul de narare, pe atât de naționale devin în funcție de spațiu și popor, povestitorul
adaptându-se modului de viață.
101
Ibidem.
102
Johannes Bolte, 1898, apud Gheorghe Vrabie, Proza populară românească , p.100.
40
III.3 Basmul despre animale
Majoritatea basmelor animaliere au caracter umoristic, moralizator sau didactic.

Povestitorul anonim atrage atenția prin ingeniozitatea lui.
Schullerus stabilește cincizeci și opt de tipuri de astfel de basme, după modelul Antti-
Aarne. Acestea sunt grupate în: animale sălbatice și domestice, omul și animalele sălbatice,
păsări, pești. După studii mai recente, aceste basme depășesc două sute de tipuri, majoritatea
fiind specifice românești.103
Povestea lui Furg-Murga este un basm animalier care are profil de narațiune
fabuloasă, animalele devenind personajele principale, eroii. Această poveste conține motivul
șarpelui fantastic, care îl conduce pe salvatorul lui, fiul babei, în „împărăția șerpilor”.
Chiar și povestea Capra cu trei iezi, este, la origine, folclorică, venind din folclorul
catalan. Varianta lui Ion Creangă urmează îndeaproape varianta folclorică originală:
„Deschide, maică, ușile

Că vine maica cu țâțile pline de lapte,
date după spate,
cu frunza în buză
și cu iarba în barbă.”104
Sau: „ Stăncuțo, Mierluță,

deschideți ușa, că vine maica înțucălată,
îmbucălată,
cu două foi de lapți, dați pe spați.”105
Elementele episodice sunt comune mai multor versuri. De exemplu, și în varianta

catalană, dar și în cea culeasă de I. C. Fundescu, vulpea este luată de lup să strige la ușa
iezilor, pentru că imită mai bine vocea caprei.
În alte variante, ca cea rusească sau ca cea a lui Creangă, lupul (sau ursul) se duce la
fierar să-i fie limba ascuțită. Alteori, lupul fiind bănuit că n-ar fi mama iezilor, este pus să-și
arate laba, iar acesta se duce la morar s-o dea prin făină sau prin var.
103
104
Ion Creangă, 2009, p. 32.
105
Ibidem.
41
De cele mai multe ori, cursul povestirii nu este schimbat, variațiile episodice și
versurile fiind modificate infim, poate doar accidental. Așadar, toate poveștile care conțin
acest motiv arată că lupul pătrunde în casă în lipsa caprei și mănâncă iezii, iar apoi este aspru
pedepsit.
Basmele despre animale ies în evidență prin caracterul lor de povești moralizatoare.
Ele au, în mod clar, scopuri didactice, imaginea animalului fiind alegorică și vizând direct
omul rău, lacom sau viclean. Cruzimea lupului, viclenia vulpii sau prostia ursului sunt chiar
vicii proprii omului.
O altă categorie care face parte din basmele animaliere este povestea umoristico-
didactică. Aici avem ca exemplu povestea unei ființe minuscule care vrea să se însoare doar
cu fata soarelui și cu nimeni altcineva, pentru că Soarele este cel mai puternic din lume. Cu
toate acestea, i se spune că mai puternici ar fi norul, vântul sau stânca. Din aceeași sferă este
și povestea Cercelul și Păducelul sau Povestea oului, care este o extraordinară recreare a
motivului din basmul german Muzicanții din Brema.106
Câteva dintre aceste basme au un mod de expunere tipic. În Șoarecele la însurătoare
sau Povestea oului întâlnim o expunere aditivă a poveștii, episoadele adăugându-se unul peste
celălalt, uimindu-l pe cititor sau pe ascultător. De exemplu: un ou pleacă la drum, întâlnește
un rac, apoi un șoricel, o pisică, un țap. Toate acestea par ciudate și fără sens, dar mai apoi
totul este dezlegat și cititorul vede logica poveștii.107
Altă poveste, Cercelul și păducelul expune povestea la modul cumulativ ascendent, în
care un incident îl implică pe următorul. Totul începe când o babă trimite cocoșul să-i aducă
surcelele. Acesta se murdărește în noroi și-i cere babei să îi șteargă picioarele, dar ea nu vrea
și se duce la moș să bată baba. Nici moșul nu vrea și cocoșul se duce la mugure ca să bată
moșul, să bată baba, ca baba să îi șteargă picioarele. Nici mugurele nu vrea, iar cocoșul se
duce la capră ca să mănânce mugurele, ca mugurele să bată pe moș, iar moșul pe babă, ca
baba să-i șteargă picioarele. Povestea continuă în acest mod, iar fiecare element adăugat le
implică pe toate celelalte. Așadar, nici capra nu acceptă și totul continuă: se duce la lup ca să
o mănânce și aceasta să mănânce mugurele. Ființa cea mai neînsemnată, șoarecele, este de
acord să roadă cureaua puștii și în acest fel, toate elementele poveștii sunt narate
descendent.108
Putem concluziona prin a spune că până și non-sensul are, în basm, sens. Totuși,
observăm că, în mare parte, proza folclorică are laturi absurde.
106
107
108
Ibidem.
42
Capitolul IV
Limba basmelor
Limba basmelor românești are un rol decisiv în fondul povestirii. Pe parcursul poveștii
se poate surprinde simplitatea, dar și energia, tonul gradat în expunerea faptelor și bogăția
metaforelor.
Povestitorii basmelor își expun evenimentele, făcând din asta o adevărată artă. Astfel,
se redau stări sufletești și se prezintă calități sau defecte ale personajelor într-o manieră
extraordinară. Lenevia este prezentată ca „povara de somn”, cei răi „posomorâți ca vremea
cea rea”, zgârcitul ca cel care „își lega paraua cu zece noduri și tremura după ban”, iar dacă
cineva avea o viață bună „norocul îi curgea gârlă”.109
Expresiile folosite în popor sunt variate, iar pentru exprimarea aceleiași noțiuni pot
exista foarte multe variante. De exemplu, pentru vreme întâlnim:
„când crapă de ziuă”, „când cântă cocoșii”, „când se îngână ziua cu noaptea”, „când se
luminează de ziuă”, ”când cântă ciocârlia”, „când se revarsă zorile”, „când luceafărul de
dimineață era de-o suliță”, „când soarele dete în amurgit”, „când a sosit alba în sat”, „când
109
43
soarele era de-o suliță”, „a se scula cu noaptea în cap, în puterea nopții, în cumpăna
nopții”.
Basmul lui Sadoveanu, Porcul cel fermecat, poate fi luat ca model pentru stilul epic.
Putem vedea ca exemplu fragmentul în care este descris drumul către palatul Soarelui:
„Merse, merse, prin niște câmpii de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași
înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scapă de astă câmpie apoi trecu prin niște munți
înalți , colțuroși și scârboși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe
câte un piept de munte șes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de-un picior; și după ce se
odihnea câte nițel, iar o lua la drum și tot înainte mergea.”110
În acest fragment, peisajul apare ocazional și în mod măsurat, iar acțiunea se

desfășoară foarte rapid și distanțele foarte mari pot fi parcurse cu ușurință și în foarte scurt
timp.
Dacă obiecte miraculoase sunt aruncate, în natură are loc o schimbare uluitoare și
călărețul, fiind foarte grăbit, nu-și poate da seama de farmecul peisajului, el fiind îngrijorat
doar de faptul că e urmărit.
Basmele populare sunt diferite față de cele din proza cultă, iar această diferență este
dată de oralitate. Mai exact, în basmul popular, care este expresiv, întâlnim imagini
metaforice, cadență cu structuri sonore, paranteze, comparații onomatopeice și dialoguri.111
Alte caracteristici ale oralității populare sunt optimismul care apare de multe ori în
basme, prezența proverbelor și zicătorilor care se îndreaptă uneori spre satiră, umorul
moralizator și chiar descrierea naturii sau a personajelor prin imagini foarte simple.
Pentru a fi arătată distanța, în basmul popular se folosește repetiția: „Și merge...și
merge.., du-te, du-te, până mai să apropie de locul bătăliei”.
Oralitatea poate fi surprinsă și în simple rânduri în care se descrie războiul:
„Dimineața, cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galbin, iar de la cortul
Împăratului Verde începură a ieși pe rând, pe rând, una după alta, catane de oțel și de fier și
de aramă, dar nu altmintrelea ̶ de era greu pământului de ele, erau câtă frunză și iarbă, tot
voinici de-ai Craiului Smeilor. Ce să zic! Dar nu ținu lupta până la prânzișor și cătanele
110
111
Barbu Theodorescu, Octav Păun, 1967, p. 235
44
galbine ale Împăratului Galbin erau bătute, știi cum bate pe țiganii de la oale, așa le bătură
catanele cele de fier, de oțel și de aramă”.112
Aceste imagini caracteristice stilului direct, împreună cu dialogul scurt intercalat și

limbajul afectiv dau o valoare aparte poveștilor populare.
Putem observa mărci ale stilului oral și în basmul Ileana Sânziana, al lui Petre
Ispirescu, în care portretele sunt construite cu fraze simple, dar concise, fără artificii în
exprimare, folosindu-se repetiții, diminutive, comparații naturale, expresii populare și scurte
dialoguri:
„Ea zicea fiului său că nu se poate să fie bărbat fiindcă vorba curgea din gură ca mierea,
boiul îi era așa de gingaș, încât îți venea să o bei într-o bărdăcuță de apă, perișorul subțire și
stufos îi cădea pe umeri în unde, fața-i are pe vino-ncoa, ochii ăia mari, frumoși și vioi de te
bagă în boale, mânușița aia micuță și piciorușul ca de zână și, în sfârșit, totul nu putea să fie
decât de fată, măcar că se ascundea sub țoalele cele voinicești”.113
În basmele lui Densusianu putem observa fraze scurte, sacadate, o apropiere de

concret, o înclinare spre satirizare, utilizarea formulărilor cu „cică” și „dacă” și tonul unitar,
calculat al dialogului.
IV.1 Formulele basmului
Studiile despre basm s-au axat nu numai pe problemele privind specia, ci și pe

probleme generale, care decurg din modul de comunicare și creație orală. Așadar, oralitatea a
fost situată, ca mod de comunicare și creație, în opoziție cu modul scriptural. Dacă în
literatura scrisă lipsește elementul comun sau formula, respectându-se regula originalității, în
creația poetică orală se cultivă chiar aspectul comun.114
Prelucrarea este prezentă în majoritatea colecţiile de basme, de la primele culegeri
apărute, până aproape de perioada modernă (ultimii 50-60 de ani). Modificările în compoziția
basmelor se caracterizează, în general, prin reducerea dialogului, descrieri abundente, prin
grija pentru frazare şi cursivitate, prin analize ale motivaţiei psihologice, sfătuire, expresie
112
113
114
N. Roșianu, 1973, apud Octav Păun; Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, p.28.
45
netedă sau pitorească, estomparea violenţei de acţiune sau de limbaj și înlocuirea sau chiar
îndepartarea regionalismelor.
Basmele populare care sunt înregistrate mai apoi de scriitori cunoscuți se
caracterizează prin: discontinuităţi, dialog abundent, elipse, lexic şi fonetism local, anacolute,
ticuri şi stereotipii în expresie, îndrăzneli de limbaj, o anume familiaritate cu auditoriul și
inovaţii apărute în reluarea aceloraşi poveşti după scurgerea unor perioade de timp.
Aceste caracteristici delimitează stilul basmelor orale de cel al basmelor prelucrate,
primele venind cu o puternică notă de autenticitate, iar celelalte rămânând cu o anumită
înclinare spre buchea de carte, dar pline şi ele de viaţă și trăire.
Nicolae Roșianu, un cercetător de seamă al basmului popular a studiat sistemul de
formule cu ajutorul cărora se construiește basmul propriu-zis. Acesta afirmă că stilul
formulelor și frecvența lor par să ilustreze o stereotipie a basmului.
Din punctul său de vedere, formulele pot fi împărțite în trei mari clase: formule
inițiale, formule mediane și formule finale. Continuând, acesta împarte formulele mediane în:
formule externe (de stimulare și verificare a atenției) și formule interne (unde se precizează
durata luptei, viteza de deplasare, creșterea eroului, durata călătoriei).
În studiul său, Caracterul formalizat al creațiilor orale, publicat în Revista Secolul
XX, Mihai Pop observă că formulele inițiale și cele finale sunt construcții binare, presupunând
asocierea a doi termeni contradictorii.115
IV.1.1 Formulele inițiale
Cea mai des întâlnită (pe o arie etnografică enormă) formulă este cea de început şi se
deschide în acest mod: “a fost odată...”. Această succintă formulă poate face singură trecerea
la povestirea în sine a basmului.
Privind situaţia basmelor aflate în colecţii particulare, se observă că foarte mulţi
scriitori de basme au folosit formula aceasta universală şi , de asemenea, atemporală. “A fost
odată” este modalitatea proprie cea mai sigură a oricărui început de basm sau poveste.
Primul basm publicat de Nicolae Filimon în anul 1862, Roman Năzdrăvan, se deschide
astfel:
115
Mihai Pop, 1967, apud Octav Păun; Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, p.28.
46
„ A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nici că s-ar povesti. Când se potcovea purecele cu
nouă sute nouă zeci și nouă de oca de fier și tot da cu spatele în cer. Linguriță scurtă, în gura
cui n-ascultă”.116
Așadar, în structura formulelor inițiale regăsim în primul element două adverbe de

timp („a fost odată ca niciodată”) care se explică în cel de-al doilea element: „pe vremea când
se potcovea puricele cu 99 de oca de fier și sărea până la cer”, „pe vremea când puricele zbura
în slava cerului”, „...se încălțau purecii cu găoci de nucă”, „noaptea se făcea de dimineață”,
„trăiau peștii pe uscat”, „făcea plopul mere și răchita micșunele”. Aceste formule marchează
fabulosul timpului evocat.
Al doilea element al formulei îl lasă pe povestitor să își manifeste ingeniozitatea, însă
trebuie să respecte o regulă: ceea ce rezultă trebuie să ducă cititorul într-o lume a irealului, a
fabulosului. Povestitorul are sarcina de a atrage atenția cititorului sau ascultătorului că lumea
despre care se povestește nu este o lume reală.
Primul termen al formulei „ a fost odată ca niciodată” aparține planului real, dar cel
de-al doilea „pe vremea când se încălțau puricii cu găoci de nucă”, chiar dacă poate fi corect
gramatical, este aberant din punct de vedere logic, deci ireal.
Acestei opoziții real/ireal care se prezintă în formula inițială îi corespunde opoziția
inversată simetric ireal/real, în formula finală. De exemplu, „și m-am suit pe o roată” este o
situație aberantă, iar „și v-am spus povestea toată” este o constatare logică care readuce
cititorul în lumea reală.117
IV. 1.2 Formulele mediane
Cele care fac legătura între formulele inițiale și cele finale sunt formulele mediane.
Structura unui basm nu ar fi completă fără existența formulelor mediane, clişeelor verbale sau
stereotipiilor care întregesc orice basm.
Formulele mediane anunţă, de obicei, momentul la care s-a ajuns cu povestea, dacă
aceasta mai are mult din desfăşurare sau dacă, din contră, se apropie de final.
Trebuie să luăm în considerare părerea lui Ovidiu Bîrlea despre aceste formule:
“Ele sunt rodul unei şlefuiri îndelungate şi constituie mijloace expresive de caracterizare
puse de-a gata la dispoziţia povestitorilor care, în felul acesta, dat fiind specificul
116
Nicolae Filimon, 1862 apud Octav Păun; Silviu Angelescu, Basme, cântece bătrânești și doine, p.29.
117
47
reproducţiei orale şi capriciile memoriei, poate exprima mai uşor şi totodată mai poetic
schema tradiţională a povestirii”118.
De asemenea, după unii cercetători de folclor, printre care chiar Ovidiu Bârlea,
formulele mediane sunt total diferite de clişeele verbale sau stereotipiile de limbaj ce apar în
majoritatea basmelor. Conform acestor păreri, formulele mediane sunt, de fapt expresii
asemănătoare într-o anumită măsură, care de obicei nu au legătură cu acţiunea sau cu
desfăşurarea basmului. Ele sunt folosite cu scopul de a încerca atenţia ascultătorilor sau cu
acela de a trece acţiunea dintr-un plan în altul, sau de la un timp (prezentul) la altul
(trecutul).
În prefața antologiei sale, Ovidiu Bârlea face o precizare foarte clară:
“Începând cu Lazăr Şăineanu unii au considerat formule mediane şi acele formulări

pregnante, aproape întotdeauna în versuri care sunt presărate de-a lungul naraţiunii.
Acestea nu pot fi socotite formule mediane, deoarece nu au funcţie exterioară acţiunii, nu
sunt îndeplinite de anumite tipuri sau episoade, cum era cea care solicită sau verifică atenţia
ascultătorului. Aceste expresii caracterizează o însuşire a personajelor sau o anumită situaţie
şi ele se repetă întocmai ori de câte ori apare acel personaj în scenă sau se repetă
împrejurare”119.
Viorica Nișcov ne prezintă și ea păreri despre formulele mediane:
„Aceste formule mediane, foarte diverse, unele frecvente și aproape obligatorii, altele mai
rare, cu dimensiuni oscilând între o sintagmă de câteva cuvinte și fastuoase enunțuri
dialogice de amplă respirație, sunt construcții de regulă stabile, comportând ritm bine
timbrat, rime, asonanțe, anafore, aliterații, tropi, și, în plus, destinații textuale precise.”120
Așadar, multe dintre formulele mediane au rol determinativ din punct de vedere
gramatical (de atribut sau complement), însă sunt întotdeauna sub marca semantică a
superlativului absolut. Frumusețea personajelor, a eroului și a iubitei lui, este inefabilă, pe
118
Ovidiu Bârlea, 1981, p. 89.
119
Ovidiu Bârlea, 1966, p.70
120
Viorica Nișcov, 1996, p. 85.
48
deplin orbitoare, dar nu este exprimată direct, ci este calificată indirect prin metonimia
negativă: „la soare te poți uita, dar la dânsul ba”. Această formulă se folosește de fiecare dată
când în context apare un element plin de splendoare, de exemplu aceleași atribute li se pot da
și calului eroului, dar și palatului. De asemenea, pentru furia zmeoaicei sau a scorpiei se
folosește metaforă hiperbolizantă : „c-o falcă-n cer și una-n pământ”.
Întinderile colosale parcurse de eroii basmului sunt, și ele, prezentate prin formule ca:
„Peste nouă mări și nouă țări” sau, mai vag, „au mers cale lungă, să le-ajungă”. Iuțeala ce-l
caracterizează pe calul eroului este exprimată prin comparații care ni-i prezintă pe cei doi
„zburând ca vântul și ca gândul”. Creșterea foarte rapidă a protagonistului este notificată tot
prin comparații: „Creștea într-o zi ca-n două, în două ca-n nouă, în nouă ca-n nouăzeci și
nouă”. În momentul în care Iutele-Pământului scapă din temniță au loc anumite efecte :
„munții s-o cutremurat, văile s-o tulburat și pădurile-o picat”.
În basm, întâlnim formule schițate ca și amenințări. Când un personaj îl amenință pe
altul, se folosește, de cele mai multe ori, formula: „Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul”.
Atunci când bărbatul vrea să se rupă definitiv de soția lui, se folosește o exclamație cu o
întorsătură frazeologică ce evocă mentalitatea tradițională: „ Cu mine, pâine și sare nu mai
mănânci!”
Într-o tensiune epică foarte bruscă, ființele de pe celălalt tărâm dau dovadă de un simț
olfactiv foarte dezvoltat, iar acest lucru este notat prin expresia: „miroase a carne de om”.
Apoi, timpul foarte lung în care eroul și personajul negativ se luptă este oglindit într-o
formulare de genul: „ se luptară zi de vară până-n seară”. Nu fără motiv este folosită „ziua de
vară”, ci pentru că aceasta este cea mai lungă din an, iar pentru omul comunității tradiționale
are o mare importanță.
Una dintre numeroasele categorii de formule are rolul de a închide momente cruciale
ale parcursului poveștii. Așadar, lupta dintre erou și personajul negativ începe cu un dialog:
„ ̶ Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă să ne

luptăm?
̶ Ba în luptă, că-i mai dreaptă!” 121
121
Petre Ispirescu, 2008, 79.
49
Atunci când un personaj este înviat din morți, acesta folosește exclamația: „Ehei, mult
mai dormii!”, la care primește o replică, automat, din partea binefăcătorului: „Ai fi dormit tu
mult și bine dacă n-aș fi fost eu pe aici.”122
Unele dintre formulele folosite în basm au rol de descântec; dafinul se deschide doar
dacă sunt rostite versurile magice:
„Deschiză-te dafine verde/ Să iasă fată curată/ De soare nevăzută/ De vânt nebătută/ De
voinic nesărutată.”123
Revenind la părerea lui Ovidiu Bârlea, împărtășită și de Viorica Nișcov, putem da

exemple de formule care au intenția de a menține viu interesul auditoriului („Și acum ce se
întâmplă” sau „Ce să vedeți dumneavoastră?”), de a verifica atenția ascultătorului („parole”
introduse de povestitor între el și cei care-i urmăresc povestea), de a trece auditoriul la
următorul episod („Să lăsăm copiii acolo, să videm uncheașuʼ ce-o făcut când o venit acasă.”)
și de a spori intensitatea ascultării („Cine-o asculta, bine-o-nvăța” sau „Dumnezeu să ne ție,
că din poveste tot mai frumoasă este.”).124
VI.1.3 Formulele finale
Formulele finale avertizează cititorul că tot ce s-a povestit a fost doar un mod de
evadare prin intermediul ficțiunii. De exemplu:
„m-am încălecat pe-un pai de secară și v-am spus o minciună în astă seară„ 125, „ iar eu
încălecai pe-o viespe și vă spusei astă poveste”126, „și m-am suit pe-o roată și v-am spus-o
toată”127, „ș-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus și eu o minciună”, „m-am suit pe-un pai
de secară și v-am spus o poveste în iastă seară”128.
Faptul că naratorul folosește o formulă finală după expunerea naraţiunii sale îl face pe
ascultător să iasă treptat din atmosfera de poveste, aşa cum formula iniţială l-a făcut să intre
cu ușurință în ea.
122
Ibidem, p. 55.
123
Ibidem, p. 35.
124
125
G. Sbiera, 1971, p.169.
126
D. Stăncescu, 1892, p.108.
127
Al. Vasiliu, 1927, p.51.
128
Ibidem, p.60.
50
În alte situații, formulele de sfârșit ilustrează ori bucuria povestitorului de a reuși să
termine cu bine de povestit( „Dar și eu mă bucur că v-am putut spune povestea până la capăt”)
ori o urare către sine („Binele și belșugul din casa lor dă-l, Doamne, la toți dușmanii mei, dar
dă-mi-l și mie!”).129
Nicolae Roşianu precizează:
“Jocul afirmaţiilor şi negaţiilor din formulele iniţiale cu tonul lor de glumă, ironie,
urmăreşte tocmai crearea unei bune dispoziţii, a unei atmosfere, propice pentru comunicarea
şi recepţionarea basmului. Acelaşi joc de formule finale destramă lumea miraculoasă a
basmului fantastic readucând pe ascultător în lumea reală, iar contrastul dintre lumea ireală
a basmului şi lumea reală nu împiedică pe ascultător să simtă satisfacţie pentru triumful
binelui asupra răului”130.
Aceste formule de sfârșit sunt într-un fel originale, diferite de la povestitor la

povestitor, deşi, ca şi în cazul celorlalte formule (iniţiale, mediane), întâlnim și aici
stereotipia.
Se pot întâlni în basm tipuri de formule finale pe care povestitorii le folosesc mai des,
altele care sunt folosite mai rar, iar în câteva cazuri se poate constata chiar lipsa formulei
finale, naratorul terminând brusc povestea, ea luând sfârșit odată cu terminarea acţiunii
basmului său.
Dacă în formula de început autorul încearcă să ofere credibilitate prin expresiile
folosite, în formula finală acesta își propune exact opusul. Nu mai este nevoie ca în final să se
susţină împletirea redată firesc la începutul basmului, cea a realului cu imaginarul, ci, din
potrivă, este arătată îndoiala privind întreaga poveste în care fantasticul este dominant. Toate
acestea se întâmplă pentru că povestitorul, de cele mai multe ori, admite în final, prin
intermediul formulei, că s-a înşelat, a exagerat sau chiar a minţit.
B. P. Hasdeu și-a manifestat un mare interes pentru originea formulei finale a

basmului, în mod specific pentru această formulă clasică :“am încălecat pe-o şea”. Scriitorul
ne împărtășea părerea lui: aceea că această formula i se pare cea mai răspândită și cea mai
tipică dintre toate. În “Etymologicum Magnum”, Hasdeu încearcă o explicaţie non-
românească a originii formulei amintite:
“Încălecai pe-o șea
129
130
N. Roşianu, 1973, p. 176.
51
Şi v-o spusei aşa”
Hasdeu afirmă că „această formulă circulează pretutindeni la daco-români. O urmă a ei s-a
păstrat şi la macedono-români, bunăoară în basmul «Fiul de împărat şi cheleşul»:
«Eram şi eu acolo când se fece nunta şi harana
Şi vineam pe un cal cu şeaua ...»
Ce să fie oare acest «încălecai pe-o şea»? Judecând după o nuvelă a lui Boccacio
(«Decameronul»), în vechea italiană basmul se numea «novella a cavallo», «poveste d-a-
ncălarele». Boccacio a profitat de această expresiune metaforică pentru a croi asupră-i o
anecdotă, în care i se dă un sens literal. În fond însă, acea «novello a cavallo» este identică
cu al nostru «încălecai pe-o şea» şi constituie o particularitate comună italo-română, iar
prin urmare trebuie să se urce la epoca romană”. Scriitorul susține că o urmă a aceleiași
expresii, „ni se pare păstrată în formula finală a basmului din Roma:
“Bomboane mi-or aduce
Cocoşului una i-oi da
Ca să mă poarte în şa ...”131
B. P. Hasdeu face o paralelă foarte interesantă între două verbe: latinescul „inequito”
şi românescul „încalec”, construit cu dativul „îl încalec”, care semnifică „a râde de cineva, a-l
lua peste picior”.
Așadar, Hasdeu concluzionează:
„Metafora dară «încălecai pe-o şea», «nuvello a cavallo», «inequitavi» adecă «am glumit
sau am minţit» este o veche moştenire latină”132.
Putem spune că este foarte interesant modul în care Hasdeu descoperă o apropiere
între verbul „a încăleca” şi „a minţi”, ambele având pentru el o origine comună. De altfel,
acest verb foarte des folosit „a încăleca” din finalul basmelor româneşti poate fi înțeles ca „a
minţi” sau „a înşela”.
De asemenea, și Viorica Nişcov reia această idee legată de verbul „a încăleca” în
cartea sa Basmul popular românesc și explică originea acestei formule de sfârșit:
„Până în trecutul apropiat, «şa», «cal» - cuvinte şi noţiuni pe atunci de mare frecvenţă în
vocabularul cotidian – aduceau firesc în minte, tuturor, familia lexicală a verbului «a înşela»
131
B. P. Hasdeu, 1894, p. 69.
132
Ibidem.
52
(din latinescul insellare) cu sensul metaforic de «a amăgi» (şi azi de altfel dicţionarele limbii
române actuale dau, sub voce, ca prim sens al verbului «a înşela», sensul hipic, chiar dacă se
menţionează nuanţa «învechit»)”133.
Unii dintre povestitori folosesc în număr destul de mare şi alte formule finale, iar
acestea sunt, ca și sens, opuse celor văzute anterior. Formulele finale despre care vorbim sunt
utilizate de povestitori chiar pentru a evidenția faptul că fericirea din final a personajelor
pozitive este perpetuă. Aceste se veselesc, chefuiesc la ospeţe sau nunţi și rămân în împărăție
din timpul acela îndepărtat din poveste până în zilele noastre, adică până în prezentul
povestitorului. Vremea nu pare să-i atingă pe aceşti eroi de basm, ei fiind nemuritori în
povestea autorului.
Pentru a ne oferi siguranța că ceea ce povestesc ei este adevărat, autorii basmelor
recurg de multe ori în finalul poveştii atât la o adresare directă, cât și la propria implicare în
lumea poveştii. Aceștia vor să menționeze la final, că au fost chiar ei înșiși prezenți la
evenimentele pe care le-au povestit, iar la fel ca şi în formula iniţială reuşesc şi aici să îmbine
firescul cu absurdul. Expresiile care atestă implicarea directă a povestitorului sunt standard,
de multe ori perfect asemănătoare la povestitorii de basm.
Așadar, putem ajunge la concluzia că aceste formule care se repetă în basme, deja nu
mai aparțin povestitorilor, ele devenind elemente vitale pentru poveste. Ele deschid și închid
narațiunea, astfel formând povestea. Aceste formule au sarcina de a-l îndruma pe cititor să nu
caute în basm adevărul prin raportare la viața de zi cu zi, la lumea de suprafață, basmul
meditând asupra lumii interioare din punct de vedere moral.134
IV.2 Semnificația onomasticii
Numele personajelor de basm românesc au o structură lingvistică relativ stabilă,

caracteristică unei anumite intenţii de comunicare şi purtătoare a unei informaţii nu numai
lingvistice, ci şi psiho-socio-culturale.
Vechimea numelor, dar şi stabilitatea lor în limba română expresivă are legătură cu
istoricitatea esenţială a limbii ca obiect cultural. În ciuda stabilităţii lor, aceste nume au
suportat, în timp, sub influenţa recurenţei, adaptări repetate, conform intenţiei de comunicare
133
134
53
şi cadrului general al comunicării, caracterizat de indici istorici, emoţionali şi sociali,
devenind nume universal plurivoce, ca sens, şi universal plurifone, ca formă.135
Numele personajului din basm are o istorie care îl duce într-un trecut indepărtat, dar
putând fi identificat foarte aproape de originile naşterii limbii şi poporului român.
Cercetatorii spun că basmul, în forma lui stabilă, a luat naștere în perioada de dezvoltare a
limbii şi culturii noastre numită straromană.
Personajele din basm au nume care sunt întrupări ale mitologiei populare românesti și
aparţin imaginarului universal. Ele au fost invocate constant in epifaniile legate de lupta dintre
lumină şi întuneric, devenită prin timp lupta dintre frumos şi urât, bine şi rău.136
Structura numelor personajelor se poate studia pornind de la categoria morfologică de
bază, substantivul comun, realizându-se clasificarea lui istorică şi semantică, apartenenţa la
categoria concret , derivarea cu sufixe diminutivale şi augmentative, conversia, opoziţiile de
gen şi numar, articulat – nearticulat. 137
138
Așadar, se pot identifica nume monolexematice : Afin, Dafin, Măzărel, Cotoşman,
Greuceanu, Neghiniţă, Aflatul, Arăpuşca, Lăptiţa, Stăncuţa, Măr, Păr, Flămanzilă, Gerilă,
139
Setilă, Ochilă, Ocheşica, Pipelcuţa, Tăleruş și nume plurilexematice : Sfarmă-Piatră,
Împăratul Roşu, Împăratul Galben, Împăratul Verde, Statu-Palmă-Barba-Cot, Baba- Cloanţa,
Zâna Zânelor, Stan Bolovan, Muma-Pădurii.
Onomastica în basm are la bază construcţii în care un substantiv apare în cazul
genitiv, iar reduplicarea are ca efect un superlativ al ierarhiei, al stării ori al calității, ca de
exemplu: Zâna Zânelor, Zmeul Zmeilor, Floarea Florilor.
De asemenea, apar substantive în cazul acuzativ, în această situație punându-se
problema alegerii prepoziției potrivite: Voinic–de-Tei, Galben-de-Soare sau
Galben- de -sub –Soare, Voinic- de -Plumb, Omul-de- Piatră; prepoziţiile specificând, în acest
caz, legătura parte-întreg.
Întâlnim în basm și nume care se compun prin juxtapunerea adjectivului calificativ:
nebun frumos, viteaz, isteţ, voinic, năzdrăvan; aceștia sunt indici cuantificatori ai stării de
imaginar-real. Se mai compun nume și prin juxtapunerea adjectivului calificativ nume de
culoare.
135
Doinița Alexandrescu, p .1.
136
Doinița Alexandrescu, p. 3.
137
Ibidem, p. 4.
138
Ibidem.
139
Ibidem.
54
Analizând paradigma adjectivului nume de culoare, observăm că fiecare din cele patru
culori : alb, negru , roşu si galben pot organiza semantic nume de personaje, prin relații de
selecție si afinitate.140
Prin juxtapunerea adjectivului nume de culoare ni se prezintă o lume exterioară,
vizibilă ca spaţiu și volum, dar şi o lume interioară, a temperamentului și caracterului. De
exemplu, culoarea roșie este un simbol al caracterului impulsiv, instinctual și va reprezenta
întotdeauna un avertisment. Albul este o culoare a adevărului, verdele reprezintă mediul
înconjurător, viața oamenilor, galbenul este iconic pentru metalul topit, iar negrul este însuși
întunericul și neștiința.
Există, de asemenea, si nume construite prin sintagme verbale. Acestea au, deseori, o
structură de tipul verb predicativ tranzitiv + complement direct : Sfarmă-Piatră, Clatină-
Munţi, cu variantele Scutură-Munţi si Bate–Munţi–in–Capete, Strambă-Lemne sau verb
intranzitiv + complement circumstanţial de mod exprimat prin adverb.141
IV.2.1 Trăsături semantice ale numelor
Principala trăsătură a onomasticii în basm, pe lângă caracterul fictiv, este caracterul

motivat. Acesta stă la baza tuturor mecanismelor semantice folosite: de caracterizare, de
genericitate și tipizare. Relația motivată, nume – purtător funcționează prin negarea sau
adăugarea de noi sensuri lexicale figurii literare de bază (sensuri aluzive, semantice, de
camuflare etc.)142.
Așadar, numele personajelor de basm pot fi transparente, semantic vorbind. Când
personajele sunt pozitive, numele acestora sunt benefice, fiind asociate cu anumite concepte
ce aparțin categoriei estetice a frumosului (Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Ileana Cosânzeana etc.),
iar, când sunt negative au nume care relevă concepte din categoria estetică a urâtului
(Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Câne-Porc, Spânul etc.). Putem
observa că distincția benefic - malefic este vizibilă și în stratul onomastic primar al textului,
nu numai în denominația de la nivelul discursului fabulos.
În funcție de gradul de transparență, numele din basm pot fi încadrate astfel:
– opace: Cosânzeana, Calimendru;
– transparente (în special numele formate de la apelative): De-cu-Sară, Faurul Pământului,
Făt-Frumos, Bulimandră, Flămânzilă, Genarul, Gerilă, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-
140
Ibidem.
141
Doinița Alexandrescu, p. 5.
142
Veronica Oneț, 2016, p. 960.
55
de-Iepure-Șchiop, Levizioara, Harap-Alb, Miez-de-Noapte, Mugurel, Ochilă, Păsări-Lăți-
Lungilă, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Sfânta Joi, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Roșu
Împărat, Spânul, Șperlă, Tei-Legănat, Verdeș Împărat, Zori-de-Ziuă.143
Structura motivată a numelui poate dezvălui caracterul arhetipal al personajelor 144. În
lumea basmului se prezintă anumite structuri tipice care sunt adânc fixate în subconștientul
colectiv. Făt-Frumos (ori corespondentul de gen feminin al acestuia, Ileana Cosânzeana) este
prototipul învingătorului, lucru sugerat și de semantica numelui, pe când Jumătate-de-Om-
Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop sau Spânul fac trimitere la un tipar universal malefic,
tocmai prin trăsăturile fizice pe care le exprimă numele acestora.
Numele proprii din narațiunea basmului pot fi văzute ca instanțe mascate ce sugerează
modul în care personajele sunt percepute. Unele nume-mască scot la iveală semnificația-țintă
chiar prin structura lor semantică și stilistică (Gerilă, Tei-Legănat, Setilă), pe când altele o
ascund (Calimendru, Aleodor, Harap-Alb). Există cazuri când întâlnim o nepotrivire între
numele-mască și caracterul personajului (Bulimandră, Călin-Nebunul, Șperlă).
Cu alte cuvinte, se creează o discontinuitate între aspectul lingvistic și conținutul
semantic al numelor, acestea încărcându-se cu valori conotative, expresive, prin adoptarea
acestui mecanism de formare145.
IV.2.2 Mecanisme de construcție lexicală
Privind modul de formare a cuvintelor, numele pot fi alcătuite prin:

„a. derivare cu sufixe diminutivale (Levizioara, Stăncuța, Măriuța, Florița, Mugurel) sau cu
sufixe augmentative (Buzilă, Bulimandră, Gerilă, Ochilă Flămânzilă, Setilă). ”
La nivelul textului, numele formate prin derivare au un rol expresiv, cele alcătuite cu
sufixe diminutivale sugerând aspecte ale frumuseții și tinereții, iar cele cu sufixe augmentative
având rol ludic și expresiv.
Luând în considerare faptul că alocutorii sunt, de cele mai multe ori, copiii, nu trebuie
uitată latura pragmatică a discursului fantastic și în acest caz numele trebuie să fie clare
pentru a putea fi înțelese corect și pentru a se înfăptui funcția comunicativă prevăzută146.
„b. compunere (prin parataxă sau juxtapunere, prin hipotaxă sau prin determinare):
143
Ibidem.
144
Ibidem, p. 961.
145
Veronica Oneț, 2016, p. 961.
146
Ibidem.
56
– substantiv + substantiv – ambele în nominativ (Statu-Palmă-Barbă-Cot, Ileana
Cosânzeana);
– substantiv în nominativ sau acuzativ + substantiv în genitiv (Faurul Pământului, Mândra-
Lumei, Zâna Zorilor);
– substantiv + adjectiv (Făt-Frumos, Harap-Alb);
– substantiv + prepoziție + substantiv (Miez-de-Noapte, Zori-de-Ziuă), prepoziție +
substantiv în acuzativ (De-cu-seară);
– substantiv + verb (participiu) (Tei-Legănat);
– verb la mod personal + substantiv (Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne);
– compuse cu structură complexă sau frazeologisme (Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-
de-Iepure-Șchiop, Statu-Palmă-Barbă-Cot).”147
IV.2.3 Aspecte stilistice în construcția numelor
Una dintre cele mai importante chestiuni în studierea onomasticii în basm este funcția
stilistică, fiindcă la nivelul discursului, numele sunt motivate, simbolice și transparente.
„Stilistic vorbind, putem identifica următorii tropi:
- antonomază (marea majoritate a antroponimelor din basme sunt derivate și compuse
antonomazice): Faurul Pământului, Mândra-Lumei, Făt-Frumos, Mugurel;
-eufemisme (întruchipări ale principiului malefic): Jumătate-de-OmCălare-pe-Jumătate-de-
Iepure-Șchiop, Câne-Porc, Spânul;
- hiperbole: Flămânzilă, Genaru, Bulimandră Gerilă, Greuceanu, PăsăriLăți-Lungilă,
Sfarmă-Piatră, Ochilă Strâmbă-Lemne;
- metafore: Lăptița, Mândra-Lumei, Faurul Pământului, Șperlă, Zâna Zorilor;
-metonimii: Mugurel, Tei-Legănat, Levizioara;
- oximoron: Harap-Alb.”148
IV.3 Numerologia în basm
În basm întâlnim încă un element foarte important care merită dezbătut: numărul.
Numerele pot apărea în basm ca iconi, fiind nenumite și operând ca module compoziționale
sau ca simboluri verbale, adăugate în text intenționat.149
147
Veronica Oneț, 2016, p. 961-962.
148
Ibidem, p. 962.
149
57
Cifra 3 este cea mai frecventă în basmele românești și poate apărea ca atare sau prin
multiplii, cum ar fi 9 sau 99. Următoarea cifră care apare frecvent în basme este 2, de
asemenea cu multiplii săi, cel mai des în asociere cu 3 (12). Cifra 7 este cea care le urmează,
iar cea mai rar întâlnită este cifra 5. În cazul în care povestitorul este nevoit să se folosească
de numere colosale, vom întâlni numerele 100, 1000 sau 2000.
Modul în care sunt distribuite numerele în basm are, în mare parte, legătură cu
semnificația mitică și magică a acestor numere. De exemplu, studiile recente s-au axat pe
rolul foarte important al cifrei 3 în mitologia indoeuropeană, dar și pe descifrarea lui 2 și a
multiplilor săi.
Într-o poveste sunt de ajuns trei oameni ca să poată fi scos în evidență personajul care
este mai bun și viteaz. De exemplu, din trei feciori de împărat, cel mai mare credea că el este
cel mai puternic și că poate învinge pe oricine, dar pierde lupta cu balaurul. Al doilea fiu, cel
mijlociu, credea și el același lucru, însă nici el nu izbutește în luptă. Cel de-al treilea fiu , cel
mic, este singurul care reușește să învingă balaurul, în ciuda faptului că nimeni nu a avut
încredere în el.
De asemenea, unul dintre simbolurile cele mai puternice ale basmului Greuceanu este
cifra trei: o călătorie de trei zile și trei nopți, trei zmeoaice și trei zmei, eroul se
metamorfozează după ce se dă de trei ori peste cap, iar pe sfetnic îl pedepsește cu trei lovituri
de paloș.
Cifra trei este, în general, cifra preferată în basme pentru numărul încercărilor ce
trebuie depășite de erou. Ținând cont de faptul că basmul este cules pe tărâm românesc,
fundamental creștin, simbolistica cifrei trei poate fi interpretată în strânsă legătură cu religia
creștină, unde desemnează Sfânta Treime, fundament al acestei religii, prin Dumnezeu-Tatăl,
Dumnezeu-Fiul și Sfântul Duh. Fară doar și poate, este una din grilele de interpretare a
simbolisticii pentru basmul Greuceanu, deoarece chiar eroul invocă în dese rânduri instanța
divină drept călăuzitoare a parcursului său personal ca ființă și destin.
În general, basmul care circulă în mediile folclorice pune în evidență forme multiplu
contaminate, fiind vorba de mozaicări sau întrepătrunderi și juxtapuneri (numerele 22 și 56).
Utilizarea numerelor în basm ne aduce la cunoștință capacitatea de invenție a
naratorilor. Trebuie, astfel, să știm că majoritatea povestitorilor nu inventează narațiuni întru
totul noi. Tot ceea ce ei improvizează, este, de fapt, o îmbinare între mai multe tipuri și
motive din care rezultă numeroase povești. Toate poveștile pot fi variante ale aceleiași funcții.
58
Concluzii
Putem concluziona prin a spune că fiecare capitol al acestei lucrări conține informații
care sunt necesare înțelegerii speciei basmului. Odată parcursă, lucrarea ne va face să fim de
acord că basmul are însușiri speciale, care îl deosebesc de celelalte specii ale literaturii
populare.
În basm, povestitorul dă frâu liber imaginației și își creează propria poveste. Această
specie are un caracter foarte larg, în ea reflectându-se tipul de viață și modul de a gândi atât al
povestitorului, cât și al oamenilor din societatea în care acesta trăiește.
Poveștile au tâlc și rol educativ, ajutând la dezvoltarea simțului artistic al cititorilor sau
ascultătorilor. Cititorul își impune anumite valori chiar datorită faptului că personajele sunt
prezentate în antiteză: sărac-bogat, rău-bun, urât-frumos.
Din primul capitol al lucrării putem trage concluzia că au existat foarte mulți
culegători de basme și oameni care au manifestat un interes aparte pentru această specie a
literaturii populare. Dintre cei care au adunat basme românești și au publicat colecții îi
enumerăm pe: frații Schott, Franz Obert, M.V. Stănescu Arădanul, Demetriu Boer, Ștefan
Cacoveanu, Ion Gh. Sbiera, Nicolae Filimon, Petre Ispirescu, Ion C. Fundescu, Gheorghe
Dem Teodorescu și Dumitru Stăncescu.
Cel de-al doilea capitol cuprinde noțiuni generale despre basm. Am tratat, în mod
obligatoriu, tema basmului și chiar relația dintre temă și idee. De asemenea, structura
basmului a fost necesară pentru construirea capitolului și alte teme precum: eroii basmului,
ideea de clasă în basm, metamorfoza, arhitectura în basm, peisajul și vestimentația în basm.
Capitolul al treilea, Tipologia basmelor, ne ajută să delimităm în mod clar basmele
fantastice de cele nuvelistice și cele animaliere. Această clasificare este făcută consultând
lucrarea lui Gheorghe Vrabie, Proza populară românească.
59
De asemenea, este menționat faptul că Lazăr Șăineanu este cel care face cea mai
complexă clasificare a basmelor, luând în calcul poziția mitologică legendară, cea psihologică
și cea socială. În prima secțiune se încadrează Poveștile fantastice, în cea de-a doua Poveștile
psihologice, iar în cea de-a treia Poveștile religioase și Poveștile glumețe.
Ultimul și cel mai important capitol, Limba basmelor românești, cuprinde informații
care scot la iveală modul de scriere a basmului și toate aspectele ale limbii care sunt folosite
pentru compunerea poveștii.
Așadar, trăsătura definitorie a basmului constă în prezența elementelor fantastice.
Apar, astfel, personaje fantastice, personaje umane cu însușiri supranaturale și obiecte
fantastice.
Acțiunea complexă a basmului este structurată pe mai multe episoade și se petrece

întotdeauna în două lumi: cea reală, a oamenilor, şi cea imaginară, creată de fantezia
poporului. Actiunea este gradată, crescând treptat în intensitate.
Timpul în care se petrec evenimentele este unul imaginar, iar spațiul are infinite
variante: „la răsărit”, „peste munți”, „pe tărâmul celălalt”, „undeva”, „unde se bat munții în
capete”, „la capătul lumii”, „în cer”, „dincolo de mări și țări”, locuri „cu neputință de găsit”,
„în pădure”, „într-o casă din pădure”, „în bârlogul ursului”.
În orice basm, indiferent de evenimentele la care participă, personajele sunt
pozitive şi negative. Acestea fie aparţin spaţiului omenesc, fie aparţin lumii fantastice.
Personajele spaţiului uman au însuşiri obişnuite omului: atât defecte cât şi calităţi (vitejie,
înţelepciune, modestie, credinţă, laşitate, ipocrizie, trufie, răutate, invidie); personajele
imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomeneşti care depăşesc forţele obişnuite ale
oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a se metamorfoza sau de a transforma
obiectele).
Personajul principal al basmului este întotdeauna un tânăr cu însușiri deosebite pe care
nu le dezvăluie de la început. El pleacă într-o călătorie inițiatică, pe parcursul căreia
întâmpină un număr de obstacole pe care le depășește rând pe rând.
Binele se înfruntă întotdeauna cu răul, aparent mai puternic, pe care îl învinge,
demonstrându-se, astfel, încrederea omului din popor în victoria binelui.
În basm sunt prezente obiecte magice și ajutoarele voinicului (unele aparțin lumii
reale, altele aparțin lumii fantastice). Există probe de vitejie, inteligență și omenie înțelese ca
repere ale naturii eroice a protagonistului.
Basmele conțin:
60
-formule inițiale prin intermediul cărora se poate pătrunde din realitatea concretă în
lumea imaginară a basmului. :„a fost odată ca niciodată” ;
-formule mediane care fac legătura dintre două segmente importante ale basmului-
atrag atenţia ascultătorului asupra faptului că protagonistul mai are de traversat obstacole şi de
parcurs greutăţi. : „ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”;
-formule finale ce marchează sfârşitul evenimentelor fantastice, ieşirea din lumea
imaginară a basmului şi întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. : „ș-am încălecat pe-o
șa, și v-am spus povestea așa”.
Stilul se caracterizează prin oralitate, realizată prin mai multe mijloace artistice:
cuvinte și expresii populare, regionalisme, propoziții interogative și exlamative și dialoguri.
Numerele fatidice și deznodământul fericit (ieșirea adevărului la iveală, pedepsirea
vinovaților, nunta) constituie și ele trăsături ale acestei specii.
Uneori povestitorul aminteşte în finalul basmului că el însuşi a fost martor la
evenimentele narate pentru a da asfel valoare de adevăr basmului.
Concluzionând, putem spune că cea mai importantă trăsătură a basmelor este valoarea
lor estetică și morală, basmele cultivând ideea de bine și frumos.
61
Bibliografie
1. ALEXANDRESCU, Doinița, Numele personajului în basmul românesc, coord.

Prof. univ. dr. Toma Ion, Universitatea Craiova (teză de doctorat).
2. BANȚA, Ionela Carmen, 2014, Epica populară. Basmul. Legenda, Craiova.
3. BÂRLEA, Ovidiu, 1966, Antologie de proză populară epică, Vol. I, București: Editura
Minerva.
4. BÂRLEA, Ovidiu, 1981, Folclorul românesc, Vol I, București: Editura Minerva.
5. CĂLINESCU, George, 2006, Estetica basmului, Bistrița: Editura Pergamon.
6. CĂTANĂ, George, 1984, Basme, povești și balade, Timișoara: Editura Facla.
7. CREANGĂ, Ion, 2009, Povești și povestiri, București: Editura Gama.
8. DICȚIONARUL explicativ al limbii române, 2016, București: Editura Academiei Române.
9. DICȚIONARUL literaturii române de la origini până la 1900, 1979, București: Editura
Republicii Socialiste România.
10. HASDEU, B.P., 1894, Etymologicum Magnum Romaniae, București: Editura Librăriei
E. Graeve.
11. HASDEU, B.P., 2008, Folcloristica, București: Editura Saeculum.
12. ISPIRESCU, Petre, 1984, Legende sau basmele românilor, Timișoara: Editura Facla.
13. ISPIRESCU, Petre, 2008, Basme, București: Editura Cartex.
14. NIȘCOV, Viorica, 1996, A fost de unde n-a fost.Basmul popular românesc, București:
Editura Humanitas.
15. ONEȚ, Veronica, 2016, Tipologia antroponimelor convenționale vs. neconvenționale în
basmele românești, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (teză de doctorat).
16. PĂUN, Octav; ANGELESCU, Silviu, 1989, Basme, cântece bătrânești și doine,
București: Editura Minerva.
17. POP-RETEGANUL, Ion, 1989, Povești populare, Timișoara: Editura Facla.
18. ROȘIANU, Nicolae, 1973, Stereotipia basmului, București: Editura Univers.
19. SBIERA, I.G., 1971, Povești și poezii popoulare românești, București: Editura Minerva.
20. STĂNCESCU, Dumitru, 1892, Basme culese din gura poporului, București: Editura
Saeculum.
21. ȘĂINEANU, Lazăr, 1978, Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice
și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice, Ediție
îngrijită de Ruxandra Niculescu, București: Editura Minerva.
62
22. THEODORESCU, Barbu; PĂUN, Octav, 1967, Folclor literar românesc, București:
Editura Didactică și Pedagogică.
23. VASILIU, Alexandru, 1927, Povești și legende, București: Editura Cultura Națională.
24. VRABIE, Gheorghe, 1986, Proza populară românească, București: Editura Albatros.
SITE WEB: https://ro.wikipedia.org/wiki/Basm (5 ianuarie 2017, 16:05)
63
Anexă- Hasdeu, B. P., 2008, Folcloristica, București: Editura Saeculum.
64
65
66
67
68
69
70

Limba Basmului Romanesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limba Basmului Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE

LIMBA BASMULUI ROMÂNESC

Capitolul I - Stadiul actual al cercetării...................................................................................p.6

Capitolul II - Noțiuni generale despre basm..........................................................................p.12

II.11. Vestimentația în basm..................................................................................................p.27

Capitolul III - Tipologia basmelor.........................................................................................p.29

III.3. Basmul despre animale.................................................................................................p.41

Capitolul IV - Limba basmelor..............................................................................................p.44

IV.3. Numerologia în basm..................................................................................................p.58

În continuarea capitolului se discută sinonimia dintre termenii basm și poveste,

„Persoanele și întâmplările sunt întotdeauna aceleași precum le spuneau povestitorii, dar

„textele au fost în special culese de la informatori neștiutori de carte, de la bătrânii care,

II.1 Definiția basmului

În Estetica basmului, George Călinescu afirmă că :

O primă operație în analiza basmului este, deci, de a determina și caracteriza

De asemenea, în dicționar găsim și un sinonim: basmul.

„o specie a epicii populare în proză, bazată în genere pe elementul fantastic, simbolizând

II.2 Tema basmului

Northrope Frye privește tema ca pe un răspuns la întrebarea: Ce semnificație sau ce

II.3 Relația dintre temă și idee

De obicei, basmul prezintă forme infinite, care variază în funcție de perspectiva și

II.4 Structura basmului

II.5 Eroii basmului

II.6 Alienarea basmului

Metamorfoza este înlocuită de travestire:

Tendința de a înlocui fabulosul cu senzaționalul poate fi văzută și în Fata din pădure,

II.7 Ideea de clasă în basm

„A fost odată un flăcăiandru sărman de părinți. El argățea pe la unii și pe la alții ca să-și

Toate aceste exemple ne arată că majoritatea oamenilor săraci, pe lângă lipsurile pe

Aceste personaje de o clasă superioară pot fi viclene și lacome. 41 În acest fel, în

Deseori, săracul trebuie să se mulțumească cu ceea ce are și să nu-și dorească lucruri

II.8 Metamorfoza în basm

II.9 Arhitectura în basm

Descripția arhitecturală în basm este sumară. De obicei, descrierea elementelor de

II.10 Peisajul în basm

Tablourile cu viața rurală sunt foarte dese și prezintă climatul agrar:

În basm nu se dau, de obicei, amănunte despre vestimentația personajelor, iar când se

„o ladă îndesată de haine frumoase cu poale ciurate, cu papuci cu copciu, cu mărămi de

După tematica sa, tipul personajelor și predominanța elementelor miraculoase sau a

III.1 Basmul fantastic

În basmul fantastic, îmbinarea elementelor de construcție este foarte diversă și bogată,

III.1.2 Basmul ca poezie eroică

„Știut-am că nu veți putea răbda; așa vă trebuie, de ce nu m-ați ascultat? De altminteri și eu

III.1.3 Universal și național în basm

III.2 Basmul nuvelistic

Majoritatea basmelor animaliere au caracter umoristic, moralizator sau didactic.

„Deschide, maică, ușile

Sau: „ Stăncuțo, Mierluță,

Elementele episodice sunt comune mai multor versuri. De exemplu, și în varianta

În acest fragment, peisajul apare ocazional și în mod măsurat, iar acțiunea se

Aceste imagini caracteristice stilului direct, împreună cu dialogul scurt intercalat și

În basmele lui Densusianu putem observa fraze scurte, sacadate, o apropiere de

IV.1 Formulele basmului

Studiile despre basm s-au axat nu numai pe problemele privind specia, ci și pe

IV.1.1 Formulele inițiale

Așadar, în structura formulelor inițiale regăsim în primul element două adverbe de

IV. 1.2 Formulele mediane

“Începând cu Lazăr Şăineanu unii au considerat formule mediane şi acele formulări

Viorica Nișcov ne prezintă și ea păreri despre formulele mediane:

Ovidiu Bârlea, 1966, p.70

„ ̶ Cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă să ne

Revenind la părerea lui Ovidiu Bârlea, împărtășită și de Viorica Nișcov, putem da